„Preda, Noica, Ţuţea, cei trei care m-au marcat prin forţa şi ineditul meditaţiei”

Petre Anghel, scriitor român contemporan, este originar din oraşul Băileşti, judeţul Olt. Doctor în filologie, teologie şi sociologie, a fructificat în cei 68 de ani ai săi o impresionantă activitate culturală şi publicistică. A avut şansa deosebită de a „creşte” alături de marile nume ale culturii româneşti: Constantin Noica, Marin Preda şi Petre Ţuţea, integrându-se în elita universitară, mediu care i-a facilitat dezvoltarea, datorată şi dascălilor săi. În prezent este profesor universitar doctor al Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială şi conducător de doctorat în domeniul Ştiinţe ale Comunicării, în cadrul Universităţii din Bucureşti.

Cum aţi început să scrieţi? Ce v-a îndreptat către cuvânt? Povestiţi-mi începuturile şi primele încercări.

Nu cred că ştiu cum şi de ce am început să scriu, dar aş putea aproxima. Tatăl meu, care avea probleme grave cu vederea, ar fi vrut să devin pictor, dar eu sunt daltonist! M-au fascinat de mic poveştile. Citeam legenda Meşterului Manole şi voiam de fiecare dată ca Ana să fie oprită din drum de forţele naturii şi să nu fie zidită. Nu credeam şi nu înţelegeam că altfel nu ar fi putut fi zidită mânăstirea. Deşi înţeleg adâncimea metaforei, nici acum nu cred în nevoia unui sacrificiu de acest fel. În fond eu sunt creştin, ştiu că s-a plătit un preţ pentru orice eroare din trecut şi pentru orice realizare din viitor, fie ea cât de trainică. Biserica s-a zidit pe moartea şi învierea lui Iisus Hristos, nu are nevoie de o crimă. Ceea ce nu înseamnă că nu mă fascinează în continuare mitul şi nu gust valenţele literare ale legendei. Am mai fost zguduit de un basm: „Copiii văduvului”. Cei doi copii, băiat şi fată, părăsiţi în pădure de tatăl lor, la îndemnul mamei vitrege. Faptul că i-a părăsit, treacă-meargă, poate era… nevoia de iniţiere, să se descurce singuri şi să se maturizeze. Dar să agăţi o troacă de un copac, ea să facă zgomot când bate vântul şi copiii să creadă că nu sunt părăsiţi, tatăl taie lemne, mi se pare de o cruzime inimaginabilă. Înşelatul mi se pare monstruos până în ziua de azi. Chiar cred că este originea păcatului primordial.

La cuvântul cult am ajuns prin citirea Bibliei. Era cartea care stătea mereu pe masă. Nu aveam voie să aşezăm nimic pe ea, nici cel puţin altă carte, era tratată şi ca obiect sacru, nu doar Cuvântul Domnului. Puterea pe care o aveau cuvintele mă făcea să creez o a doua realitate, mai palpabilă. Şi mai convenabilă.

Cred că am început cu poezia, evident după modelul Eminescu. Pe Arghezi nu-l iubeam, dar simţeam că eu sunt de vină şi nu înţelegeam ce ascunde el în versurile care păreau simple. Atunci am trecut la… roman. Ciclu. Comedia umană, domnule! N-am reuşit să-l întregesc pe Balzac şi m-am întors la versuri. Încet, metodic. Abia am reuşit să public o poezie în revista „Amfiteatru”, în 1967. În revista „Ramuri” de la Craiova nu am pătruns decât sub pseudonimul unei doamne… Erau poeme sub zodia lui Lucian Blaga. Tot prin ultimii ani de facultate am scris teatru. Obiectivul era ambiţios: scriitor total ca Lucian Blaga, Camil Petrescu, George Călinescu. Copilării, vise tinereşti, dar cu un sens benefic.

Am ucenicit mult. Continui s-o fac. Învăţ şi acum. Pe cât posibil îmi aleg maeştri cu valoare perenă, nu ultimii laureaţi ai premiilor, indiferent care ar fi acestea.

