Expoziţia „Pentru o istorie a simbolurilor: tatuajul în România” este realizată în parteneriat cu Institutul Medico Legal „Mina Minovici” şi aduce în premieră în faţa publicului colecţia didactică de tatuaje realizată de dr. Nicolae Minovici încă de la finalul secolului al XIX-lea.
Nicolae Minovici (1868-1941) a fost al doilea director al Morgii din Bucureşti, după fratele său dr. Mina Minovici, care a fost ctitorul institutului. Altfel, Nicolae a mai înfiinţat Societatea „Salvarea” (1906), astăzi Ambulanţa Bucureşti-Ilfov, apoi primul spital de urgenţă din Bucureşti (1937) şi primul muzeu de artă naţională româneacsă (1906), astăzi Muzeul de artă populară „dr. Nicolae Minovici”, donat Comunei Bucurescilor în anul 1937.
Expoziţia este deschisă la Muzeul Municipiului Bucureşti – Palatul Suţu în perioada 3 decembrie 2014 – 30 aprilie 2015.
Moda tatuajelor în societatea românească o putem considera prezentă încă din timpul culturilor neolitice[1], dar în Evul Mediu tatuajul era întâlnit numai la nivelul păturilor superioare[2] (element cultural preluat prin filieră orientală) sau probabil la o serie de personaje mai extravagante precum Petru Cercel[3] sau Gratiani Gaspar[4]. Odată cu modernitatea, moda tatuajelor s-a răspândit în toate structurile sociale, cu precădere cele urbane.
Pentru o istorie a simbolurilor[5]
Tatuajele cu simbolurile lor variate se întâlnesc de la delincvenţi la înalta societate. Din perspectivă sociologică şi psihologică – repere cu o puternică consistenţă imaginară şi mentală, simbolurile tatuate subliniază şi unele particularităţi ale personalităţii individuale. Din perspectiva istoriei cotidianului urban modern, impactul modernizării accentuate şi rapide în care indivizii sunt asaltaţi de probleme, multe dintre simbolurile tatuate au reprezentat fie o formă de protest faţă de o lume greu de suportat, fie o modalitate de afişare sau afiliere de grup, de comunitate sau minoritate sexuală.
În spaţiul românesc modern, prima sinteză a problematicii tatuajelor nu aparţine unui istoric, ci medicului legist Nicolae Minovici[6]. Acesta a publicat în anul 1898 lucrarea Tatuajurile în România[7], care a fost teza sa de licenţă, încă de referinţă pentru medicina românească şi ar trebui să fie la fel şi pentru istoriografie.
După 1850, societatea bucureşteană a cunoscut întreaga varietate a structurii sociale pe care cotidianul modern a construit-o; o clasă mijlocie de liber-profesionişti, ţărani cu un venit consistent, arendaşi şi cămătari etc., o societate „înaltă” cu frontiere flexibile în ciuda resentimentelor faţă de noii îmbogăţiţi, apoi o societate marginală foarte variată etnic, confesional, profesional, şi care era pe cale a se urbaniza. Unul dintre elementele comune – ce poate fi definit ca o particularitate a personalităţii intime, element ce nu era afişat în spaţiul public decât arareori – a fost tatuajul, cu întreaga sa simbolistică, deosebit de variată la rândul ei.
Tatuajul ca fenomen social
Exemplificările privind fenomenul tatuajului în societatea bucureşteană de la sfârşitul secolului al XIX-lea, prezentate în lucrarea amintită, în privinţa delincvenţilor, au fost luate de pe corpul indivizilor care “au trecut prin serviciul nostru Anthropometric”.[8] Autorul împarte tatuajele mai puţin după simbolistica lor, ci mai degrabă după tipul de grup social reprezentat de aceste simboluri. Cel mai numeros contingent se pare că îl dădeau criminalii (între care şi hoţii, aventurierii de tot felul).
