Dorind o diversificare a repertoriului, Operele europene se apleacă din ce în ce mai des asupra unor creaţii fie în premieră mondială, fie foarte rar jucate în ultima vreme.
Gurre-Lieder, cantata devenită operă
Opera Naţională din Amsterdam a ales pentru deschiderea actualei stagiuni montarea în premieră mondială a operei Gurre-Lieder, compoziţie creată de Schoenberg cu un secol în urmă, în 1913.
Gurre-Lieder este, de fapt, o cantată pentru cinci solişti, povestitor, coruri şi orchestră, compusă de Arnold Schoenberg după romacierul danez Jens Peter, tradus în germană de Robert Franz Arnold. Titlul înseamnă Cântecele din Gurre, un castel din Danemarca, scena unei tragedii de dragoste medievale, ai cărei protagonişti sunt regele danez Waldemar al IV-lea şi iubita sa Tove, care este ucisă de soţia geloasă a lui Waldemar, regina Helvig.
Singulară în opera compozitorului, atât ca stil, în care atonalul este înlocuit cu un romantism exacerbat, cât şi ca distribuţie, aceeastă „cantată pentru solişti, cor şi orchestră” n-a fost concepută pentru a fi pusă în scenă.
Pierre Audi a reuşit să traseze evoluţiile personajelor pe scenă în Gurre-Lieder
Promotor al spectacolului de la Amsterdam, în dubla sa calitate de director artistic al Operei şi de regizor, Pierre Audi s-a gândit totuşi că dacă lumea simfonicului n-ar fi fost atât de îndepărtată în epocă de cea a Operei şi dacă teatrele lirice ar fi dispus de mijloacele de astăzi, compozitorul ar fi fost el însuşi de acord cu prezentarea pe o scenă de operă. Privind în felul acesta, montarea actuală ar corespunde dorinţei profunde a lui Schoenberg.
Orchestra cerută de Gurre-Lieder o depăşeşte cu mult pe cea aflată de obicei în fosa de operă: 20 de viori I şi tot atâtea viori II, şaisprezece viole şi 16 violoncele, dar şi 10 corni, opt flaute şi piccolo, şapte clarinete, şase timbale. Fără a uita trei coruri de bărbaţi pe patru voci şi un cor mixt pe opt voci.
Dar partitura este atât de expresivă, după cum afirmă criticul Nicolas Blanmont, încât dacă există acest dispozitiv imens se pot foarte bine adăuga imagini. Aşa cum s-a procedat pentru Patimile de Bach, Missa de Haendel…
Ca regizor experimentat, Pierre Audi a organizat evoluţiile personajelor – mai ales ale corurilor, ale căror apariţii sunt impresionante.
Şi, în decorurile schimbătoare ale lui Christof Hetzer – un palat care devine cimitir, o câmpie –, scăldate în lumini calde de toamnă concepute de Jean Kalman, regizorul a reuşit să creeze imagini adecvate muzicii, inclusiv lungilor pasaje instrumentale.
Burckhard Fritz în rolul Waldemar din Gurre-Lieder
Dar, dacă există o bună parte de vis şi chiar, pe alocuri, o urmă de umor, este vizibil că această compoziţie nu este suficientă pentru a crea un spectacol de operă. Libretul, chiar dacă spune o poveste, nu reuşeşte să construiască personajele în profunzime şi nici să asigure dezvoltarea gradată a acţiunii.
Un exemplu de inadecvare în spectacol, spun cronicarii, ar fi ironizarea lui Waldemar. Gras, cu păr lung şi lăţos, îmbrăcat cu un maiou şi un pantalon cu bretele, regele Danemarcii nu este deloc carismatic şi nici măcar calităţile vocale ale lui Burckhard Fritz nu au reuşit să facă personajul agreabil. Tove, interpretată de Eily Magee, a sedus în registrul acut, dar nu a reuşit întotdeauna să depăşească orchestra. Cei mai convingători interpreţi s-au dovedit Anna Larsson în Colombe şi Wolfgang Ablinger-Sperrhacke, în Bufonul sarcastic.
