Povestea de iubire dintre Zoia Ceauşescu şi ziaristul Mihai Matei

Înainte de 1989, despre povestea de iubire dintre Zoia Ceauşescu şi ziaristul Mihai Matei de la revista „LUMEA” s-a vorbit pe furiş în cercurile de presă bucureştene, printe activiştii de frunte ai partidului şi, evident, printre securiştii de prim rang. Ea a fost evocată în acele vremuri şi într-o scrisoare citită la Radio Europa Liberă, cât şi de influentul cotidian „International Herald Tribune”. În cele ce urmează prezentăm în premieră absolută culisele acestui episod enigmatic privit din interiorul redacţiei cunoscutei publicaţii bucureştene, în care se va vedea că gen. de Securitate Ion Mihai Pacepa, ce răspundea în fapt de spionajul românesc şi se bucura de încredere totală din partea Elenei Ceauşescu, care nu ezita să-i încredinţeze treburi interne murdare, le executa cu mare zel, aşa cum a procedat în acest caz.

1973 – preludiu

La începutul anilor ’70, Nicolae Ceauşescu voia să profite de poziţia sa în momentul Cehoslovacia 1968 şi începuse să se manifeste activ pe plan internaţional, efectuând vizite atât în ţări socialiste europene sau asiatice, cât şi în state din lumea a treia şi chiar occidentale. Aşa se face că s-a ajuns la călătorii maraton, cum a fost cea din septembrie 1973, care cuprindea mai multe ţări din America Centrală şi de Sud: Cuba, Costa Rica, Venezuela, Peru, Ecuador, Chile, Columbia. În delegaţia lui se găseau soţia lui, Elena, Zoia şi Nicu, Ştefan Andrei, Ion Mihai Pacepa şi alţii. A fost şi un grup de presă din care vom cita doar numele celor care ne interesează aici: Ion Cârje, director general adjunct al AGERPRES şi redactor-şef al revistei „LUMEA”, care era şeful grupului; Radu Pascal, publicist la revista „LUMEA”; tânărul scriitor Petru Popescu, pe atunci membru supleant al CC al UTC, calitate deosebit de importantă în nomenclatorul funcţiilor de partid şi de stat. Evident, se mai aflau ziarişti, fotoreporteri şi cameramani de la „Scânteia”, AGERPRES şi televiziune.

Unul dintre cele mai interesante episoade în ce priveşte această poveste a fost consemnat la Quito (Ecuador) în ziua de 11 septembrie. Înainte de prânz aveau loc convorbiri oficiale între preşedintele ţării gazdă, gen. Guillermo Rodriguez Lara, şi Nicolae Ceauşescu. La un moment dat, Ion Cârje a primit prin telex o ştire foarte importantă de la centrala AGERPRES din Bucureşti. Potrivit înţelegerii sale cu Nicolae Ceauşescu, fiind vorba despre un eveniment excepţional, care, în plus, privea şi acest turneu al şefului statului român, Cârje a intrat în sala convorbirilor şi i-a dat bileţelul. Ceauşescu l-a citit imediat, după care, spre stupoarea gazdelor, care nu ştiau absolut nimic despre ceea ce se întâmpla în acele momente în Chile, tot o ţară latino-americană, a condamnat cu fermitate lovitura de stat militară de la Santiago şi asasinarea preşedintelui Salvador Allende. De notat că, din Ecuador, Ceauşescu urma să plece în Chile, fapt pentru care, până la urmă, a rămas la Quito în cele două zile în care el trebuia să fie la Santiago.

Revenind la Ecuador, cum spuneam, preşedintele Lara şi delegaţia lui de la convorbiri au rămas muţi. Dar la fel de mut a fost şi Pacepa, care, pe de o parte, prin spionajul său, dacă erau profesionişti, ar fi trebuit să ştie ce se întâmpla în Chile, ţara în care Ceauşescu urma să meargă din Ecuador, iar, pe de altă parte, voia să fie el cel care-l anunţa primul pe preşedintele român despre atare evenimente grave, asumându-şi astfel meritele. Evident, Pacepa nu-i putea ierta aşa ceva lui Cârje şi aştepta un prilej să i-o plătească. Să reţinem amănuntul.