Tatuajele delincvenţilor ofereau noţiuni importante “asupra naturii ideilor morale a tatuaţilor, gândirea lor ordinară, imagini care le sunt scumpe, suvenirurile lor intime şi chiar proiectele lor de răsbunare formate într-un mod cinic”.[9]
La criminali – este cazul Franţei, cu care doctorul Nicolae Minovici face o comparaţie – au fost găsite inscripţiuni precum „Martir al libertăţii”, „Moarte jandarmilor”, „Moarte ofiţerilor francezi”, „Jur a mă răzbuna”, precum şi variate însemne între care un cap de jandarm ameninţat de un pumn închis.[10]
Obscenitatea era o altă caracteristică privind tatuajele delincvenţilor. În Franţa fuseseră găsite “11 tatuaje pe penis şi care constau din: cisme cu pinteni, un as de cupă, numărul şorţului etc.; 280 embleme erotice sau mai bine zis lubrice rerpezentate prin 176 busturi de femei, 35 de nuduri, 4 reprezentând actul coitului”. Printre delincvenţii noştri “nu am putut găsi decât trei tatuajuri de acestea din care unul la un individ la care obscenitatea reprezentată prin nudul amantei sale făcea un mare contrast cu cadavrul fiului său; iar alte 2 la un individ ale căror obscenitate mă opreşte a le da explicaţie”. Acesta din urmă caz era un individ “de origină Transilvană” care s-a tatuat pe când era în armată.[11]
Doctorul Nicolae Minovici integrează obscenităţii şi tatuajele pederaştilor, “acest soi de oameni care mai mult ca oricare, ţine a place altora”. Face din nou referire la câteva cazuri din Franţa care s-ar fi putut întâlni şi la noi; pe un astfel de individ s-a găsit tatuajul unei femei goale pe articulaţia antebraţului, femeie “care părea a se masturba când se flexa antebraţul”. Erau întâlnite şi variate portrete: Joana d’Arc, un spânzurat, portretul lui Bismarck, un soldat, “câte un ochi pe fiecare fesă, un şarpe dirijându-se spre anus. La un individ s-a găsit câte un zuav pe fiecare fesă având baionetele încrucişate ţinând între ele o panglică pe care era inscripţia: «On n’entre pas»”.[12]
O altă categorie de indivizi erau nebunii. În privinţa lor s-au făcut unele obsevaţii pe câteva cazuri pe care le reproducem selectiv: Radu Ionescu zis şi Dumitru Ignat Călăreţu, atins de alcoolism cronic, are un tatuaj ce reprezintă pe amanta sa, şi este datat (1879). Tatuajul a fost executat cu spirt şi iarbă de puşcă. Un altul, Dumitru Mihai, atins de alcoolism, avea un tatuaj executat cu 6 ace şi fum de tămâie; un anume Costache Ionescu, atins de paralisie generală, avea un tatuaj “ce consta din mai multe cruci făcute în mănăstirea Golgota, de un călugăr, când era închis acolo pentru furt de cai”, şi era făcut din “iarbă de puşcă, rachiu de drojdie şi 3 ace”.[13]
Un accesoriu de atracţie sexuală
Prostituatele aduc adevărate noutăţi în simbolistica tatuajului, chiar dacă “după sex, tatuajul e mult mai răspândit la bărbaţi”. În ceea ce le priveşte pe prostituate, în general au fost tatuate “când erau tinere şi de către primul lor amant” şi sunt de cele mai multe ori “suveniruri rele şi neşterse a primei lor greşeli, care se înţelege că trebuie să le jeneze în exerciţiul meseriei lor”. Din povestea unei tinere care avea tatuată inscripţia “Te iubesc Leon” aflăm faptul că “mulţi oameni care sunt la început foarte gentili, văzând însă acest tatuaj, se răcesc repede şi mulţi se duc fără a face nimic şi fără a plăti”. Un alt fapt interesant este consemnat de doctorul Minovici: “În general prostituatele bătrâne au tatuajul representat printr’un nume de femee pe când cele tinere presintă nume de bărbaţi, simţul lor nefiind încă pervertit”. În cadrul prostituţiei clandestine, foarte numeroasă, obiceiul de avea mai multe tatuaje pe corp nu era foarte întâlnit şi marea lor majoritate erau tatuate fie de un “artist”, altele de prietene, în închisoare sau de amanţii lor.