Aţi absolvit Facultatea de Litere urmând şi doctoratul în Filologie. Cum v-aţi orientat apoi către teologie şi sociologie?

Aş zice că fără rost, dar cu rostuire. Cum ştiam Biblia de mic, nu mi-a fost greu să încerc o abordare ştiinţifică. Dar aveam şi un proiect. Eram rectorul (nu am alt cuvânt, îmi cer scuze – e o glumă pe care o repet mereu) unui institut teologic şi voiam să pun bazele unei universităţi după norme şi exigenţe europeneşti şi am zis să încep cu mine, ca să dau exemplu că se poate (Trecute vremi de domn cu frumoase vise!). Cu sociologia a fost şi mai gratuit gestul: să le arăt tinerilor studenţi şi asistenţi că te poţi lega de masa de scris şi la 60 de ani. A mers! De fapt şi primul doctorat, cel din juneţe (pregătit între 1973-1978), a fost tot fără să mă gândesc la o finalitate practică, fiindcă ştiam că nu pot fi cadru didactic universitar cu „dosarul” părinţilor mei (tata era socotit „exploatator” fiindcă avea atelier de tâmplărie) şi cu gura mea nedisciplinată.

Ce activităţi aţi urmat în paralel cu studiile?

Am fost angajat redactor la revista „Flacăra” încă din anul al V-lea al facultăţii. Fără pile, fără sprijinul „organelor”! Pur şi simplu în urma unui reportaj. Să nu vă gândiţi că a fost vreo capodoperă, era doar logic şi nu cerea intervenţia altora pe text. Apoi am făcut un curs de jurnalism de un an, cu scoatere din producţie. La Academia Ştefan Gheorghiu, unde nu prea ne-au politizat, că erau vremuri bunicele, iar profesorilor invitaţi li se spusese, probabil, că noi vom fi viitorii şefi din presă, aşa că să se poarte mai cu mănuşi… L-am avut conferenţiar acolo chiar şi pe Octavian Paler, iar pe mine (doctorand şi cu două cărţi publicate) au vrut să mă oprească lector, dar s-a opus tovarăşul Leonte Răutu, cel mai reacţionar dintre toţi politrucii Partidului Comunist Român, duşman al culturii române până la moarte. Nu am regretat, căci nu fusese visul meu ăsta, dar cochetasem cu ideea. De la revista „Flacăra” am plecat fiindcă a venit redactor-şef Adrian Păunescu. Fusesem colegi de facultate, mă debutase în revista „Amfiteatru” (unde răspundea de secţia poezie), eram olteni din Dolj amândoi, dar voia să mă facă ziarist de realităţi contemporane, ceea ce nu visam. Întâlnindu-l pe Bulevardul Magheru pe Ilie Purcaru, redactor-şef adjunct la nou înfiinţata revistă „Tribuna României”, m-a luat şi pe mine acolo prin transfer. N-am făcut purici fiindcă Ilie Purcaru şi Paul Anghel (redactor-şef, coincidenţă de nume de familie cu mine) se tot luau la ceartă cu tovarăşii de temut Dan Marţian şi Mihai Dulea, până ne-a dat partidul pe toţi afară. Am ajuns în cele din urmă la Radioteleviziunea română, responsabil cu revista „Programul Radio-Tv”. Era tot ce-mi doream: eram editor fără să scriu un rând. Şi astfel mi-am văzut de cărţile mele, tot plângându-mă că alerg între clădirea Radio, clădirea Televiziunii şi coridoarele Casei Scânteii… Sigur că îmi asumam responsabilitatea ca revista să fie în conformitate cu manuscrisul primit de la redacţia de programe, condusă de Tudor Vornicu. După Revoluţie, am fost redactor-şef la revistele lui „Augustin Buzura” de la Fundaţia Culturală Română (actualul Institut Cultural Român), dar nici aici nu m-am împăcat cu foştii tovarăşi de drum rămaşi credincioşi lui Ion Iliescu, Dan Marţian (numit mai sus, ajuns preşedintele Camerei Deputaţilor), Silviu Brucan. Aşa că, la Universitate cu tine, Petre Anghel, că acolo e lume elevată, care va să zică şi cum s-ar zice!