La pupitru, Marc Albrecht s-a dezvăluit mai curând în acord cu muzica atonală din alte compoziţii ale lui Schoenberg decât cu cea romantică din această partitură. Iar cu un efectiv de peste 110 muzicieni, Nederlands Philharmonisch nu a reuşit transparenţa cu care şi-a obişnuit spectatorii. „Visăm la ceea ce ar fi putut fi acest spectacol cu Concertgebow în fosă…”, scrie Nicolas Blanmont.
Vrăjitoarea, în premieră la Theater an der Wien
Asmik Grigorian în rolul Nastasia alături de Corul Arnold Schoenberg
Pentru o operă foarte rar jucată a optat şi Theater an der Wien: Vrăjitoarea de Ceaikovski, una dintre cele trei compoziţii lirice create de compozitor între Evgheni Oneghin şi Dama de Pică, alături de Fecioara din Orléans şi Mazepa.
Într-o scrisoare către fratele său, în momentele în care lucra la partitură, Ceaikovski se arăta el însuşi conştient de dificultăţile pe care le va întâmpina compoziţia în faţa publicului, considerând libretul lui Şpajinski confuz.
Montarea de la Teatrul Mariinski din Sankt Petersburg, din1887, a avut un succes moderat şi opera n-a mai fost jucată.
Intriga pune în scenă personaje cu o psihologie sumară şi cuprinde multe situaţii neverosimile. Proprietăreasa unui han de lângă Nijni Novgorod, Nastasia, atrage pasiunea tuturor bărbaţilor. Este considerată, în consecinţă, dotată cu puteri supranaturale de către femeile din jur, de unde şi titlul operei.
Nikita, prinţul guvernator al provinciei, figurează printre victimele frumoasei, spre furia soţie sale, Evpraski, care o otrăveşte pe Nastasia. La rândul lui, Nikita înnebuneşte după ce şi-a ucis fiul în care descoperise un rival la graţiile hangiţei.
Din punct de vedere muzical, opera este, după părerea specialiştilor, eterogenă, cu lungi recitative. Ariile, duetele şi ansamblurile seduc însă „prin scriitura bogată în disonanţe şi printr-o vehemenţă orchestrală ce pare să-l anunţe pe Rahmaninov”.
Distribuţia reunită de Theater an der Wien la premieră a reuşit să cucerească publicul. Soprana lituaniană Asmik Grigorian a depăşit toate dificultăţile rolului Nastasiei, după cum afirmă cronicarii, în pofida unui tremolo nu tocmai apreciat. Tenorul rus Maxim Aksenov a susţinut remarcabil rolul lui Iuri, ca şi mezzosoprana poloneză Agnes Zwierko în rolul soţiei lui Nikita, caricaturizată oarecum excesiv.
_si_kouma_(amik_grigorian)_]n_vrajitoarea.jpg)
Iuri (Maxim Aksenov) şi Kouma (Asmik Grigorian) în Vrăjitoarea
Mult mai subtil, baritonul bielorus Vladislav Silumsky a găsit tonul just, vocea sa generoasă reuşind să creeze un portret nuanţat al prinţului Nikita. Cel mai apreciat interpret a fost însă basul rus Vladimir Ognovnko, cu un timbru impresionant în rolul trădătorului Mamirov. Iar mezzosoprana germană Hanna Schwarz, la peste 70 de ani, a emoţionat în scurtele intervenţii ale Nienilei.
La pupitrul ORF Radio-Symphonicorchester, Mikhail Tatarnikov a reuşit să insufle dramei o grandoare epică. Arnold Schoenberg Chor a dovedit o adevărată măiestrie în această operă în care rolul maselor este foarte important, afirmă criticul Eric Pousaz.
Regia renunţă la epoca ţarilor pentru una mai modernă. Costumele lui Christian Schmidt evocă cenuşiul unui orăşel est-german, iar decorul cu pereţii mari de lemn adaugă o notă sinistră ambientului. Numai o deschidere către o pădure sau o perspectivă urbană adaugă din când în când o pată de culoare.
Regizorul Christof Loy transformă eroina principală într-un fel de proiecţie erotică a bărbaţilor care o înconjoară.
În concluzie, o alegere care a cucerit publicul vienez.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.