La prostituatele bucureştence de la sfârşitul secolului al XIX-lea, tatuajul era foarte puţin răspândit. Astfel, “din 80 prostituate examinate la dispensarul din Bucureşti nu am găsit nici unul; iar din 698 prostituate înregistrate în 1897 nu s’au găsit tatuate decât 4 individe după cum ne-a afirmat medicul examinator. Aceste tatuajuri representate la prostituatele noastre constau mai mult din alunele ce şi-le fac mai ales pe obraz şi mai cu seamă ţigăncile în scop de a fi mai frumoase. Aceste alunele răspândite pe faţă sunt în număr variat. Astfel vestita prostituată şi recidivistă A.M… avea 2 alunele pe obraz; iar la o altă prostituată actualmente servitoare la ospiciul Mârcuţa are 2 alunele pe obraz şi una între sprâncene”.[14]
Moda tatuajului era prezentă şi în “Lumea Mare”. Astfel, unul dintre primii tatuori din Londra, care “era un om bine crescut, între două vârste, cu o purtare de o ireproşabilă corectitudine” şi care “se exprima cu eleganţă”, afirma că “cea mai mare parte din clienţii mei sunt ofiţeri. Este un obicei acum în armată, pentru aceşti domni de a-şi tatua pe braţ numărul şi culorile regimentului din care aparţine”. În ceea ce le priveşte pe doamnele din înalta societate, „acestea îşi tatuau jaretiere şi brăţări, într-un mosaic de culori”. Personajul amintit povesteşte că desenase “pe mâna unei dame din marea societate H… o brăţară care avea atâta strălucire şi relief încât toată lumea i-o lua ca o brăţară sculptată”.
Să-l mai amintim pe generalul Bernadotte (intim al lui Napoleon Bonaparte), fondatorul casei regale suedeze actuale care, grav bolnav fiind, a trebuit să-şi arate nuditatea doctorului său personal, care îi va găsi pe braţ tatuată o căciulă frigiană cu inscripţia “moarte regilor!”.[15]
Una dintre numeroasele cauze privind tatuajul este legat de voluptate. Anumite simboluri obscene sau mai puţin, dar cu trimitere către un tip oarecare de excitaţie, nu neapărat cu finalitate sexuală (ceea ce pentru societatea românească modernă este atipic încă), au avut un rol determinant. Doctorul Nicolae Minovici menţionează afirmaţiile unui individ italian, tatuat pe întregul corp, asemenea celor şase fraţi ai săi: “Când tatuajul este foarte amusant şi răspândit pe tot corpul, este pentru noi ceilalţi ca o haină neagră cu decoraţii, pentru societate; cu cât suntem mai tatuaţi, cu atât ne stimăm mai mult: cu cât un individ e mai tatuat, cu atât mai mult el are autoritate asupra companionilor săi. Din contră, acela care nu e bine tatuat nu se bucură de nici o influenţă, n’are stima companiei”. Şi asta se întâmpla către 1860-1870![16]
Ernest Borneman, în “Dizionario dell’ Erotismo”, afirmă faptul că “practica tatuajului are adesea motivaţii erotice şi de aceea recurge la o tematică sexuală atât în culturile de nivel etnologic, cât şi în cele evoluate. La anumite populaţii din Oceania, numai fetele care au un tatuaj pot încheia un contract matrimonial. În Occident, tatuajul cu subiecte erotice sau obscene a fost şi este foarte răspândit”.[17]
Tatuajele în statisticile anului 1898
Potrivit cercetărilor doctorului N. Minovici, pentru finalul secolului al XIX-lea, pe un total de 116 persoane tatuate s-au constatat o serie de rezultate relevante pentru studiul istoric, demografic, sociologic, psihologic, antropologic şi etnologic. În Bucureşti, după naţionalitate au fost înregistraţi 52 de români (plus două femei), 15 greci, 14 unguri, nouă germani, 6 macedoneni (plus un copil), 6 bulgari (plus o femeie), 6 ţigani (plus o femeie), doi boemi şi un francez care erau tatuaţi cu diverse simboluri. Majoritatea erau delincvenţi (85) iar 17 indivizi erau liberi. După profesie aceştia erau muncitori (30, toţi bărbaţi), servitori (17, între care două femei), vizitii şi plugari (câte 10 persoane de fiecare branşă), şapte militari, şase precupeţi, câte cinci mecanici şi cismari, patru măcelari, trei croitori, doi zidari, un desenator şi 11 fără profesie (între care două femei şi un copil). Marea majoritate aveau vârste cuprinse între 30 şi 60 de ani (85 de persoane) iar sub 30 de ani erau 22 de persoane; au fost însă şi patru indivizi trecuţi de 60 de ani.
