Pe urmele lui Gauguin, într-o călătorie în Tahiti

Gauguin a fost un globetrotter, navigând în Mările Sudului, trăind în Peru, Martinica şi Paris, printre altele. Somptuoasele imagini pline de culoare ale femeilor din Tahiti şi peisajele din Bretagne sunt printre cele mai populare lucrări ale pictorului postimpresionist Paul Gauguin, căruia Tate Modern i-a organizat pentru prima dată, după mai mult de 50 de ani, o retrospectivă, cu peste 100 de opere. Imagini ale vieţii cotidiene din colonia de artişti de la Pont-Aven, nuduri şi uşi de lemn sculptate din Bretania, autoportretul din „Christ-ul galben”, sau cel în postură de demon, simboluri mitice şi religioase îi compun opera, fiind în acelaşi timp menite să-i circumscrie identitatea artistică.

Mitul lui Gauguin este rodul unei istorii a artei înclinate către simplificare, după părerea organizatorilor de la Tate Gallery, care şi-au propus să exploreze noi piste, între Pont-Aven şi Tahiti.

Legenda călătorului exotic, vânând mai curând „vahine” decât inspiraţia, nu mai este astăzi decât o amintire, moştenire a timpului în care Gauguin era perceput ca un pictor instinctual, sălbăticit de incursiunile în ţinuturi sălbatice, din Bretania până în Oceania, trecând prin Martinica şi Provence. Barbaria de care s-a îmbibat pictorul, nu a fost decât scufundarea într-o altă civilizaţie, rezultat al fuziunii de culturi şi de religii de toate originile. Traiectorie intelectuală şi existenţială în egală măsură, a acestui artist egocentric, dublat de un misionar, de un pamfletar şi de un polemist vehement.

Christul galben

Construindu-şi opera, Gauguin n-o reduce la o simplă revoluţie formală. Nepot al scriitoarei şi activistei socialiste Flora Tristan, fondatoarea feminismului modern, care a semnat, printre altele, „Peregrinările Patriarhului”, „Plimbări la Londra” şi „Sindicatul muncitorilor”, Gauguin este convins că îşi influenţează contemporanii şi că deschide un drum. Relaţia lui cu culturile arhaice sau considerate ca atare în epocă nu este o simplă alternativă la codurile estetice dominante, pictura de la Salon şi Impresionismul, de care se desprinde după 1886. Ideea unei picturi eliberate de aparenţe şi rupte de lume, izolată în imaginarul şi primitivismul ei, este falsă. Gauguin nu a renunţat să privească muzeele, fotografiile şi ziarele pe care le avea la îndemână, proclamându-şi însă, în acelaşi timp, virginitatea inspiraţiei, inocenţa, renunţarea la tradiţiile perimate ale bătrânei Europe şi aspiraţia către o artă mai simplă, ieşită direct din structurile elementare ale umanului.

Recitind legenda primei călătorii

Femei din Tahiti

Discursul asupra reînnoirii, caracteristic mitului flatant al „barbarului iconoclast”, nu dezvăluie decât o parte a personajului, cea mai atrăgătoare, cu o componentă dandy deloc neglijabilă. În spatele acestui ecran de fum se ascunde o personalitate mult mai complexă şi mai interesantă, decisă să înţeleagă ceea ce o intriga, faptul că deşi mai aproape de natură, artele primitive erau totuşi expresia unei istorii şi a unei culturi proprii. Bretania şi Oceania au fost pentru artist un teren de cercetare antropologică, dincolo de cea vizuală şi poetică.

