În urmă cu exact 50 de ani, în noaptea de 20/21 august 1968, majoritatea forțelor armate ale „statelor frățești“ reunite în Pactul de la Varșovia, dar aflate sub comanda URSS, au invadat și au ocupat Cehoslovacia în doar câteva ore.
Atunci, într-o situație internațională extrem de dramatică, Occidentul a tăcut mâlc, făcându-se că nu observă nimic. Iar unica opoziție față de atacul „frățesc“ a venit din partea RSR: Nicolae Ceaușescu a fost singurul lider comunist care a protestat, exprimându-și vehement opoziția față de invadarea Cehoslovaciei.
Un an după două decenii cumplite
1968 a fost unul dintre cei mai complicați ani din istoria recentă a unei lumi care atunci, chiar și după circa 23 de ani după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, nu era în stare să-și regăsească liniștea. Totuși, a fost un an crucial, în care politica mondială s-a modificat din temelii. A fost anul în care Statele Unite ale Americii au înțeles că nu pot să câștige războiul din Vietnam. Motiv pentru care președintele Lyndon Johnson a decis retragerea trupelor, urmând ca peste alți câțiva ani să fie încheiată pacea cere avea să pună capăt unui război lung și deosebit de dur. Dar tot acela a fost și anul în care tot SUA au fost zguduite de două tragedii: în primăvară, pe 4 aprilie, pastorul baptist Martin Luther King Jr., cunoscut activist civic american, a murit răpus de gloanțe, în urma unui atentat de natură politică. Câteva luni mai târziu, pe 5 iunie, a fost asasinat senatorul Robert F. Kennedy, fratele fostului președinte american John F. Kennedy, ucis și el în urma unui alt atentat care se petrecuse cu cinci ani înainte, în noiembrie 1963. Tot în 1968, în luna mai, aici, în bătrâna Europă, Franța a fost zguduită de un lanț nesfârșit de revolte studențești deosebit de violente. Proteste care, până la urmă, au dus la scoaterea din prim-planul scenei politice a generalului De Gaulle, care avea să demisioneze după încă un an, în aprilie 1969. De cealaltă parte a „cortinei politice“, „lagărul comunist“, condus cu mână de fier de către URSS, trecea și el prin propriile sale crize care s-au manifestat vreme de circa două decenii. În iunie iunie 1953, trupele sovietice au înăbușit în sânge o revoltă populară din Republica Democrată Germania. O revoltă în urma căreia 50 de oameni au fost uciși de Armata Roșie sovietică împreună cu poliția RDG-istă. Acelor victime li s-au adăugat alte 20 de persoane condamnate la moarte. Trei ani mai târziu, în toamna anului 1956, lagărul comunist a fost zguduit de Revoluția din Ungaria, o mișcare politică îndreptată împotriva ocupației sovietice, dar și a dictaturii bolșevice instaurate de regimul comunist maghiar. Inițial, studenții din Budapesta au pornit o demonstrație pașnică, începută pe 23 octombrie. Dar, în scurt timp, aceasta s-a preschimbat într-o mișcare politică deosebit de violentă, care, de astă dată, a înregistrat victime provenite din ambele „tabere“. Totul s-a încheiat printr-o veritabilă „baie de sânge“ desfășurată pe 10-11 noiembrie, un masacru al cărui „bilanț“ a fost deosebit de tragic: au murit circa 2.500 de maghiari, dar și 700 de soldați sovietici.
După încă șase ani, în toamna anului 1961, omenirea s-a confruntat cu cea mai gravă criză din întreaga sa istorie: criza rachetelor amplasate de URSS în Cuba. Atunci, vreme de 38 de zile, Războiul Rece a fost la un pas de a se preschimba în cea de a treia și cea mai cumplită conflagrație mondială: un război termonuclear.
