Terorişti, media, servicii secrete şi politică

În contextul evenimentelor extremist-teroriste, cum au fost cele recente din Franţa, media desantează în spaţiul informaţional agenţii de influenţă, propagandă, contrapropagandă şi dezinformare, întrebuinţaţi în astfel de situaţii pentru crearea şi întreţinerea suportului public al operaţiunilor contrateroriste. Cel mai adesea, în astfel de momente, canalele de comunicare publică sunt “prinse de val” şi devin relee de intermediere şi amplificare a mesajelor oficiale, fără a preexista o convenţie în acest sens. După cum se recurge şi la folosirea suportului media specializat ca parte integrată a operaţiunilor contrateroriste.

Am simţit nevoia sumarei precizări sub imboldul generat de prestaţia sublamentabilă, în legătură cu tragicele evenimente, a unor agenţi autohtoni de influenţă, paraşutaţi la conducerea unor ONG-uri cu reşedinţele prin foste sedii centrale ale Securităţii, de unde ne servesc lecţii de democraţie şi moralitate, precum şi expertiză în “de toate”.

Că serviciile secrete autohtone nu sunt “pensioane pentru domnişoare şi nici mănăstiri de maici” este loc comun. Dar de la acest adevăr universal tuturor comunităţilor serviciilor de informaţii până la afişarea venalităţii, a cinismului şi nesimţirii parveniţilor, pe spezele serviciilor, din societatea civilă este, totuşi, o cale suficient de lungă, pentru a fi posibil şi un popas al minimei şi obligatoriei reflecţii, înainte de a ni se transmite chiar toate “învăţăturile” reţinute de la “maeştri”, în sesiunile de instruire, ţinute în pripă prin separeurile popotelor cu firmă de restaurant de lux.

În plină operaţiune contrateroristă, când lumea urmărea “cu sufletul la gură” ce se întâmplă în Franţa, la Radio România Actualităţi, doi înalţi reprezentanţi ai Comunitătii Naţionale de Informaţii îşi pledau cauza unei iniţiative legislative, despre care ar fi trebuit doar să răspundă la întrebări în comisiile de specialitate ale Parlamentului, dacă ar fi fost solicitaţi, nu să-şi pledeze public un evident conflict de interese.

Să ne lămurim bine, să eliminăm inversiunile de roluri şi competenţe. Domnii respectivi şi instituţiile din care fac parte se substituie Parlamentului, dictându-i textele de legi, ori se conformează întocmai literei şi spiritului legilor, ca rezultat al exerciţiului parlamentar al suveranităţii poporului?!

Nu sunt de dorit abordările înguste, strict departamentale, ale “onorabilităţii” intruziunilor în comunicaţiile persoanei, parte intrisecă a intimităţii personale, familiale, ori a confidenţialitătii afacerilor. Vom ajunge în situaţia aberantă a existenţei a 8 sau 9 legi care să permită interceptările, înregistrările şi arhivările de comunicaţii private, dar fără existenţa unei legi cadru a regimului special al protecţiei drepturilor şi libertăţilor persoanelor monitorizate şi a informaţiilor incidentale, referitoare la terţi fără vreo legătură cu “superioarele raţiuni ale securităţii statului“. Cui ar folosi această dereglementare decât “pescuitorilor în apele tulburi ale unui nou totalitarism născut din din conul de umbră al legii”, ca să citez din discursurile încă inedite ale unui teoretician al violenţei politice, cunoscut mai bine ca director de serviciu secret.

Pe un alt palier al dezbaterilor, la categoria “agenţi scăpaţi de sub control”, cel mai penibil dintre penibilii preşedinţi de “oenghe” ne stropea cu salivă din spatele ecranului, făcând efortul imposibil de a ne convinge că ceea ce fost declarat anticonstiţional ar putea deveni constituţional sub dictatul nefericitei conjuncturi.

Decât să se legifereze atentatul la drepturile persoanei, de ce nu se convine asupra eliminării cartelelor telefonice cu numerele la purtător? Este afacerea companiilor mai presus de pilonii ordinii democratice? Dacă există un procent infim de doritori să se sustragă unui eventual control, trebuie legiferate premisele supravegherii de tip totalitar?! Numai dacă este premise există, sunt folosite, iar beneficiarii lor doresc şi crearea aparenţelor de legalitate.

Preocupate mai mult de cantitatea vorbelor cu care să ţină emisiunile decât de calitatea jurnalismului de evenimente extreme, televiziunile şi ziarele, pe lângă puţinele elemente de informare, au adus un imens şi nesperat beneficiu de război imagologic, pe care teroriştii l-au urmărit. Definiţia “la rigoare” a terorismului conţine condiţia impactului mediatic. Altfel, ca şi în zicerea răsculaţilor din primăvara lui 1907: “Dacă nu-i omorâm şi nu le dăm foc conacelor, înseamnă că nu facem revoluţie!”. Aşa cum nu a existat revoluţie fără teribila represiune politică violentă, nu ar exista nici terorism fără publicitatea gratuită şi la nivel global oferită de media internaţională.