Haere Pape

Experienţa legată de prima călătorie în Polinezia constituie o cale de a înţelege mai bine demersul său. „Doresc să mă duc în Tahiti pentru a realiza o serie de tablouri despre acest loc căruia am intenţia să-i surprind caracterul şi lumina”, scria el ministrului Instrucţiunii Publice şi al Artelor Frumoase, în 1891, pentru a obţine o misiune care să-i uşureze călătoria şi sejurul la Papeete, aflat atunci sub administraţie franceză. Expoziţia „Gauguin – Tahiti”, organizată la Paris în 2003, a arătat cât de ignorate şi caricaturizate au fost intenţiile şi motivaţiile pictorului. S-a impus ideea unei călătorii infructuoase, a decepţiei resimţite de artist care nu regăsise acolo nimic din lecturile înşelătoare ale romanelor lui Pierre Loti, nu descoperise nicio urmă de cultură maori şi nicio „vahine” supusă, cu numai stigmatele prezenţei europene, misiuni protestante, comerţ chinezesc, boli venerice, alcool contrafăcut, un spectacol al degradării. Din reacţie şi idealism, pictura lui Gauguin s-ar fi refugiat în farmecul intact, strălucind de culoare şi de vitalitate al unui Tahiti de vis, cu plaje roşii şi nuduri, ceruri albastre şi corpuri în libertate. Un mit, având privirile aţintite asupra metropolei franceze, pedalând pe nevoia lui de exotism şi pe simbolismul avangardelor. Phillipe Peltier, conservator la Muzeul din Quai Branly şi unul dintre comisarii expoziţiei din 2003, sublinia că Gauguin n-a înmagazinat numai motive, senzaţionalul uşor de exploatat şi de exportat. El a căutat să înţeleagă psihologia tahitiană, tradiţiile familiale, panteonul maori, rădăcinile javaneze ipotetice ale moravurilor sexuale, oricât de denaturate fuseseră ele de rezultatele colonizării.

Dulcele comerţ al unui pictor antropolog

Manao Tupapau

Tablourile cu zeităţi morocănoase, cu corpuri oferite, dar figuri posomorâte, tahitienele în rochiile misionarilor, inelele triste şi titlurile interogative sunt rezultatul dorinţei de a înţelege. Înainte de a lua pensula cu intenţia de a simboliza specificitatea unei lumi care la început îi scăpa, pictorul a desenat, a citit, s-a documentat, pentru a folosi chiar cuvintele sale. Dacă a recunoscut că a imprimat propria melancolie peisajelor din Bretania, a căutat în Polinezia să reînvie o societate pe care a întâlnit-o numai prin vestigii nesigure. Aprecierile care reduc prima sa producţie tahitiană la pură reconstrucţie fantasmatică, mai mult occidentală decât rezultat al dialogului pe care a încercat să-l poarte cu civilizaţia celor vechi, sunt îndoielnice. În peisaje se simte încercarea de a traduce prezenţa divinului în spatele fenomenelor, iar femeile pline pe care le portretizează personifică, la modul ideal, o Evă redată demnităţii şi libertăţii pe care le contestau vocile pastorului anglican sau preotului catolic. După un an petrecut acolo şi după concubinajul cu infidela Tehamana, pictorul îi scria soţiei sale Mette: „Acum cunosc solul, mirosul lui şi tahitienii pe care îi prezint în mod enigmatic sunt maori, şi nu orientali din Batignoles”. Un an mai târziu, pe punctul de a se întoarce, îi scria cu totul altceva lui Daniel Monfreid: „66 de pânze mai bune sau mai rele, câteva sculpturi ultrasălbatice. E destul pentru un singur om”. Între comerciant şi etnolog, Gauguin este un sfinx ale cărui personalitate şi idei secolul al XX-lea a ales să le simplifice. Va fi considerat mai întâi, într-o etapă a primitivismului triumfător, un profet al artei brute. Va deveni apoi eroul contra-culturii, într-un moment al conştiinţei încărcate post-coloniale, trecând de la adulaţie la inchiziţie.

Merahi Metua No Tehamana

Scopul expoziţiei de la Tate Gallery, aşa cum afirmă Belinda Thomson, unul dintre comisarii ei, este limpezirea „stategiilor narative” care guvernează arta lui Gauguin. Evidenţierea felului în care pictorul şi-a construit imaginea de refractar şi de paria prin diferite avataruri, de la imaginea lui Jean Valjean din „Mizerabilii” la Christul postromantic şi, mai ales, urmărirea modalităţilor prin care Gauguin a reinstaurat subiectul în pictură, împotriva Impresionismului şi a oscilat între alegorie şi simbolismul latent.