Volumul de debut „Duhul Pământului” a fost unul bine receptat de către Marin Preda. Cum v-aţi apropiat de marele scriitor?

La editura „Cartea Românească” nu cred că aş fi îndrăznit să mă duc din proprie iniţiativă. Am ajuns prin lanţul… încrederii. Asistentul de la cursul de Literatura universală, Cornel Mihai Ionescu, mi-a cerut să-i arăt nişte versuri, apoi să le strâng într-un volum şi am mers cu volumul la Mircea Ciobanu. Acesta le-a arătat lui Mihai Gafiţa, redactor-şef, apoi au ajuns la Marin Preda. Se zvonise că Marin Preda nu citea poezie şi mergea, cum s-ar zice, pe mâna redactorilor. Nu ştiu dacă citea sau nu, dar volumul meu se oprise pe masa lui Marin Preda, directorul editurii. Când l-am întrebat pe Mircea Ciobanu (cu care între timp mă împrietenisem fiind şi el, printre altele, un cititor frecvent de Scriptură) ce se întâmplă cu volumul meu, vorba cântecului: „Unde-o fi, unde-o-nopta, ce mândre o săruta?”, acesta m-a trimis să mă interesez la dl. Gafiţa. „A, a zis Gafiţa, eu i-am dat drumul, dar a zis Marin să te duci la el” (El îi zicea Marin lui Marin Preda, eu abia m-am lămurit despre cine vorbeşte). „Cum să mă duc şi de ce?”, am întrebat speriat. „Aşa face Marin din când în când”, a venit răspunsul prompt… Marin Preda mi-a zis că va da drumul volumului, dar voia să mă cunoască. M-a întrebat dacă sunt „cadru didactic universitar”, eu am răspuns că nu, apoi m-a întrebat de unde ştia el că sunt eu cadru didactic universitar. Am tăcut, ce era să fac?! Cam la fel s-au petrecut lucrurile şi la următoarele două cărţi („Mihai Ralea, vocaţia eseului” şi „Fratele nostru Emanuel”. Precum se vede, eu am debutat de trei ori (!) – cu poezie, eseu, roman).

I-aţi întâlnit şi pe Constantin Noica şi Petre Ţuţea. În ce conjuncturi? Cum aţi interacţionat cu ei?

Cu Constantin Noica mi-a făcut cunoştinţă pictorul Mihai Olos, apoi m-a căutat Noica la redacţia revistei „Tribuna României” ca să stăm de vorbă. Dau acest amănunt nu ca să mă laud, ci să arăt cum proceda Noica! Se putea întâlni oricine cu Constantin Noica, fie când se ducea la Biblioteca Academiei, fie mai târziu, când s-a retras la Păltiniş (într-o cămăruţă, nu în vilă, cum vorbesc prostii unii). Dar, cu el, era cam ca la „Junimea”: intra oricine şi rămânea cine putea. Noica era de o seriozitate rară. Cu el nu se putea vorbi orice. El nu flecărea. Avea timpul măsurat, program pe ore, zile, săptămâni, ani, viaţă. Te obliga să te cauţi şi să te găseşti (dacă aveai ce căuta şi ce găsi). Mi-a zis că nevrând eu să fac filosofie, ci literatură, face o excepţie şi nu-mi cere să învăţ greaca veche. Dădea subiecte de meditat şi de scris celor care-l căutau. Se oferea să le dea gratuit 30 de lecţii de greacă. Rândurile solicitanţilor se răreau uşor. Noica te lua la rost, obligându-te să te rostuieşti… Îmi recomanda cărţi, mă întreba ce efect au avut. Era blând, cu voce de frate mai mare, trecut prin viaţă, obosit. Până venea vorba de cultură. Aici era fără milă: cerea (în subtext) să dai tot. Ura universalismul, priceperea la toate, cerea specializare germană.