Legat de acest turneu, să mai notăm câteva întâmplări: de pildă, în Peru, s-a vizitat celebra localitate Machu Picchu, dar acolo au fost doar Zoia, Nicu, unii ziarişti, inclusiv cei citaţi de noi la început, plus alte persoane oficiale mărunte ori din gardă. Încă de pe atunci, nimeni, niciodată, nu a spus că i-a văzut pe Petru Popescu şi Zoia într-o discuţie particulară în doi sau în momente mai intime! La fel au stat lucrurile când aceiaşi Zoia şi Nicu plus unii dintre ziarişti ori oficiali români au fost la un bar din Caracas (capitala Venezuelei); în fine, un amănunt comunicat la încheierea turneului: unii ziarişti îl porecliseră pe Popescu folosind un cuvânt de genul masculin ce poate fi dedus din vorbele franţuzeşti „la bas”!

În ce-l priveşte, pe tot parcursul vizitei, Petru Popescu a fost deosebit de activ pe linie profesională, el trimiţând aproape zilnic corespondenţe ce apăreau în „Scânteia Tineretului”, la care avea obligaţii pe line de UTC, dar şi în revista „LUMEA”, unde acestea i-au fost plătite cu spor de personalitate. Autorul nu contenea să evidenţieze semnificaţia unui eveniment deosebit din acest turneu ori o declaraţie a lui Ceauşescu, care, susţinea el cu diverse metafore ori citate vestite, avea mari ecouri printre gazde ori pe plan latino-american şi chiar internaţional. Cine nu crede nu poate decât să consulte colecţiile celor două publicaţii! Cât priveşte afirmaţiile lui din cartea „Supleantul” privind felul cum a plecat din Machu Picchu sau o discuţie a lui Ceauşescu la care el ar fi asistat personal, acestea sunt, ca şi romanul, FICŢIUNI.

Altceva ar fi interesant de aflat, după ce la urechile Elenei Ceauşescu au ajuns ştiri potrivit cărora tânărul scriitor utecist căuta cu ardoare prietenia Zoiei. Cum se ştie poate, sinistra soţie a dictatorului căpătase obiceiul să ordone securiştilor să dezmembreze grupurile din jurul fiilor ei; s-a întâmplat de câteva ori cu Nicu; s-a întâmplat în cazul Zoiei cu ziaristul Mihai Matei (dar să nu anticipăm!), de ce nu s-ar fi petrecut lucrurile la fel în cazul lui Petru Popescu? Din această ultimă perspectivă, chit că Pacepa se ocupa de spionajul extern, Lenuţa nu ezita să-i încredinţeze lui „Mihăiţă” – aşa cum îl alinta ea inclusiv în public – rezolvarea unor treburi murdare pe plan intern. Tocmai de aceea, pe atunci, vorbim de anii imediaţi după 1974, în cercurile culturale şi de presă bucureştene nu se excludea ipoteza ca plecarea definitivă din ţară a lui Popescu să fi fost aranjată şi supravegheată din umbră de Securitate, chiar de Pacepa personal, fără a i se da vreun rol acestuia pe unde ajungea. Contau îndepărtarea lui de lângă Zoia şi faptul ca, până în 1989, el să nu deschidă gura niciodată în Occident despre această poveste de iubire. Desigur, dacă ea a existat cu adevărat.