Sutele de mii de fiinţe umane, victime colaterale ale celor peste 5.000 de tone bombe de aviaţie lansate împotriva miliţiilor Statului Islamic, necombatanţi omorâţi în războaile civile lăsate de “primăvara arabă” în ţările musulmane înseamnă, oare, mai puţin decât victimele recentelor atentate din Franţa?! Diferenţa o face numai emoţia la nivelul opiniei publice internaţionale, indusă de impactul mediatic.

În anii ’70 ai veacului trecut, terorismul a devenit un fenomen internaţional greu de controlat şi stăpânit în inima bătrânului continent. Italia, Germania şi Franţa au cunoscut apogeul flagelului. Radicalismele politico-sociale au generat atunci mişcări de contestare teroristă a constituţiilor şi ordinii democratice occidentale. “Brigăzile Roşii Internaţionale” (Italia) Mişcarea “2 Mai” şi Grupul “Badeer-Meinhoff” (R.F. Germania) împreună cu “Armata Roşie Japoneză” constituiau o nouă “Axă Berlin-Roma-Tokio”.

În contextul acelei epoci, urmându-se riguros o politică coerentă de mediatizare a evenimentelor cu caracter terorist, media internaţională a fost mult mai precaută, având grijă să nu devină factorul propagandistic pe care mizau teroriştii. Mai trebuie spus că nici nu era îngăduit oricui să emită judecăţi de valoare în spaţiul public, cu privire la astfel de chestiuni grave, dacă nu avea un curriculum jurnalistic solid şi un atestat că este un avizat asupra domeniului.

În speţa recentă, documentarea prealabilă a producătorilor din teleleviziunile autohtone ar fi trebuit să includă şi lecturi istorice asupra serviciilor speciale ale Franţei. Comunitatea serviciilor secrete franceze şi structurile ei de suport operaţional nu sunt un exemplu de coeziune profesională şi nici de bune maniere. Când trebuie dat un exemplu de război fratricid al serviciilor secrete, Franţa este de departe cu un bogat palmares.

Absenţa cadrului legislativ şi a controlului democratic parlamentar, până în urmă cu un an-doi, a făcut ca orgoliul locatarilor palatelor puterii de la Elysse, Matignon, Brienne, Beauvau, Quai d’Orsay etc. să capete expresie în permanenta competiţie şi divizare a loialităţii serviciilor secrete.

Serviciile de informaţii pentru securitatea Republicii Franceze au fost create şi au funcţionat în baza unor decrete telegrafice, un fel de certificate de stare administrativă, în care li se menţionau constituirea, subordonarea şi din bugetul cărui minister li se vor acoperi cheltuielile.

În ceea ce priveşte limitele şi practicile de acţiune, serviciile franceze nu au constrângeri legale şi, cu atât mai puţin, scrupule.

Spiritul profund al sistemului administrativ iacobin, naţionalismul explicit, conservatorismul reacţionar, fermitatea brutală sunt calităţile demonstrate de comunitatea serviciilor franceze şi care sunt etalate ostentativ.

Denumirile unora dintre strucurile speciale au fost parcă anume alese, pentru a le pune în valoare componenta de forţă: “supravegherea teritoriului” desemnează contraspionajul, iar “informaţiile generale” (despre tot şi toate) desemnează monitorizarea vieţii politice, sindicale, universitare, cultural-spirituale, chiar a spectacolelor… Controlul tendinţelor şi curentelor social politice este eufemismul prin care se estompează infiltrarea comunităţilor etnice.

Aşadar, Franţa are, din punctul de vedere al serviciilor sale speciale, un câmp de desfăşurare a forţelor mai favorabil decât în alte state. Nu se poate spune că intervenţia contrateroristă recentă nu a fost în standarde de operativitate şi eficienţă pe măsura tradiţiilor de mare valoare ale elitei Jandarmeriei Naţionale Franceze.

Problema gravă rezidă din împrejurările care nu au făcut posibilă prevenirea atentatelor, fiindcă acestea fuseseră anticipate cu o rată mare de probabilitate.

Cauzele reale, dacă vor fi căutate, se vor identifica – după antecendente istorice cunoscute – în fricţiunile cu substrat politic existente în interiorul comunităţi serviciilor de informaţii, care ating praguri critice sub mandatele preşedinţilor de stânga ai Republicii Franceze.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Aurel I. Rogojan 247 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.