Petre Ţuţea vorbea cu oricine, putea oricine să stea pe lângă el. Secretul era să-l laşi să vorbească, nu să te grozăveşti tu, că oricum nu-i făceai faţă şi-ţi cerea să te cerţi cu Hegel sau cu Platon, că el nu exprimă păreri personale, ci doar ce a citit în marii filosofi sau literaţi…

După ’89 aţi rămas în mediul universitar. Cum aţi început să profesaţi?

Tot foştii mei profesori m-au îndemnat. Datorez enorm dascălilor mei şi nu spun asta fiindcă aşa e frumos să zici, să fii recunoacător. Dar gândiţi-vă că eu nu cunoşteam pe nimeni în Bucureşti, eram copilul ploii. Unii dintre ei m-au înfiat. N-aş vrea să credeţi că eram un tânăr supus sau linguşitor, care ducea geanta şi asculta cu urechile pâlnie şi ochii larg deschişi sfaturile dascălilor. Nu. Eram răzvrătit, risipitor şi certăreţ. Spre cinstea lor, au trecut peste multele mele defecte şi au căutat bobul de rouă. Iată doar câţiva dintre cei care m-au lăsat să-i urmez în biblioteci şi-n cafenele, chiar şi în baruri: Gheorghe Frâncu, Cornel Mihai Ionescu, Constantin Cruceru, Octavian Butoi, Alec Hanţă, Eugen Simion, Romul Munteanu, Al. Piru. Nu mai vorbesc, acum, de cei cunoscuţi doar prin intermediul catedrei: Zoe Dumitrescu Buşulenga, D. Macrea, Ovidiu Drimba, Venera Antonescu, Boris Cazacu, Al. Rosetti. Ei mi-au dat de înţeles că aş fi bun de dascăl, iar după prăbuşirea sistemului totalitar, am început cu discipline legate de comunicare şi mass-media.

Aţi avut un mediu de invidiat pentru orice intelectual fiindcă v-aţi aflat printre numele mari ale culturii noastre. Cum aţi reuşit să vă menţineţi în elită şi să legaţi aceste prietenii, inclusiv cu Mircea Ciobanu?

Cred că am o calitate: nu trădez, nu uneltesc, nu întărât oamenii! Nemulţumirile le exprim în faţa celui care mă deranjează şi, pe cât posibil, clar şi politicos. Dar e ceva mai important decât rolul meu. Şi anume: era o perioadă în care oamenii de cultură se căutau, se selecţionau în mod natural. Un fel de confrerie a gulerelor albe… La noi era vorba de un grup al celor care se gândesc la ziua de mâine, la o vreme fără ideologii impuse. Nu era goana după aur de acum. Noica mă învăţase că vremurile tulburi sunt propice studiului şi că e minunat că nu ne putem pierde timpul în certuri politice. Trăiam în lumea noastră. Întâlnirile (unele la mine acasă) cu Mircea Ciobanu, Florin Constantin Pavlovici, Eugen Simion, Miron Georgescu, Alec Hanţă, Banu Rădulescu, C. M. Ionescu, Nicolae Constantinescu, Cornel Popescu, Virgil Mazilescu, Marcel Gafton, Virgil Cuţitaru, Ioanid Romanescu, Laurenţiu Fulga, Constantin Chiriţă, Dan Grigorescu, Cezar Tabarcea, Mircea Vaida, Victor Crăciun – oameni diferiţi ca vârstă, sistem de valori, orientare politică sau religioasă – erau serbări ale spiritului. Şi cum să nu amintesc, din nou, pe cei trei care m-au marcat prin forţa şi ineditul meditaţiei: Preda, Noica, Ţuţea.

Ce predomină în publicaţiile dumneavoastră ştiinţifice? Fiecare cercetător are un ax pe care se roteşte în studiul şi creaţia sa. Care este al dumneavoastră?