De la Radu Pascal la Mihai Matei

După întoarcerea din acest turneu, Zoia a cultivat bune raporturi cu gazetarul Radu Pascal, dar nu se poate merge până acolo încât să se scrie că a fost vorba de o altă poveste de amor. Totuşi, în mod cert, ei se întâlneau relativ frecvent. În plus, în acea perioadă, vorbim de finalul anului 1973, de 1974 şi chiar de primele două luni din 1975, în încăpătoarea locuinţă a ziaristei R.G. de la „LUMEA”, aflată pe Bulevardul Dacia din Capitală, seara se improvizau tot felul de întâlniri ale unor colegi de redacţie sau de la alte publicaţii, în fapt mici petreceri, la care era un permanent du-te vino. La ele, Radu Pascal, colegul amfitrioanei, a adus-o şi pe Zoia. Între cei prezenţi reţinea atenţia imediat, în special femeilor, Mihai Matei, un tânăr cu alură de nordic, un tip foarte spiritual, extrem de deştept şi de cult, licenţiat în limba engleză, cam flegmatic. El era şi un bonviveur de prima clasă. Venise la revista „LUMEA” odată cu Radu Pascal, ambii având cam 35 de ani atunci; au ajuns repede tinere vedete ale revistei; primul se specializase pe spaţiul englez, iar al doilea pe cel germanic. Matei avea şi un obicei cam ciudat, să zicem: „să-i sufle” prietenele lui Pascal. În cazul cu Zoia avea atuuri pe care ea nu le-a ignorat. La un pahar de băutură fină şi la o ţigară Kent, care se fumau pe atunci, puteau discuta în voie tot felul de chestiuni cu adevărat interesante. Ulterior au fost văzuţi şi prin oraş, ea conducând celebra sa maşină de culoare albă. Prin unele cercuri, dar destul de restrânse, se vorbea des despre amorul dintre Zoia şi ziaristul Mihai Matei.

Este la mintea cocoşului că Securitatea, ce-o avea în grijă pe odrasla dictatorului, ştia totul despre idilă. Totuşi, bomba a explodat la începutul lunii martie 1975, când, într-un weekend, cei doi au dispărut! Problema cea mare era creată de lipsa fiicei prezidenţiale, întrucât, la ora respectivă, nu se ştia că ea este cu Mihai Matei. Oameni avizaţi spuneau că, la graniţă, s-au făcut controale de o severitate de neimaginat, alţii au pretins că frontierele au fost chiar închise pentru un timp. Până la urmă, cei doi au fost descoperiţi la o vilă din Predeal a gospodăriei de partid. Unii pretind că cel ce i-a dat ştirea Elenei Ceauşescu a fost însuşi Pacepa. Informaţia pare plauzibilă, întrucât, pornindu-se de la locul de muncă al lui Matei, acelaşi individ a primit ordin de la ea să ancheteze situaţia de la revista „LUMEA”.

Între timp, el a rezolvat imediat o altă problemă: aşa cum făcuse cu Petru Popescu, l-a expediat pe Matei cât mai departe de Zoia. Cum, la AGERPRES, din Rabat, venise invitaţia ca un ziarist să participe la o sărbătoare importantă a Marocului, Matei a fost trimis val-vârtej acolo, ziaristul desemnat iniţial să facă această deplasare, M.M. de la redacţia Externă a Agerpres, fiind anunţat de schimbare doar cu câteva ore înainte de plecare! Aşadar, publicistul de la „LUMEA” a plecat intempestiv în Maroc, de unde însă, spre stupoarea colegilor de redacţie, n-a revenit când s-au terminat cele şapte zile cât era invitaţia. Mai târziu, ei aveau să afle de la diferite persoane – din Secţia Externă ori de la cea de Presă a CC al PCR, din Direcţia V-a a Securităţii – că el ajunsese la Conakry, capitala Guineii, o ţară vest-africană de pe malul oceanului, unde era într-un fel de exil siberian… tropical, din cauza condiţiilor climatice infernale.

La un moment dat, Gh. D. din amintita Secţie Externă, ce se ocupa de Africa, spunea că analizele făcute de Mihai Matei şi trimise la Bucureşti erau „excelente”. De altfel, el devenise deja un foarte bun comentator de politică externă.

Tot atunci a mai explodat o bombă care nu le-a picat deloc bine Ceauşeştilor şi, evident, lui Pacepa: cunoscutul ziar american „International Herald Tribune”, care se tipăreşte la Paris, a scris pe larg despre povestea de amor dintre Zoia şi Matei şi mai ales despre strania lor dispariţie în munţi. Era prima oară când în presa internaţională de prim-plan – iar IHT făcea parte din această categorie – apăreau informaţii despre acest subiect aparent delicat, ceea ce pentru o ţaţă înrăită cum era Ceauşeasca a creat o mare supărare. Fireşte că unul dintre cei sever muştruluiţi a fost Mihăiţă, care nu luase măsuri să nu se întâmple aşa ceva. Apoi articolul fusese prezentat integral şi la Europa Liberă.