„Primăvara de la Praga“
În urmă cu cinci decenii, pe 12 mai, Cehoslovacia a comemorat moartea compozitorului Bedrich Smetana, în onoarea căruia s-a organizat festivalul „Primăvara de la Praga“. În lunile următoare, acest nume de origine artistică a fost transferat unei mișcări politice reformiste, naționaliste și clar antisovietice. Atunci, pe fondul unei crize economice care dura de câțiva ani, pe 4 ianuarie 1968, Antonín Novotný, prim-secretarul Partidului Comunist Cehoslovac, a fost nevoit să-și prezinte demisia. Locul lui a fost luat de Alexander Dubcek, reprezentant al comuniștilor reformiști din Cehoslovacia. În aprilie, Dubček a lansat un program politic reformist deosebit de complex, care includea pluripartitismul, libertatea presei și federalizarea Cehoslovaciei în două națiuni cu drepturi egale. Prevăzute a se derula sub conducerea Partidului Comunist, acele reforme au adus cu ele o serie de acțiuni considerate deosebit de radicale: presa a publicat declarații și atacuri antisovietice, s-au înființat „cluburi politice“, nuclee ale unor viitoare noi partide. Speriați de aceste idei reformiste, cei mai conservatori dintre membrii PCCh au cerut blocarea lor, ba, mai mult decât atât, s-au adresat URSS, cerând să pună ordine în Cehoslovacia.
„Doctrina Brejnev“
La vremea aceea, în plin Război Rece, „lagărul socialist“ era coordonat, din punct de vedere politico-militar, prin Pactul de la Varșovia sau, pe numele său întreg, „Tratatul de prietenie, cooperare și asistență mutuală“, înființat la inițiativa liderului sovietic Nikita Sergheevici Hrușciov și semnat la Varșovia pe 14 mai 1955. În 1968, URSS era condusă, cu mână forte, de către Leonid Brejnev. În timpul acestuia, politica URSS a impus guvernelor socialiste din „țările frățești“ să își subordoneze propriile interese naționale în fața intereselor blocului comunist. Iar pentru asta, dacă era nevoie, se recurgea chiar și la intervenții militare. Abordare „de mână forte“ care a devenit cunoscută sub numele „Doctrina Brejnev“.
În 1968, pe 3 august, conducerile de partid din URSS, RDG, Polonia, Ungaria, Bulgaria și Cehoslovacia însăși s-au întâlnit la Bratislava, unde au semnat o declarație comună. O declarație în care s-a reafirmat atașamentul față de doctrina marxist-leninistă și se declara război contra ideologiei „burghezo-moșierești“ și a forțelor „antisocialiste“. Mai mult decât atât, URSS și-a afirmat intenția de a interveni în orice țară a Pactului de la Varșovia, dacă se va stabili un sistem burghez multipartinic.
„Pactul de la Varșovia“
De-a lungul anilor marcați de Războiul Rece, țările reunite în „lagărul comunist“ au fost coordonate, din punct de vedere politico-militar, prin Pactul de la Varșovia. O alianță extinsă din care făceau parte Republica Socialistă Cehoslovacă, Republica Populară Polonă, Republica Democrată Germană, Republica Socialistă România, Republica Populară Ungară, Republica Populară Bulgară și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Ulterior, Albania s-a implicat din ce în ce mai puțin în activitatea Pactului, preferând apropierea de China comunistă. Teoretic, țările membre ale Pactului de la Varșovia se angajau să se apere unele pe altele, în cazul în care vreunul sau mai multe dintre statele membre ar fi fost atacate. De asemenea, Tratatul susținea că statele semnatare își bazau relațiile pe principiul neintervenției în afacerile interne și pe respectul suveranității și independenței naționale. Practic, Pactul de la Varșovia a acționat doar împotriva unora dintre „statele frățești“: Ungaria în 1956 și Cehoslovacia în 1968.
Invazia
Practic, invadarea Cehoslovaciei a început în noaptea de 21/22 august 1968, când URSS a pus în mișcare un imens dispozitiv militar. A fost vorba despre circa 7.500 de tancuri, 1.500 de avioane de luptă, toate deservite de câteva sute de mii de militari (între trei și șase sute de mii) care aparțineau URSS, RDG, Poloniei, Ungariei şi Bulgariei. În urma unei decizii politice luate la cel mai înalt nivel, România socialistă a refuzat să se implice în acest atac „tovărășesc“. Forțe militare puse în mișcare pentru invadarea Cehoslovaciei au fost de aceeași anvergură cu cele aruncate în luptă de SUA în războiul din Vietnam. Atunci motivul invocat a fost „stoparea infecţiei «liberale» care ar fi avut consecințe nebănuite: contaminarea vecinilor şi chiar retragerea Cehoslovaciei din blocul sovietic“. Se pare că în afara acestui motiv politic ar mai fi existat şi unul de natură economică: zăcămintele de uraniu exploatate în minele de la Jachimov. La scurt timp după atac, Alexander Dubček a cerut populației să nu opună rezistență în fața invadatorilor. În ciuda acestui spirit pacifist, în cursul atacului armat, au fost uciși 72 de civili, iar alte câteva sute au fost răniți. Iar în anii care au urmat, ocupația sovietică a adus în urma ei un imens val de emigrație: circa două sute de mii de persoane, în general oameni cu o înaltă calificare tehnică, au plecat în țările vestice, unde au fost foarte bine primite și s-au integrat fără probleme.