Bună întrebare, cum se zice în America! Axul meu este Cuvântul. Cuvântul-Dumnezeu şi cuvântul de fiecare zi. Mă fascinează puterea lui. Sunt uluit încontinuu în faţa creaţiei, a perfecţiunii ei. Felul în care se rotunjeşte totul pentru cine are răbdare şi putere să aştepte, să privească şi să descifreze. Suveica aceasta care ţese pânza nesfârşită a comunicării verbale şi a existenţei.

Opera dumneavoastră beletristică constă în 13 romane şi 3 volume de poezie. Despre ce scrieţi? Ce vă macină în povestire şi ce transpuneţi cititorului?

Mă obsedează grija de-a nu fi banal în scris, adică de a nu plictisi. În acelaşi timp, nu sunt în căutare de formule inovatoare. În proză nu cred ca s-a schimbat ceva esenţial de la Homer sau de la Moise. În poezie, deşi ştiu că arta e manifestare a frumosului, nu vreau să brodez pe fire de nisip, ci sunt în căutarea unui mesaj nenumit, dar bănuit sau intuit. Trebuie să recunosc însă că nu sunt obsedat de ceea ce scriu, nu-mi privesc chipul în oglindă şi fug de capcana propriei idolatrizări. E şi acesta un motiv, probabil, pentru care nu mi-am recitit niciuna din cărţile tipărite. Prietenul Mircea Ciobanu era un stilist, ciocănea cuvintele, le mirosea, le combina, crea parfumuri. Eu sunt oltean de Dunăre, nu de Jiu, aduc aluviuni (cel puţin aşa cred), nu desenez contururi printre munţi ca Jiul în defileu. Nu spun că e bine sau rău, ci doar cum mă percep. În sfârşit, în artă sunt adeptul lucrului făcut, şi nu al planurilor geniale, dar neterminate, eventual chiar neîncepute. Am cunoscut mulţi scriitori care s-au consumat povestind ce-o să scrie sau îmbătându-se de succes. Şi nu de puţine ori de alcool. Unii, performanţi, şi-au distrus stomacul talentului îmbătându-se cu apă chioară. Eu, dacă am ceva de scris, mă aşez la masă, dacă nu, nu, că doar nu am normă de stahanovist sovietic.

Pe lângă scriitură sunteţi şi un dedicat al artei plastice, al picturii. Cum v-aţi descoperit acest talent şi cum vă desfăşuraţi această activitate?

Bănuiesc că tot tata este de vină, că m-a certat, copil fiind, să nu mai stau degeaba şi mi-a sugerat să pictez ceva. M-am şi apucat de treabă, iar în câteva minute tensionata scenă în care Irodiada aduce pe tavă capul lui Ioan Botezătorul era gata! Evident că nu aveam pic de talent şi bunul-simţ m-a îndemnat să renunţ, mai ales că nu ştiam nimic despre desen sau pictură, dar rămăsese gândul şi, mai târziu, prin romanele mele tot apăreau câte un pictor sau sculptor pe care-i puneam la lucru, mai ales că aveam un prieten mai în vârstă, pictor adevărat, Gheorghe Miloş, din acelaşi Băileşti natal. Mă rugam de el să picteze ori de câte ori ne întâlneam, iar el refuza. Era traumatizat… Fusese dat afară din facultate pe motiv că tatăl lui avea brutărie, deci era capitalist!… Bunul meu prieten Mircea Ciobanu desena şi el, cei doi băieţi ai lui sunt azi artişti plastici cunoscuţi: Matei Ciobanu şi David Sandu.

După rebeliunea din 1989 am deschis prima galerie de artă particulară din ţară, împreună cu scriitorul Mircea Nedelciu, şi el iubitor de arte plastice. Mă rugam de pictorii tineri să aducă tablouri în galerie sau să verniseze expoziţii personale, iar ei, de geniali ce erau, îmi ţineau lecţii ce grea e pictura. Serios?, am zis, ia să încerc şi eu! Şi în trei luni, parcă, am pictat aproape o sută de tablouri: ulei pe pânză, pentru care am găsit chiar şi cumpărători. Apoi am deschis câteva expoziţii peste hotare. Am tablouri în colecţii particulare din mai toate ţările Europei, în SUA şi Canada. M-a elogiat chiar şi pictorul Sabin Bălaşa, dar – cum s-ar spune – asta nu se pune, fiindcă îmi era prieten, deci nu putea fi obiectiv… Odată luat microbul, am zis să fac… crescătorie de tablouri! Ceva mai mult, chiar fiul meu este molipsit grav, fiind profesionist – pictorul Eugene Al. Pann, stabilit în SUA.