După gradul de cultură, 35 aveau cursuri primare absolvite iar două persoane cursuri liceale; restul nu ştiau carte. Între delictele săvârşite sunt amintite: furtul (35 de persoane), omor (6), rănire (8 bărbaţi şi o femeie), vagabondaj (11), ultragiu (4), tâlhărie (2), escrocherie (7 persoane şi un copil), atentat la bunele moravuri (5), contrabandă (5). Cel mai mare număr de tatuaje au fost făcute “în libertate”, dar şi în închisoare (24 cazuri), în armată (11 cazuri) sau “în flotilă” (6 cazuri).
În ceea ce priveşte cazul persoanelor care stăpâneau arta tatuajelor pentru Bucureştii anilor 1900, în majoritate erau greci (40 de persoane), în timp ce numai 10 români practicau arta tatuajului. Urmau apoi şase unguri, doi turci, doi macedoneni, germani, bulgari, ruşi, arnăuţi, polonezi, israeliţi (câte unul). Din cele 66 de persoane amintite, 56 erau străini![18]
După cât se pare, moda tatuajelor nu intra printre obiceiurile poporului român, fiind aşadar adusă de străini şi reprezentând unul dintre numeroasele tipuri de aculturaţie pe care societatea urbană şi suburbană românească le-a preluat din modelele similare europene.[19] În trăsăturile esenţiale, fenomenul care se petrece cu 1990 este similar deşi numărul românilor care cunosc arta tatuajului este simţitor mai mare faţă de 1898.
Un studiu de caz din perioada interbelică
Un apropiat al profesorului Nicolae Minovici a fost profesorul de anatomie şi antropologul de valoare internaţională dr. Francisc Josif Rainer.[20] Cei doi medici au colaborat în multe situaţii, în general la săpături de salvare sau deshumări pentru expertize criminalistice. Nicolae Minovici colabora cu dr. Rainer pentru experttizarea antropologică a scheletelor şi craniilor studiate.
Dar ceea ce aducem ca element de noutate prezentului articol este un caz studiat în anul 1927 de către Francisc Iosif Rainer în legătură cu un bucureştean, care poseda tatuaje pe ambii umeri şi în zona toracelui. Numele acestuia a fost Alexandru Popescu iar la data cercetării avea vârsta de 27 de ani şi era de profesie croitor.
Oferim mai jos datele culese de la informator de către profesorul Rainer şi ataşăm cele patru fotografii realizate cu acel prilej:
„Alexandru Popescu, în vârstă de 27 de ani, s-a născut în comuna Bucureşti în anul 1900, luna Ianuarie 29. Este de meserie croitor. În anul 1921 s-a înrolat în legiunea străină în Franţa pentru a lupta în contra Riffanilor. În lagărul de la Sidibelabes (Maroc) i s-a făcut pe faţa anterioară a toracelui, braţul drept şi stâng, la umărul drept şi stâng, tatuaje de către un cehoslovac ce fusese condamnat în Cehoslovacia ca falsificator de bancnote.
Procedeul întrebuinţat:
- S-a preparat funingine arzându-se un litru petrol într-un vas. Funinginea obţinută astfel se amestecă cu 200-300 c.m.c.urină proaspătă.
- Se prepară undelemn pe o bucată de hârtie, desen care se face cu un creion chimic (de copiat). Se unge pielea cu apă, la nivelul unde voim să avem să aplicăm tatuajul, şi se aplică desenul bătându-se cu o perie. Se scoate apoi hârtia.
- Se iau un număr de ace foarte fine care se’mplântă într-un băţ şi se leagă bine, lăsându-se numai vârfurile afară.
- Acele acestea astfel preparate se înmoaie în funinginea preparată şi se bate-n piele după liniile făcute. Această operaţie se face de trei ori.