O obsesie: Manet

Manet l-a preocupat mult pe Gauguin. În perioada splendorii sale, cu banii de la Bursă a cumpărat pentru colecţia sa tablouri moderne. Atât de japoneaza „Vedere din Olanda” i-a aparţinut, înainte de fi vândută în 1885. Manet murise de doi ani, cota sa creştea, iar speculantul înnăscut care era Gauguin a vândut-o. Dar, în 1889, după ce vizitase Expoziţia Universală, îl bântuie ideea de a se reinventa sub alte tropice, cu condiţia să fie posesiuni franceze. Se hotărăşte pentru Tonin. Finanţele sunt în cădere, se impunea o misiune oficială. De ce să nu ceară ajutorul lui Eugène Manet, fratele pictorului, şi pe cel al lui Antonin Proust, marele prieten al defunctului? Proiectul nu reuşeşte. Câteva luni mai târziu, „Olympia” este oferită statului, în cadrul unei subscripţii conduse cu artă de Monet. Înainte de a ajunge la Luvru, care nu era deloc încântat, pânza face anticameră la Musée de Luxembourg, unde Gauguin decide să facă o copie. De dimensiuni mai modeste, aceasta este fidelă originalului. Aşa cum scrie el, Olympia „este o operă regală, apreciată deja de multă lume”. Curtezana suverană îl va obseda până la capăt pe cel care pleacă în Tahiti. În bagajele sale se afla o fotografie a lucrării lui Manet. Numeroase pânze tahitiene derivă din ea. Cea mai frumoasă se intitulează „Manao Tupapau” (Spiritul morţilor veghează). Tabloul stafiei cu adresă etnografică este înainte de toate „un nud”, spune Gauguin. Nu fără a protesta împotriva castităţii imaginii sale, el reiterează gestul iconoclast al lui Manet, amestecă sensurile, faptul impur cu apoteoza unei simple muritoare.

Ta Matete

Un mare număr de tablouri din timpul primei călătorii thitiene formulează întrebări, ca în cazul picturii „Ea haere Ia Oe” (Unde te duci?). Nu este vorba numai de intenţia de a menţine trează atenţia privitorului. Gauguin sugerează o psihologie în spatele acestor figuri inexpresive şi al corpurilor totemice, o viaţă interioară. Plecând de la urmele religiei maori şi de la restul sistemului său figurativ, folosit liber, pictorul subliniază supravieţuirea unei culturi dominate, dar vii. Afirmarea acestei vitalităţi se observă şi în copleşitorul efect al gabenului din „Parahi Te Marae” (Acolo unde se găseşte templul). În „Merahi Metua No Tehamana” (Tehamana are numeroşi părinţi), tânăra metresă a pictorului este figurată în rochie misionară, înconjurată de simboluri ancorate atât în trecutul ei cât şi în prezent, iar deasupra figurilor ancestrale, inscripţiile sunt inspirate de glifele din Insula Paştelui.

Gauguin pictează în a doua călătorie în Tahiti un portret-capodoperă, o nouă „Olympia”, simbolizând de această dată sexul: „Te Arii Vahine” (Soţia regelui). „Sonoritatea atât de gravă” a culorii sale, neegalată după unii exegeţi în alte lucrări, modul de punere în pagină, de tratare a nudului îşi găsesc sursa în Cranach şi Manet.

Te Arii Vahine (Soţia regelui)

Când priveşti picturile lui Gauguin din Tahiti înţelegi de ce s-a crezut că el a creat mitul paradisului pe pământ. Numai că ideea a existat cu peste 100 de ani înaintea lui. Căpitanul englez Samuel Wallis, considerat primul european care a pus piciorul pe insulă, şi după el amiralul francez Louis-Antoine de Bourgainville au fost uluiţi de caracterul acestui loc idilic, populat de „oamenii naturii” şi o descriu ca pe o Nouă Cythera. În plus, Gauguin n-a fost primul artist care a mers în Tahiti. Între 1772 şi 1775 a pictat acolo artistul oficial al căpitanului James Cook, William Hodges.

Povestea vieţii lui Gauguin a făcut a făcut şi subiectul unui roman al lui Somerset Maugham, „Luna şi doi bani jumate”, publicat în 1919. Fascinat de mitul Paul Gauguin, scriitorul american a vizitat Tahiti pentru a vedea locul în care a trăit pictorul şi a cumpărat chiar pictura „Femeie cu fruct”. Romanul a fost ecranizat în 1943, rolul lui Gauguin fiind jucat de actorul englez George Sanders.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Magdalena Popa Buluc 7431 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.