3 ani pe urmele Republicii Islamice

Fâșia Gaza este o uriașă tabără de refugiați, mulți în corturi sub cerul liber sau, conform unui recent avertisment ONU, în clădiri care stau să cadă din cauza bombardamentelor, 2 milioane de palestinieni trăiesc în condiții cumplite, foamea și bolile fac ravagii, Hamas în continuare nu are contracandidați politici credibili în enclavă, iar faza doi a planului în 20 de puncte al președintelui Trump întârzie. 

La doi pași distanță în Liban, mișcarea șiită pro-iraniană Hezbollah este lovită, dar nu eliminată. Rebelii Houthi s-au reactivat în Yemen. Războiul cu Iranul a rănit republica islamică, dar a făcut regimul și mai periculos în modul de supraviețuire cu orice cost. Iar statele arabe din regiune sunt în postura de victime colaterale și fără apetit pentru extinderea sau aprofundarea normalizării relațiilor cu Israelul.

Un Israel care poartă trauma masacrului din 7 octombrie și a ostaticilor așteptați parcă la nesfârșit înapoi acasă, o țară aflată și ea în prag de posibilă schimbare după alegerile parlamentare cu potențial istoric programate pentru 27 octombrie, pentru care sondajele arată o cursă strânsă între Likud al premierului Benjamin Netanyahu și Yashad al lui Gadi Eisenkot, urmate îndeaproape de Beyachad apoi de democrații de strânga – esențiali pentru tabăra anti-Netanyahu.

Ochi pentru ochi

„Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” este expresia care rămâne valabilă în Orientul Mijlociu. O veche povestire arabă, răsspândită în regiune, descrie foarte clar reţeta de supravieţuire în Orientul Mijlociu.

Membrii unui trib descoperă într-o zi că le-a fost furat un curcan. Tinerii din trib merg la lider să îi dea vestea. Bătrânul le spune grav: Trebuie neapărat să îl găsiţi pe hoţ şi să îl pedepsiţi, altfel vom avea toţi de suferit. Tinerii îl iau în derâdere şi răspund că nu e nevoie de un asemenea efort doar pentru un curcan. Ulterior, dispar pe rând diverse animale, tot mai importante, fără ca ei să facă nimic.

Într-o zi este găsit mort unul dintre membrii tribului. Bărbaţii vin furioşi la lider şi cer răzbunare. El le răspunde: Vedeţi, trebuia să îl prindeţi pe cel care a furat curcanul…”. Povestea este veche dar zona nu s-a schimbat prea mult. Cel mai mic semn de reţinere este perceput ca slăbiciune și arabii care mi-au relatat povestea cred că Israelul nu ezită să acționeze ” iar cei care îl provoacă, știu și ce urmează sau chiar contează pe asta”, mi-a spus un refugiat palestinian din Liban.

Din 7 octombrie 2023 pentru Israel au trecut 3 ani din mai vechiul război, din umbrp și apoi deschis, cu Republica Islamică Iran. Pentru Israel, adevăratul autor al atacului Hamas este Iranul.

Deja cu mulți ani înainte de 7 octombrie 2023, toate discuțiile despre securitate în Israel, se concentrau pe amenințarea existențială reprezentată de Teheran, în spatele unor actori regionali ca Hamas, Hezbollah sau Ansrarullah (Houthi).

Sub asediu

Ofensiva declanșată de Israel în Fâșia Gaza, după 7 octombrie, cu scopul declarat de lichidare completă a Hamas, a fost numai primul episod într-o strategie mai amplă de eliminare a actorilor regionali non statali controlați de Iran, cu punct culminant însăși atacarea republicii islamice.

Confirmările că Iranul este coordonatorul amenințărilor din jurul Israelului, veneau chiar de la grupările islamiste și militante. Jihadul Islamic Palestinian, participant la masacrul din 7 octombrie 2023 în Israel, nu se ferea să catalogheze republica islamică drept ”fratele mai mare” după cum s-a exprimat, cu mulți ani înainte, Nafiz Azzam, cunoscut în Fâșia Gaza sub apelativul Yafez Azzam, lider al biroului politic al grupării.