Dacă după trei zile în locul aplicat se produc „bubiţe” atunci individul este „rău de carne” şi nu se prinde; de nu se formează o pojghiţă care după a treia sau a patra zi cade lăsând locului desenul. Se pot face desene în culori, asta o făcea un neamţ, tot în lagăr. Februarie 1927)”.[21]
Ceea ce este foarte interesant, două dintre tatuajele care apar în fotografiile realizate în anul 1927 sunt astăzi în componenţa colecţiei de tatuaje ale INML “dr. Mina Minovici”: portretul de femeie şi tatuajul în formă de stea; în fotografia document, tatuajul în formă de stea apare pe umărul bărbatului. Printr-o împrejurare fericită putem dovedi astfel apartenenţa, datarea, metodele de realizare şi locul exact al mediului în care au fost realizate două dintre tatuajele aflate în colecţia INML. Unul dintre acestea, cel în formă de stea, a fost recent restaurat, în premieră, alături de alte trei tatuaje din colecţia INML “dr. Mina Minovici”.
Bibliografie
Caraman, Petru, Studii de Folclor, vol.II, Ed.Minerva, Bucureşti, 1988
Ernest, Borneman, Dizionario dell’ Erotismo, Biblioteca Universale Rizzoli, Milano, 1988
Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Ed.Amarcord, Timişoara, 2001
Green, Terisa, The Tattoo Encyclopedia – A Guide to Choosing your Tattoo, A Fireside Book, Rockfeller Center, Nwe York, 2003
Jeudy, Henri – Pierre, Corpul ca obiect de artă, Ed.Eurosong&Book, Bucureşti, 1998
Majuru, Adrian (coord.), Bucureştiul subteran. Cerşetorie, delincvenţă, vagabondaj, colecţia Odiseu, Ed.Paralela 35, Piteşti, 2005
Minovici, Mina, Tratat complet de medicină legală, Arhivele Grafice Socec&Co., Societatea Anonimă, Bucureşti, 1930
Minovici, Nicolae, Tatuajurile în România, Arhivele Grafice Socec&Co., Societatea Anonimă, Bucureşti, 1898
Rainier, Chris, Ancient Marks: The Sacred Origins of Tattoos and Body Marking, Earth Aware Editions, California, 2006
Salamandjee, Yasmine, Piercings et tatouages, colecţia Eyrolles, Paris, 2003
Materiale de istorie şi muzeografie, vol.XV, Bucureşti, 2001
Tout savoair sur Le Tatouage, éditions Larivière, Paris, 2005
Arhiva Rainer, Institutul de Antropologie “Francisc Iosif Rainer” – Academia Română
Gavrilescu, Monica, Tatuajul între artă şi pseudo-artă, teză de licenţă în manuscris
Note
[1] „(…) în Moldova, la staţia Cucuteni din judeţul Iaşi, cunoscută preistoricienilor prin originala ei ceramică pictată, au fost găsite un mare număr de figurine reprezentând femei nude ale căror corpuri sunt complet acoperite de ornamente geometrice dispuse simetric, de obicei în striuri curbe paralele colorate sau încrustate”, Petru Caraman, „Tatuajul la români după creațiile folclorice”, Studii de folclor, vol.II, Editura Minerva, București, 1988.
[2] Ibidem, p.201. Același etnograf Petru Caraman este de părere că „la nordul Dunării, la marele grup dialectal al dacoromânilor, obiceiul tatuajului nu mai există. El a dispărut ca practică autohtonă de multă vreme de pe pământul vechii Dacii, probabil în urmă cu trei sau patru secole”.
[3] Petru Cercel a domnit în Țara Românească între anii 1583 și1585. A primit porecla „Cercel” deoarece avea un cercel în ureche, lucru neobișnuit pentru spațiul cultural valah. Petru Cercel trăise în Italia renascentistă, de la el păstrându-se și câteva poeme scrise în limba italiană, în spiritul epocii. A fost considerat unul dintre domnitorii mai deosebiți de norma culturală a zonei.
[4] Gratiani Gaspar, originar din zona dalmată, a domnit în Moldova între septembrie 1619 și aprilie 1620.