Sacrificiul lui Jan Palach
Imediat după invazie, populația din Cehoslovacia și-a manifestat opoziția sub cele mai diverse forme de rezistență nonviolentă. În Praga și alte orașe importante, localnicii le-au refuzat ocupanților orice fel de ajutor sau asistență, inclusiv provizii de mâncare și apă. Pereții clădirilor au fost acoperiţi cu lozinci și graffiti în care erau atacați atât liderii sovietici, cât și localnicii bănuiți de „colaboraționism cu agresorii“. Inițial, ocupanții sovietici au intenționat să-l suprime pe Dubček, dar rezistența localnicilor a determinat URSS să renunțe la acel plan. Totuși, Dubček a fost arestat și dus la Moscova, unde au avut loc tot soiul negocieri politice. Câteva luni mai târziu, pe 16 ianuarie 1969, Jan Palach, un tânăr ceh, student la istorie și economie politică al Universității din Praga, a ales o formă extremă de protest față de invadarea țării sale: și-a dat foc în Piața Wenceslas. A murit peste câteva zile, în chinuri groaznice, la Spitalul Universitar din Praga.
Informațiile Securității române
Considerat unul dintre cele mai eficiente servicii secrete europene, Securitatea română a cules informații deosebit de complexe și a fost la curent cu toate amănuntele din „culisele“ invaziei din Cehoslovacia. Studiate acum de către istorici, arhivele păstrează raportul pe care generalul maior Nicolae Doicaru (vicepreședintele Consiliului de Stat al Securității) l-a prezentat, pe 30 septembrie 1968, cu ocazia unei ședințe comune a unităților centrale și teritoriale ale Securității, raport privitor la evenimentele din Cehoslovacia. De acolo aflăm: „Pe 20 august, în jurul orei 21.30, 80 de ofițeri sovietici înarmați și îmbrăcați în haine civile au sosit sub acoperire, ca turiști, cu zborul de linie Varșovia – Praga, cu un avion Iliușin IL-80. După ce au primit vizele de intrare și-au luat bagajele personale și s-au împrăștiat prin aeroport, dar fără a-l părăsi. După aproximativ 15 minute, o altă aeronavă sovietică IL-80 a solicitat permisiunea de a ateriza forțat din cauza unor probleme tehnice, iar cererea i-a fost aprobată. Imediat după aterizare, a sosit o a treia aeronavă care nu avea niciun fel de aprobare. Încă aproximativ încă 80 de așa-ziși turiști care erau tot ofițeri sovietici înarmați au debarcat din ultimele două avioane. Apoi acest grup a preluat rapid controlul asupra comunicațiilor aeroportului și asupra zborurilor, a blocat ieșirile, anulând toate zborurile obișnuite și dirijând transporturile de trupe și echipamente sovietice. Mai mult decât atât, în același timp, structurile de dezinformare ale KGB acuzau CIA și NATO că infiltraseră țara pentru a organiza contrarevoluția. Tot atunci, Pravda, dar și alte mijloace de informare controlate de sovietici anunțau că mii de soldați ai NATO deghizați în turiști invadaseră Praga“. Atunci, Securitatea a prezentat și un veritabil „desfășurător“ al operațiunile militare derulate sub comanda URSS: „În fapt, planul KGB – GRU (așadar, al serviciului sovietic de informații militare) s-a derulat astfel: la ora 0.30, pe 21 august (20 august, 23.30 ora de la Praga), șeful statului major al forțelor de ocupație sovietice, gen. Iamșicov, și comandantul forțelor de ocupație sovietice, generalul Pavlovsky, au informat autoritățile militare cehoslovace că au preluat comanda forțelor armate cehoslovace și că forțele est-germane, poloneze, ungare și bulgare trecuseră granița“. Informații deosebit de