Teroare la revista „LUMEA”

În paralel, în Capitală, la „LUMEA”, Securitatea desfăşura în secret o anchetă asupra tuturor membrilor acestei redacţii; dosarul de cadre al fiecăruia a fost luat la puricat; pe urmă, aşa cum aveam să aflăm după 1989, de la diferiţi vecini, s-au făcut cercetări minuţioase asupra membrilor familiilor şi a modului de viaţă al tuturor; s-au investigat în amănunt cazurile celor care aveau rude în străinătate şi dacă aveau legături cu acestea etc. Atmosfera din redacţie era una de teroare; probabil că, sistematic, se controlau birourile, telefoanele de acasă şi din camere erau puse sub ascultare; tot după Revoluţie, unii au susţinut că reţeaua de informatori de la revistă şi din AGERPRES a fost completată vârtos; s-a spus, tot ulterior, că unii dintre aceştia ar fi avut misiune de la „Mihăiţă”, care nu uita episodul din Quito şi lovitura de stat din Chile, să-l atragă pe Cârje în tot felul de capcane, inclusiv bahice (de altfel, după ce, în iulie 1978, Pacepa a fugit din ţară, fostul redactor-şef de la „LUMEA” povestea că, la un moment dat, în vara lui 1975, chiar în timpul anchetei la revistă, secretarul cu Presa de la CC al PCR îl avertizase că „Pacepa îi poartă sâmbetele” şi se întreba „de ce”).

La finele lunii iulie 1975, pe neaşteptate, Mihai Matei a revenit în redacţie. Părea că lucrurile s-au liniştit, drept care au început plecările în concedii de odihnă. A fost doar o aparenţă, întrucât, pe nepusă masă, cu toţii au fost rechemaţi din concedii, unii cu ajutorul Radio Vacanţei de pe litoral. S-a anunţat o şedinţă de partid cu prezenţa obligatorie. Pentru pregătirea ei s-au implicat tot felul de activişti de la sectorul 1 şi mai ales de la CC. La şedinţă, una cu o ordine de zi cel puţin stranie, nu s-a pomenit niciodată despre idila dintre Zoia şi Matei. Nu mai vorbim despre relaţia ei anterioară cu Radu Pascal. În schimb, materialul prezentat şi luările de cuvânt ale unor „membri de partid de bază” au abundat în critici vehemente ale abaterilor lui Matei de la… normele eticii şi echităţii socialiste! Unii, se pare vechi cunoştinţe ale lui „Mihăiţă” încă de pe vremea celuilalt dictator comunist, Dej, incriminau cu mânie bolşevică faptul că lui îi plăcea un pahar („dar numai cu băuturi bune”, a replicat Matei în plină şedinţă, provocând un adevărat şoc în sală). Nimeni, niciodată, n-a amintit despre prietenia dintre Pascal, devenit între timp redactor şef-adjunct la „LUMEA”, şi Zoia ori despre relaţia lui Matei cu ea. De asemenea, unii vorbitori comandaţi l-au atacat la fel de dur pe redactorul-şef Ion Cârje, pe care-l făceau responsabil de „imoralitatea din redacţie” şi alte rele. În final, secretara de partid, amintita R.G., în casa căreia M.M. se cunoscuse cu Zoia, aşa cum ziceau cunoscătorii idilei, a fost schimbată din funcţie şi mutată la Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate.