[5] Semnificaţia tatuajului a evoluat permanent de-a lungul timpului, precum şi în cadrul diverselor civilizaţii, atât în ceea ce priveşte frumuseţea desenului, cât şi originalitatea şi simbolistica sa. În epoca preistorică, de pildă, s-au găsit cele dintâi urme de schelete colorate în roşu. Ulterior, în epoca neolitică, întâlnim obiceiul tatuajului cu o frecvenţă mult mai mare, dovadă fiind descoperirea din gropile funerare din Liguria a numeroase oase colorate în roşu. Dovezi ale practicii tatuajului au fost găsite în Spania, precum şi în Italia – aproape de Roma, unde s-a găsit un craniu colorat cu cunabru. Epoca bronzului aduce în evoluţia tatuajului progrese semnificative: tatuarea feţei. În acest sens, sunt renumite tatuajele executate pe feţele statuilor Tarn din Franţa şi ai idolilor din Portugalia.
La noi în ţară s-au găsit la Cucuteni, în Moldova, urme de tatuaje pe o statuie din epoca neolitică, ce prezintă tatuaje pe cap, specific lucrărilor în ceramică ale acestei epoci.
Renumitul prof. dr. Lacassagne consideră tatuajul preistoric ca fiind reprezentat prin linii, puncte, animale, toate fiind embleme mitice, totemuri, idei religioase. La omul primitiv, tatuajul este marca afiliaţiei, un semn de recunoaştere, o amuletă apotropaică.
Evoluţia tatuajului se leagă îndeosebi de civilizaţiile antice, un mare număr de scrieri în limba greacă şi cea latină făcând referire la existenţa sa. Astfel, Aetius vorbeşte despre tatuajele care se făceau prin tehnica înţepării, în timp ce Iulius Caesar aminteşte de tatuajele prin incizie ale bretonilor. Pe cât de multe sunt scrierile despre tatuajul epocii antice, pe atât de puţin sunt lucrările despre tatuajul din epoca Evului Mediu. Explicaţia constă în interdicţia tatuajului de către biserica creştină şi de către religia musulmană. Textele despre aceste tatuaje apar abia în secolul al XVI-lea. În secolul al XVIII-lea, găsim câteva indicaţii despre tatuaje în „Nunta lui Figaro” de Beaumarchais, în scena 16 din actul III, unde Bertolo şi Marcelini spun că Figaro este copilul lor, pentru că are pe braţ ca tatuaj o spatulă.
Istoria cercetării tatuajului este indisolubil legată de numele unor savanţi, precum Lombroso în Italia, Lettchman în Germania şi Delgh în Danemarca. Astăzi se poate spune că nu există popor care să nu fi cunoscut practica tatuajului. Există totuşi, se pare, o singură ţară, Rusia, unde, ca urmare a superstiţiilor religioase ale vechilor ruşi, care credeau că aplicarea tatuajului înseamnă o legătură cu spiritele rele, practica tatuajului este ca şi inexistentă.
[6] Continuator al şcolii de antropologie criminală şi medicină judiciară iniţiate de fratele său, Nicolae Minovici (1868-1941), medic legist şi profesor la Universităţile din Cluj şi Bucureşti, este autorul a numeroase studii cu privire la problema vagabondajului şi a morţii prin spânzurare, precum şi a histologiei şi histochimiei putrefacţiei. Operele sale principale sunt „Tatuajurile în România” (1898), „Manual tehnic de medicină legală” (1904) şi „Autopsia medico-legală” (1926).
În calitate de şef al Serviciului Antropometric din Bucureşti, dr. Nicolae Minovici evidenţiază rolul deosebit pe care-l are tatuajul în etnologie, antropologie, dar mai ales în medicina legală şi în cea judiciară.
El remarcă, în urma studiilor întreprinse, faptul că, prin varietatea şi numărul lor, tatuajele sunt în măsură a da informaţii preţioase cu privire la treapta socială pe care se află un individ şi, uneori, cu privire la natura morală a acestuia. Citându-l pe renumitul prof. Lacassagne, N. Minovici afirmă că tatuajele sunt adevărate „cicatrice vorbitoare”, iar în medicina judiciară nu există un semn mai bun de identitate ca acestea.
[7] Doctoru Nicolae S.Minovici, Tatuajurile în România, Stabilimentul Grafic J.V.Socecu, Bucuresci, 1898. La acea dată, Nicolae Minovici era șeful serviciului anthropometric și asistent pe lângă catedra de medicină legală de la Facultatea de Medicină din București.