grave, care au fost transmise și de șeful serviciului de contrainformații al Armatei române, care a raportat evenimentul lui Ion Stănescu, șefului Direcției Securității Statului de atunci. La rândul lui, Ion Stănescu împreună cu șeful serviciului de contrainformații i-au contactat pe Nicolae Ceaușescu, Emil Bodnăraș și Ion Gheorghe Maurer. Aceștia se aflau într-o ședință politică atunci când sovieticii i-au anunțat, prin intermediul unui curier diplomatic, că intervenția militară s-a făcut, în jurul orei 3.30, la cererea autorităților cehoslovace. Ceva mai târziu, prin toamna anului 1968, s-a aflat că un funcţionar de la Ambasada sovietică de la Bucureşti ar fi trimis la sediul CC al PCR o notă nesemnată prin care conducerea României socialiste era totuşi informată despre ceea ce se întâmpla în Cehoslovacia. Agresiunea era motivată prin faptul că „prim-secretarul CC al PCCh acţionează, în ultimul timp, de pe poziţii făţiş de dreapta, oportuniste“, dar şi prin „cererea majorităţii membrilor Prezidiului şi a Cabinetului de la Praga“ de a „primi neîntârziat ajutor în lupta împotriva contrarevoluţiei“. Nota Ambasadei sovietice nu a convins însă pe niciunul dintre „tovarășii“ de la București. Dovadă a acestei atitudini este stenograma şedinţei pe care Ceauşescu a convocat-o pentru ora 6.30 în dimineaţa zilei de 21 august. O ședință specială la sfârșitul căreia s-a decis trimiterea unei scrisori adresate „celor cinci“ (așadar, conducătorilor celor cinci state care au participat la invazie), prin care să se arate că „nu împărtăşim punctul lor de vedere că acolo există elemente contrarevoluţionare şi considerăm că este o gravă eroare intervenţia militară în Cehoslovacia“. Stenograma acelei ședințe de criză se găseşte și acum la Arhivele Naţionale, în Fondul CC al PCR – Cancelarie. Apoi, până la ora 8.15, membrii Comitetului Executiv au aprobat, în unanimitate, toate măsurile propuse de Nicolae Ceauşescu. Acele măsuri au fost susținute şi în plenara comună a CC şi a Consiliului de Stat. Tot atunci, s-a pus la cale și celebra manifestație din Piaţa Palatului. Câteva ore mai târziu, în jurul prânzului, Nicolae Ceaușescu și-a ținut fulminantul său discurs, în fața a peste o sută de mii de bucureșteni care veniseră în Piața Palatului fără să fi fost „convocați“ de nimeni. Atunci, în cursul anului 1968, țările occidentale nu au acordat niciun fel de sprijin, cât de cât semnificativ, reformiștilor cehi. Iar după invazia sovietică, reacția țărilor democratice s-a restrâns la niște critici răzlețe ale invaziei executate de către „țările frățești“. Probabil că nici nu ar fi avut cum: în plin Război Rece, orice reacție occidentală ar fi putut escalada până la niște proporții dramatice. Însă, chiar și așa, RDG i-a acuzat pe liderii cehi că au pactizat cu imperialiștii și că făceau jocurile Germaniei Federale. Singura reacție cu adevărat vizibilă a fost cea din România comunistă, unde Nicolae Ceauşescu, opozant ferm al influențelor sovietice, dar și susținător declarat al lui Dubček, a ținut în prima zi de după invazie un discurs public în care a criticat politica sovietică în termeni neașteptat de duri. În mod ciudat (sau poate că nu), 21 de ani mai târziu, în decembrie 1989, scenariul cu falșii „turiști“ a fost pus în mișcare și în țara noastră. Dar cu o oarecare deosebire: circa 300 de agenți sovietici infiltrați în țara noastră nu au mai venit pe calea aerului, ci cu automobile marca Lada.