În Fâșia Gaza, în 2006, îmi declara on the record : ”Jihadul Islamic are o relaţie foarte bună cu Iranul şi o relaţie de prietenie cu toţi cei care sprijină lupta palestinienilor împotriva ocupaţiei şi care ajută rezistenţa. Jihadul islamic are o bună relaţie cu Iranul pentru că Iranul este împotriva ocupaţiei israeliene şi sprijină dreptul palestinienilor de a rezista şi lupta pentru libertate”.

Tot în Fâșia Gaza, Hamas la acel moment nu admitea oficial relația strânsă cu Teheranul, în schimb, sursele locale vorbeau despre armament iranian, fonduri și antrenamente oferite de ”consilieri” iranieni sau libanezi din Hezbollah, pe fondul dezinteresului statelor arabe pentru cauza palestiniană, un vid pe care republica islamică s-a grăbit să în umple.

Palestinieni rătăcitori

Între timp, în Liban, lângă Saida, în tabăra de refugiați palestinieni Ein El Hilweh, Iranul era pe buzele tuturor când venea vorba despre influența tot mai mare a Hamas în defavoarea Fatah, și ciocnirile dintre ele în taberele de refugiați palestinieni.

În Ein El Hilweh, cea mai mare tabără de refugiați palestinieni din Liban, pe o suprafață de 1,5 km2 înconjurată de ziduri, erau bătrâni ajunși acolo în 1948, care mi-au arătat chei ruginite de la casele pe care le lăsaseră în urmă în zonele de coastă palestiniene și din Gaza dar și tineri care se născuseră chiar în tabără și nu știau altă realitate decât pe cea a locuințelor improvizate, pierduți pe tărâmul nimănui, fără acte palestiniene ori libaneze. 

Când vorbeam cu cei tineri era clar că pentru ei Iran, Hamas și Hezbollah, nu statele arabe, erau campionii luptei pentru întoarcerea la un ”acasă” descris doar din poveștile părinților și bunicilor.

Atunci vârful de lance antisraeliană era Hezbollah considerat de Teheran, nestemata coroanei  sale create în timp în jurul Israelului, cea mai formidabilă, antrenată și echipată forță care amenința în special nordul Israelului, și o face încă astăzi, deși oficial există un armistițiu și este pus în aplicare un plan american de retragere israeliană din sud în paralel cu  dezarmarea și înlocuirea luptătorilor și echipamentelor grupării cu militarii armatei de stat libaneze.

Cu un an înainte de atacurile din 7 octombrie 2023, nordul Israelului era în stare de asediu. Se simțeaa tensiunea sub amenințarea Hezbollah iar ochii întregii țări erau îndreptați spre nord, nu spre Fâșia Gaza. Am stat atunci de vorbă cu Sarit Zehavi, locotenent colonel în rezervă al armatei israeliene, care mi-a vorbit despre realitatea în care au crescut generații întregi. După ce a plecat din armată, Sarit a creat Alma Center – o organizatie neguvernamentala care analiza impactul stării emoționale a civililor asupra evoluției conflictelor.

Mi-a povestit cum, ca orice femeie israeliană a făcut stagiul obligatoriu de armată la 18 ani. A studiat araba și a vrut să intre în Mossad dar, spune ea cu umor, ”nu am fost acceptată pentru că nu aveam note suficient de bune și nu destul de bine bine araba, dar am răspuns mai târziu la un anunț de recrutare în serviciul de informații al armatei, și am fost admisă”.

”Acolo angajații sunt în uniformă, nu ca la Mossad. Eu am fost în divizia de cercetare și analiză. Ca să analizez informațiile nu aveam nevoie de arabă” adaugă zâmbind Sarit și spune că a petrecut acolo 14 ani, dintre care jumătate la comandamentul din nord, axat pe contracararea Hezbollah.