[8] „În timpul de când mă găsesc ca șef al Servicului Anthropometirc din București, adesea ori atențiunea ne-a fost atrasă la luarea semnalmentelor deținuților, de tatuajurile pe care ei le prezentau pe corp.” Ibidem, p.4.)
[9] Ibidem, p.106.„(…)Nu numai din statistica noastră, dar și din a celor alți autori reiese că în clasele inferioare ale societății acei care împărtășesc mai mult acest obicei, sunt criminali”(ibidem, pp.106-107).
[10] Ibidem, p.107
[11] Ibidem, p.110
[12] Ibidem, p.111
[13] Ibidem, pp.120-121
„(…)în ceea ce privește cercetările noastre asupra a 342 de alienați (191 bărbați și 151 femei) din ospiciul Mărcuța am găsit numai 6 tatuajuri și acestea fără de a presenta vreo relațiune între maladie și tatuaj”(ibidem, p.119).
[14] Vezi capitolul XI apud.ibid. dedicat prostituției, pp.121-124.
[15] Ibidem, pp.127-128
[16] Ibidem., p.132 „(…) Un altul de asemenea zicea: «Foarte adesea când mergem la femei, văzându-ne așa acoperiți cu tatuaje, ele ne dau cadouri și ne dau și bani în loc de a le da noi»”.
[17] Ernest Borneman, Dizionario dell’ Erotismo, Biblioteca Universale Rizzoli, Milano, 1988
[18] Nicolae Minovici, op.cit., pp.137-140
[19] Până la Revoluţia din decembrie 1989, tatuajele nu aveau decât funcţia de identificare a apartenenţei la un grup şi/sau pe aceea de marcaj cu semnificaţii strict personale: „Gigi”, „Lola”, o inimă străpunsă de săgeată, o ancoră, o floare. Tatuajele au devenit o adevărată modă de-abia în zilele noastre, fiind preluate ca fenomen de masă din Occident, unde moda tattoo este pe cale să apună. Vezi, Green, Terisa, „The Tattoo Encyclopedia – A Guide to Chioosing your Tattoo”, A Fireside Book, Rockefeller Center, New York, 2003.
[20] Francisc Iosif Rainer (1875-1944), eminent profesor de Anatomie, antropolog de prestigiu internațional, după finalizarea celor dintâi monografii de teren din lume realizate asupra populației de la Nereju, Fundu Moldovei și Drăguș, alături de sociologul Dimitrie Gusti, a prezentat publicului larg opiniile sale cu privire la problema varietății raselor umane. Francisc Rainer dezvoltă printr-o metodă interdisplinară de prezentare un excurs sintetic, limpede și atrăgător, folosindu-se de demonstrațiile biologiei și antropologiei – Potrivit cu nivelul de cunoștințe de la acea dată, ce corespund în mare cercetărilor actuale – pentru a confirma fenomenul istoric. În epocă, această metodă de argumentare sintetică a unui subiect căpătase renumele de „rainerism”. Metoda raineriană constă într-un demers interdisciplinar de a realiza un excurs sintetic ce pleacă de la biologie și antropologie pentru a explica un fenomen istoric. Francisc Rainer a fost un evoluționist convins. Pentru el omul era într-o continuă corelare cu mediul înconjurător, iar rasele sau tipurile antropologice constituiau răspunsul fondului genetic ce se traducea în expresie fenotipică la integrări în mediu și realizate în timp. Nu concepea înțelegerea ființei umane decât în completarea sa bio-psiho-socială. Considera că „orice concepție a vieții izvorâtă numai din biologie e subumană, dar nici o concepție a vieții nu trebuie să fie în contradicție cu biologia” – concepție de avangardă, nici astăzi bine înțeleasă dar clar susținută de cercetările de genetică moleculară, de neuro-endocrinologie, de paleo-antropologia și antropologia zilelor noastre. Francisc Josif Rainer a revoluționat anatomia, pe care o considera „știința formei vii”.
[21] Manuscris, două file cu însemnări de mână; document datat și însoțit de patru fotografii alb-negru, Arhiva Institutului de Antropologie „Francisc Josif Rainer”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.