între 22-24 august 1968, eram mobilizat într-o clădire de pe Gabriel Peri, împreună cu alţi tineri, eram înarmaţi cu carabine, muniţie de război ( cartuşe şi câte două grenade ). Pe 23 august, ieşeam afară pentru 30 de minute, în grupuri de câte 5 şi, ţin minte, eu cu grupul meu ne-am dus la o tonetă deschisă la intersecţia cu Bd Magheru, chiar lângă blocul Eva şi am mâncat 2 perechi de crenvurşti cu muştar ( 3, 10 lei perechea) şi un Pepsi rece ( 2,50 lei)…
Pt.” anado tauriga ”… si astazi cu aproximatie preturile sunt cam tot asa si la perechea de crenvursti cu mustar si la pepsi rece, numai ca fosta tara Cehoslovacia este divizata in doua tari: Cehia si Slovacia ca asa au vrut muschii rusilor, a colegilor americani si a acolitilor lor: evreii, francezii, englezii, germanii ! In rest sa aveti santatate maxima !
@anado tauriga: daca-i vorba de amintiri, eram la bunici, la tzara, aveam vreo câtiva ani, ascultam Radio România si-aveam impresia ca tancurile treceau pe lânga mine. @Vasile Surcel: Lasa-ma, dracului, cu „serviciile de informatii” si cu „sovieticii”, cu novlangua asta cretina care nici n-a avut alt scop decât de-a distrage atentia de la devalizarea României în ultimii treizeci de ani de catre capitalistii matale ! ce rost au punerea-n acuzare a „deceniului”, polologhia despre „doctrina Brejnev”, „pactul de la Varsovia”, „invazia”, ce-i amestecul asta, plus „Ian Palach”, sinucigas, din care CIA face un erou, când individul era un sinucigas cu mai multe tentative, un maniaco-depresiv. Ce-i asta, Vasile Surcel, si de ce nu explici esenta, si-anume ca „primavara la Praga” = „liberalismul”, tot, adica, ce-ncarneaza UE si Comisia Europeana si-i acuma-n mod masiv respins de popoarele UE? Ca Brejnev n-a priceput asa-zisa „primavara la Praga” si ca nu era de intervenit, e altceva. „Structurile” însa, nu „de dezinformare” (fata de cine, de ce vorbesti timpenii, când rapoartele erau secrete si ierarhice, nu destinate publicitatii?), „structurile de” INFORMARE „ale KGB” mai si aveau dreptate privind CIA și NATO.Vezi Ucraina, chiorule oportunist, si restul „primaverilor” „colorate” din tari petroliere,si-alta data dezvoltate, arabe, toate, „opera” serviciilor secrete ale SUA, cu rezultatele catastrofale, de iarna temeinica europeana(imigrantii), pe care le-au produs (si-nca intentionat)?
In 2018 insa Merkel vrea sa invadeze Cehia si Slovacia cu imigranti teroristi. Rusii au pacatele lor, dar cand vorbim de ele vorbim la timpul trecut. Pacatele nemtilor inca sunt de actualitate. Ei nu s-au potolit. Tot mai vor sa distruga Europa.
Este regretabil ca aceasta zi a trecut practic neobservata. Decizia ferma a Romaniei de a se apara in caz de invazie, precum si prestigiul de care se bucura atunci in lume, a scris o pagina de istorie memorabila. Eseul autorului omite sa mentioneze faptul ca armata a fost pusa in stare de alerta si ca Nicolae Ceausescu insusi a declarat, de la acelasi balcon unde urma sa fie gonit 21 de ani mai tirziu, ca nu se va permite nimanui sa ne incalce frontiera. Nu cunosc exact gradul de alerta a armatei, de aceea evit cuvintul mobilizare. Stiu insa ca unitati militare au fost dizlocate pe frontiera, ca o parte din rezervisti au fost chemati la arme, ca spatiul aerian a fost inchis, ca apararea antiaeriana a primit ordin sa atace orice intrus, ca aviatia a fost dispersata in teritoriu, ca alarma de lupta la aviatie si antiaeriana a durat pina in noiembrie 1968. Coincidenta sau nu, este termenul la care sovieticii preconizau sa ajunga la Bucuresti, dupa dezvaluirile din 1997 ale serviciului britanic M6. Pe scurt, vara lui 1968 a spalat rusinea verii lui 1940, fapt ce astazi se doreste a fi uitat.