Rinocerul

Ce s-ar mai putea scrie despre Corneliu Vadim Tudor? De douăzeci de ani, de când a venit la de-a gata să conducă partidul fondat de Eugen Barbu şi Mircea Muşat, Vadim, încă preşedintele Partidului România Mare, a fost portretizat în fel şi chip. Nu-i vorbă că a şi furnizat material pentru că a înjurat în politică pe toată lumea, de la dreapta la stânga şi în presă de la stânga la dreapta. Vreau să-l descriu pe Vadim acum ca pe omul ce pierde o bătălie în care foarte puţini reuşesc să izbândească: bătălia cu natura. S-a spus că e demagog, fanfaron, că are un limbaj suburban. Eu voi spune că este un învins, pentru ca a pierdut deja bătălia cu trecerea timpului. Teoretic, ar trebui să fie un bărbat în putere, în realitate, se dovedeşte a fi un nevolnic.

Cu toţii îmbătrânim. Este o lege a firii. Depinde însă cum. Câteodată, când intru în lift, tresar surprins de imaginea reflectată în oglindă şi mă întreb “când s-a urcat moşul ăsta cu mine?” Vadim îmbătrâneşte şi el. Pentru el, în schimb, acest fenomen reprezintă o adevărată dramă, pentru că dispreţuieşte bătrâneţea. Parcă spunea “cine n-are bătrâni, să-şi cumpere!” Ce fariseu neruşinat! Îi urăşte chiar dacă este conştient că admiratorii săi cei mai fideli au trecut de mult de vârsta numită adultă. Chiar dacă, până de curând, o ţinea pe Mitzura Arghezi (trecută bine de 80 de ani) la dreapta sa cum ţin escrocii cadavrele bunicilor în fereastră ca să le încaseze pensia.

Vadim se priveşte în oglindă şi nu vede că i-au căzut fălcile şi are pungi sub ochi. Sub nas, semiluna răsturnată a gurii îi dă un aer veşnic nemulţumit, posac. Ba a căpătat şi un tic inestetic: îşi molfăie întruna proteza dentară. Dacă îi pui pe cap o broboadă, juri că Vadim e o babă. Ar trebui să nu-i pese că îmbătrâneşte. Când te simţi bine în pielea ta, nu contează vârsta, dacă faptele tale rivalizează cu ale tinerilor, n-are importanţă câţi ani cari în spate. Unii oameni sunt bătrâni de la 20 de ani, iar alţii sunt tineri şi la 90 ca Raul Şorban şi au o minte scăpărător de tânără ca Tudor Arghezi. La 65 de ani, pe Vadim l-au terminat hormonii şi boala. Aşa cum demimondenele, când îşi pierd nurii, ajung nişte acrituri şi Vadim s-a transformat într-o murătură cârcotaşă, care împroaşcă (la propriu) venin. Vadim nu îmbătrâneşte, se băbeşte. În schimb, narcisismul l-a covârşit complet şi se cere toată ziua la televizor. E drogul său. Foloseşte sticla ecranului drept oglindă şi participă la toate emisiunile, fără discernământ, cu un apetit crescut pentru formatele tip tabloid. Acum se ia la întrecere cu blondele pe un post şi peste o oră se ia la ceartă şi se înjură cu ţaţele de profesie pe un altul. Face paradă că are memorie, dar într-un mod care demonstrează că aşa-zisa lui cultură a acumulat-o din “almanahe” citite la closet. Atunci când e solicitat să comenteze evenimente serioase, după ce repetă întrebarea, nu se aude decât “EU, AL MEU, MIE”. Dintr-un personaj uneori pitoresc, care, odinioară, nu era lipsit de umor, a devenit un rinocer ridicol şi nefrecventabil.

În politica românească e terminat şi o ştie (a declarat că nu-l mai interesează parlamentul de la Bucureşti pentru că el face politică “mare”, europeană), dar a ratat şi ultima lui şansă când a prins un loc în parlamentul de la Bruxelles. Acolo e un biet anonim, pe care nu-l bagă nimeni în seamă pentru că “doctrina” sa este (aşa cum îi place să spună despre alţii) “o struţo-cămilă”: se declară naţionalist, dar nu este eurosceptic. Cum dracu’ vine asta?! PRM a supravieţuit până acum pentru că avea în frunte un auto-intitulat “Tribun” şi un electorat de 12%, constant gata să-l voteze. Vadim se amăgeşte cu “gloria” anului 2000, când a ajuns în finală cu Ion Iliescu la prezidenţiale. Nu e conştient că această calificare a fost un simplu experiment electoral folosit ulterior şi în 2002, în confruntarea dintre Jacques Chirac şi Jean-Marie Le Pen, în Franţa. Dar în clipa când “Tribunul” s-a transformat într-o atracţie de circ, şi electoratul PRM s-a risipit în cele patru zări. Degeaba horcăie Vadim că a fost furat. Unu la sută! Atât mai valorează! La europenele din 2014 nu cred că mai face nici atât. Poate îl votează totuşi maidanezii, pentru că a ţinut un discurs de două minute despre ei în aula de la Strasbourg. Se îngrijeşte mai mult de soarta câinilor decât de cea a compatrioţilor săi. şi nici pentru patrupezi nu se agită prea tare. Numai gura e de el, au făcut alţii legi şi au ieşit în stradă ca să îi apere. Sunt curios dacă va mai hrăni câinii pe care îi întâlneşte în drum spre cârciumă când nu va mai avea pe nimeni să îi care sacoşa cu biscuiţi… Pe soră-sa, Lidia Samson, a tratat-o mai rău decât pe maidanezi. A alungat-o şi a acuzat-o de furt după ce femeia a muncit şi i-a fost fidelă ani de zile la conducerea editurii şi a fundaţiei. Trebuia să-i facă un loc răzgâiatei progenituri care, culmea, poartă numele mătuşii.