Moartea unui ziarist

În acelaşi loc a fost transferat şi Mihai Matei. Culmea, toate documentele privind aceste transferuri erau aprobate cu o zi înaintea şedinţei cu pricina! În noile condiţii, din redacţia respectivă, semnăturile lor pe articole nu mai ajungeau sub ochii Elenei Ceauşescu. La rândul lui, Ion Cârje a fost destituit din postul de redactor-şef de la „LUMEA”. Apoi tot într-o şedinţă de partid a fost judecat şi el în pur stil bolşevic, dar la AGERPRES, făcut albie de porci pe acelaşi calapod, destituit şi din funcţia de director general adjunct şi mutat simplu comentator publicist la Redacţia Emisiunilor pentru Străinătate de la Radio România. Se spune că între vinile descoperite de oamenii comandaţi de „Mihăiţă răzbunătorul” s-ar fi aflat şi o presupusă aventură extraconjugală a lui cu soţia unui prozator în mare vogă atunci. De altfel, vara, ea era cunoscută la Neptun, pe la Casa de odihnă a scriitorilor, drept o tipă „rea de muscă”.

Să revenim la Mihai Matei, căruia exilul la Conakry nu i-a priit deloc, îndeosebi în domeniul sănătăţii. Bolnav de stenoză mitrală, acolo, această maladie i s-a agravat serios. După ce s-a întors în Bucureşti şi a fost pedepsit şi bălăcărit în toate felurile de nişte indivizi ce au acţionat la comandă şi ale căror cariere ulterioare au avut la bază şi această comportare jalnică, Mihai Matei a decedat în condiţii cam suspecte, salvarea ajungând la el după aproape o jumătate de zi. La înmormântarea lui au participat foşti colegi de la „LUMEA”, de la noua redacţie, RPS, Ion Cârje, exilat la Radio şi ocolit de unii dintre foştii colaboratori pe care i-a promovat ori susţinut. El plângea ca un copil la moartea acestui fiu spiritual al său. Şi, surprinzător ori nu, au fost foarte mulţi curioşi civili, toţi îmbrăcaţi în costum cu cravată. Nimeni, în nicio împrejurare, nici înainte de 1989 şi nici ulterior, când s-au mai deschis atâte suflete, n-a aflat dacă Zoia Ceauşescu a mai încercat vreodată să-l caute ori cum a reacţionat la auzul veştii morţii lui. Dacă, desigur, a aflat vreodată acest lucru, întrucât, cu timpul, îndiguirea ei a devenit aproape totală…

În epocă, dar şi ulterior (chiar un fost secretar al CC al PCR mi-a confirmat acest lucru sâmbătă), am aflat că întreaga operaţiune legată de Matei şi revista „LUMEA” a fost coordonată direct de Pacepa, cel în care Elena Ceauşescu avea încredere totală, mai ales când era vorba de problemele ei de familie. Mai mult decât atât, planul de măsuri propuse de el şi prezentat Lenuţei a fost aprobat imediat de ea, după care i s-a cerut tot lui să-l predea secretarului cu Presa de la CC al PCR, spre a fi pus în practică.

Ulterior, acesta s-a „amorezat” de revista „LUMEA”. Ştia că era singura publicaţie din România la care avea abonament Biblioteca Congresului SUA, a văzut că i-au apărut şi cele cinci versiuni în engleză, rusă, franceză, germană şi spaniolă. Aşa că s-a gândit să-şi promoveze fiica, o tânără graficiană, prin intermediul revistei. Un prim prilej pe linie de partid a fost oferit de numărul consacrat sărbătoririi creării PCR – 8 mai -, ocazie cu care cel care i-a succedat lui Cârje în coordonarea revistei a primit macheta copertei semnată de… Dana Pacepa. De altfel, precizarea că ea este cea care a realizat coperta respectivă se află la sumarul acelui număr, aşa că oricine poate verifica acest lucru la o colecţie a revistei. Ulterior, când ediţia internaţională a revistei „LUMEA” luase avânt, de la cabinetul lui Pacepa a sosit un plic sigilat în care era un comunicat despre „succesul extraordinar al expoziţiei de grafică organizată la Roma (pe dreapta, pe stânga? – n.n.) de tânăra graficiană Dana Pacepa”. Era însoţit şi de aprecieri ale unor „distinşi cronicari de specialitate”, probabil şcoliţi la DIE de subşeful spionilor români şi care-şi dovedeau astfel calităţile deosebite, dar în domeniul artei trucate!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.