Evrei rătăcitori

” Când am renunțat la armată am vrut să studiez în continuare Orientul Mijlociu. Pentru că trăiesc în Nordul Israelului, în Galileea, sunt interesată mai ales de Liban și Siria, asta și pentru că originile mele sunt acolo. Bunica mea paternă s-a născut în Beirut. După ce părinții ei au fost uciși, pentru că era orfană, tutorii au măritat-o de foarte tânără, cu un bijutier bogat din Damasc. Tatăl meu s-a născut în Damasc într-o comunitate evreiască veche de secole. Când am cercetat originile familiei mele am aflat că bunicul meu făcea parte dintr-o lungă linie de bijutieri cu rădăcini în Spania și chiar dinainte, din vremea celui de al doilea templu. De aceea mi-am păstrat numele, dar l-am ”evreizat”. Numele venea de la meserie. Numele tatălui meu era ”Saer” care în arabă înseamnă bijutier, iar în ebraică e Zehavi care înseamnă ”aur”. În ce privește familia mamei mele, bunica s-a născut în Hebron dar când avea 7 ani, în 1921 a fost masacrul din Hebron și s-a refugiat la Ierusalim. Familia mamei mele e aici în Israel de 6 generații” mi-a povestit Sarit.

Am întrebat-o cum a ajuns tatăl ei în Israel. Mi-a răspuns că ” în anii `40 erau revolte în Damasc și instabilitate, conflicte între francezi și arabi. Evreii vorbeau acolo arabă și franceză ca limbi materne și cum comunitatea lor era aliată cu francezii, bunica mea a decis în 1946 să își trimită cei doi fii în Israelul de astăzi, care atunci nu exista ca stat. Au fost atunci în total 1000 de copii evrei aduși în zonă. Vreme de un an, noaptea, treceau granița grupuri de câte 15 copii fugiți din Damasc. Tatăl meu a fost separat de familie vreme de 2 ani. Într-un fel a fost printre fondatorii Israelului. A luptat în toate războaiele. Era foarte zionist și foarte mândru că evreii au casa lor, singurul loc sigur pentru ei”.

Copilul armistițiului

Sarit Zehavi mi-a povestit că era în armată când a izbucnit războiul din 2006 – ”Eram gravidă în aproape 9 luni. Comandantul mi-a spus, nu-ți face griji, copilul tau va aștepta. Războiul a durat cam o lună. Pe 12 august am intrat travaliu la miezul nopții. Atunci au anunțat rezoluția ONU care prevedea încetarea focului peste 48 de ore și chiar pe 14 august, de armistițiu, în zori s-a născut fiul meu. Înainte să nasc, asistenta m-a întrebat dacă știam sexul copilului și i-am spus că băiat, iar ea mi-a răspuns ”Bun, avem nevoie de mai mulți soldați”. ”Cum poți să zici așa ceva ?” i-am spus eu revoltată dar am tăcut când mi-a spus că ea avea 3 băieți soldați trimiși unul în Liban, unul în Fâșia Gaza și unul în Înălțimile Golan”.

Sarit continuă : ”Când fiul meu s-a născut i-am scris un bilețel, pe care să îl aibă peste ani, în care i-am spus că sper ca atunci când va fi mare, să nu îl mai hăituiască nicio altă identitate, să fie definit doar de cea umană nu de cea evreiască. I-am pus numele așkenazi Mohr care, am aflat abia mai târziu, vine de la ”mirh” folosit în ritualuri pe Muntele Tempului, cel mai sfânt loc pentru evrei. Eu nu sunt o persoană religioasă, sunt secularistă, am fugit mereu de identitatea religioasă și până la urmă, fără să vreau, am ajuns să-i dau numele fiului meu după ceva extrem de semnificativ pentru evrei. Așadar nu prea poți fugi de propria identitate…” completează Sarit.