În realitate, Vadim urăşte oamenii. Are oroare de “prostime”. Nu iese în mulţime decât înconjurat de gărzi de corp. E fricos, laş şi dispreţuitor. Se milogesc filialele din provincie (alea care mai există) să vină în campanie, să se arate, să vorbească oamenilor, să-i mobilizeze. În decembrie, anul trecut, în ceasul al unsprezecelea, când a văzut că se îngroaşă gluma şi se surpă totul în jurul său, în fine, şi-a mişcat fundul. Unde se ascundea el când, în gerul năprasnic de acum un an, pensionarii (pe care îi dispreţuieşte atâta) — singurii în ţara asta amărâtă care nu mai au nimic de pierdut, care s-au călit pe vremea lui Ceauşescu — au ieşit în stradă (în locul tinerilor prea ocupaţi să-şi încropească un viitor) ca să protesteze împotriva regimului condus de Băsescu? Unde era Vadim când aceiaşi se coceau la peste 40 de grade, astă-vară, la referendum? A luat cumva cuvântul în Parlamentul European ca să condamne inadmisibilul amestec în treburile României al Komisarilor de la Bruxelles? Dacă nu a avut curajul să se pună în fruntea protestatarilor ca să le arate cu degetul spre dealul Cotrocenilor strigând: “Pe el, pe el! Să mergem să-l dăm jos!”, înseamnă că a înţeles că între el şi ceilalţi politicieni nu este nici o diferenţă şi riscă să iasă bumbăcit din mulţime.

Dar nu numai teama de mase îl trădează pe Vadim, care se pretinde politician de stânga. El nu suferă oamenii obişnuiţi, fidelii săi colaboratori pe care nu ezită să-i umilească fără milă pentru orice greşeală. El crede că e corect ca lumea să fie împărţită în două: unii cu toate privilegiile şi alţii numai cu munca. Vadim este îndrăgostit de însemnele puterii. Nu concepe viaţa fără ele şi fără slugi gata să-l serveasca. Nu ştiu cum va supravieţui când nu va mai avea bodyguarzi şi maşină cu şofer. Întotdeauna a cheltuit mai mult decât a câştigat şi nota a fost achitată de alţii. De când îl ştiu, a fost un arghirofil şi acum, de când a dat de banii Europei, s-a îndulcit la parale ca un sărăntoc care a câştigat la loterie. Unde e “Cina creştină” cu care se lăuda atâta? Nu se îndură să dea banii pentru bătrânii neajutoraţi cum nu s-a îndurat să plătească gazul şi chiria la sediul partidului. A preferat să facă un troc, plata datoriilor contra locuri în parlament. Cheltuieşte fără cap şi nu pune nimic de o parte. Dar asta e problema lui, mai grav este că, prin decrepitudinea în care se prăbuşeşte cu o viteză înspăimântătoare, trage după sine, în derizoriu, ideile de “naţionalism” şi de “patriotism”. Acesta este cea mai mare acuzaţie pe care i-o aduc. Poate însă că tot răul e spre bine. Descotorosiţi de imaginea burlescă pe care umbra lui Vadim a aruncat-o asupra acestei doctrine, tinerii care se răzvrătesc împotriva globalizării, împotriva unei Europe compuse din populaţii, şi nu din naţiuni, vor putea să creeze un nou partid al patrioţilor români. Iar Vadim va trebui să dea socoteală celui pe care îl numeşte “mentorul său”, Eugen Barbu, când va da ochii cu el, în curând, pe lumea ailaltă. Cred că “Patronul” se răsuceşte în mormânt când vede ce a făcut Vadim cu Partidul România Mare. În anii ’90, Barbu îmi mărturisea că e nevoit să-l suporte: “Tizule, e nebun!”. Regret amarnic că nu l-am ascultat! C.V. Tudor se laudă că ar fi moştenitorul lui Eugen Barbu. N-are nici o legătură. Eugen Barbu a moştenit talentul de scriitor de la adevăratul său tată, marele jurnalist Nicolae Crevedia. Ce legătură are Vadim, acest versificator, cu Barbu? Nici una! Nu se dovedeşte vrednic nici de moştenirea propriului tată, baptistul Tudor, atunci când încearcă să cucerească electoratul vopsindu-se ortodox. Iar despre cucernicia sa, ce să mai vorbim? Şi-a dat arama pe faţă când a asmuţit bigoţii împotriva familiei regretatului Sergiu Nicolaescu şi a făcut un spectacol scabros minţind cu neruşinare. Ca politician, Vadim nu face două parale, iar ca om este o adevărată mizerie.

Numele Vadim Tudor nu mai trebuie rostit. Ca al demonului care sperie vitele, acreşte laptele şi face gravidele să lepede.

Eugen Mihăescu

membru de onoare al Academiei Române

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.