Cum era cultura percepută în acele vremuri în comparaţie cu perspectiva de acum? Se simte o evoluţie sau o involuţie? Iar aici fac referire inclusiv la mediul universitar în care aveţi o vastă experienţă.

Cultura e aceeaşi mereu, din fericire. Administrativ şi ca proces de receptare sunt însă diferenţe. Înainte se ştia clar (cu mici excepţii) cine este cu vardiştii şi cine cu păgubaşii. Cine voia să facă oarece carieră trecea de partea propagandei, iar partidul comunist îşi răsplătea slujitorii. Cine voia să scrie pentru el, pentru oameni, pentru ziua de mâine se dedica scrisului şi nu intra în horă. Îşi cânta singur şi dansa după melodie personală. Prefera să fie considerat fraier sau naiv, eventual chiar puţin inadaptat sau… sonat. În mediul universitar era tot o atmosferă clară, de convieţuire: unii cu hau-hau, împinşi în faţă de regim, alţii cu activitatea de cercetare, care aşteptau zile mai bune. Erau şi oameni de valoare (nu puţini) care făceau carieră fără compromisuri (oricum, nu mari şi nu ştiute), fiindcă, după a doua jumătatea a deceniului şase, comuniştii şi-au dat seama că nu o scot la capăt fără profesionişti, indiferent de domeniu. Aveau şi ei strategia lor: plătim bine pe lăudători, dar nu-i împingem în prăpastie nici pe cei care nu ne elogiază. E mult de nuanţat, fireşte.

Relaţiile dintre cadrele didactice erau mult mai elegante decât azi, profesorii nu se bârfeau între ei, nici vorbă să se întindă la bârfe cu studenţii. Acum cică e democraţie şi cadrele didactice fac eforturi să fie agreate de studenţi… Nu exista atunci aşa-zisa luptă între generaţii (invenţie a propagandei bolşevice). Tinerii căutau să stea în jurul celor mai în vârstă, să se declare elevii sau ucenicii celor cu prestigiu. Acum, proaspeţii absolvenţi se uită la barba ta albă şi se întreabă pe ce bază le iei aerul din jur. Poate exagerez, dar personal sufăr că generaţia tânără a acceptat (în parte) ideea guvernanţilor profitori că ei îi ţin pe bătrâni în spinare. Vreau să fiu foarte clar: iubesc tinerii, i-am iubit mereu şi ştiu că viitorul este al lor. Dar viitorul lor – ca al oricărei generaţii – se construieşte la tinereţe.

Există educaţie culturală în prezent? Există studenţi şi aderenţi către mediul elitist, receptivi şi „insistenţi”? Există talent?

Da, există, în mod firesc, însă nu există o atenţie specială pentru educaţia culturală a celor de excepţie, nu se cultivă elitele reale, ci vedetismul. De vină sunt guvernanţii şi parlamentarii, cei mai mulţi neşcoliţi cu adevărat, ci doar posesori de diplome. De vină este şi mass-media încăpută pe mâna afaceriştilor inculţi.

La ce lucraţi în prezent?

La multe, din păcate. Din păcate, fiindcă aş vrea să lucrez doar la ceva anume, dar firea… Aici nu am putut să-l ascult până la capăt pe mentorul meu Constantin Noica şi să mă ocup doar de un domeniu. Am de terminat „Istoria politică a literaturii române postbelice”. Romanul „La cafeneaua Trei Surcele” caută un editor. Mă aşteaptă o expoziţie de pictură. Un volum de versuri trebuie finisat. Şi nici nu mi-e somn!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.