O scrisoare pierdută şi opera postmodernă

Careul de aşi

Anul comemorării lui Caragiale s-a încheiat cu un eveniment remarcabil: premiera absolută a ultimei opere scrise de Dan Dediu. O partitură creatoare de stil în teatrul liric, ingenioasă, prin miza pusă pe jocul combinatoriu al muzicii postmoderne, a transpus pe 600 de pagini atotactuala şi arhetipala comedie „O scrisoare pierdută”. Noua creaţie a acestui compozitor strălucit, care a dăruit partituri excepţionale atâtor instrumente, biciuindu-le nebănuitele muzicalităţi pământene, electronice şi astrale, este o operă de referinţă postmodernă. Va fi şi o operă de succes, un posibil ambasador internaţional nu doar pentru compozitor, ci şi pentru Caragiale. Coregrafia lui Gigi Căciuleanu, în „De-ale noastre”, a remodelat prin mişcare, avataruri şi teme compromise de manuale, iar nu de mult spectacolul lui Radu Afrim cu „Năpasta”, de la Teatrul Naţional, a smuls proza şi drama fantasmelor tenebros-criminale din zona ruralului de secol XIX, mutând-o în secolul XXI. Opera „O scrisoare pierdută” a lui Dan Dediu nu-l actualizează pe Caragiale la nivelul suprafeţelor. Eclectismul stilistic şi încrucişarea caracterelor, rapeluri ritmice şi cromatice, teatral înscenate, identifică, în muzica de operă, geologia muzicii, iar interpretarea ei simbolizează tipologii umane şi psihologii naţional-universale. Ironia jucăuşă, prin bogăţia reperelor, dezvoltă atâtea teme cu variaţiuni „din” scrierile lui Caragiale, găsindu-le cheia şi „masca” sonoră potrivită, în carnavalul muzical universal. Dan Dediu ne oferă cea mai coerentă explicaţie a genezei operei sale şi cheia versiunii muzicale, aşa cum a conceput-o, pornind de la piesa lui Caragiale şi libretul operei scris de Ştefan Neagrău. Există o complicitate artistică nedezminţită între dramaturg, compozitor, autorul libretului şi cel ce semnează şi regia premierei absolute care a avut loc pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, pe 16 decembrie 2012. Celor trei li se adaugă, pentru a împlini careul de aşi, dirijorul partiturii, Tiberiu Soare, o personalitate fascinantă la pupitrul orchestrei ONB, dar şi a ansamblului de muzică contemporană „Profil”, un vârf de lance al generaţiei sale, cum este, în avangarda compozitorilor, Dan Dediu, original, prolific şi dezinvolt în spaţiul genurilor muzicale, pasionat de simfonic şi clasic, dar şi de jazz, şi deschis experimentelor, inovaţiei tehnice, ştiinţei şi filosofiei muzicii noi.

Eclectism şi carnavalesc

Ştefan Popov în Tipătescu şi Tina Munteanu în Zoe

În lumea de compromisuri şi versatilităţi a scrisorii pierdute, eclectismul stilurilor muzicale şi convieţuirea lor fără oprelişti definesc caractere şi măşti, adversităţi şi drame îmblânzite de acel happy end tipic, pe meleagurile noastre, definit de Caragiale prin sintagma “pupat Piața Independenţei” ori exclamativul oximoron „curat-murdar!”. Compozitorul Dan Dediu schiţează opera sa într-un ambuteiaj, când zgomotul şi furia metropolei sunt acoperite de un tangou al lui Piazzolla ce răsună pe postul Radio Muzical. În tangoul scris de celebrul compozitor argentinian, care a creat „nuevo tango”, „libertango” folosind orchestraţii de jazz şi de muzică clasică, de la Bach la Stravinsky, Dan Dediu îl descoperă pe fantele Tipătescu, tot astfel cum în muzica balcanică îl regăseşte pe Trahanache, personaj de o versatilitate cameleonică, deloc zaharisit, deşi practică dedulcirea şi însiroparea interlocutorilor, asemeni tarabelor de bazar oriental şi gogoşilor fierbinţi, scufundate în zahăr la Moşi. Imboldul primit de la Astor Piazzolla, poate chiar de la un solo de pian, mută ingenios romanţul sentimental în tot ce înseamnă spaţiu public, viaţa şi lupta politică, retorica patriotardă. Dan Dediu găseşte parte din propriile lui căutări în destinul lui Astor Piazzolla, un genial temerar, ce a transformat ritmurile şi sufletul Argentinei în ritmul şi sufletul lumii. Inspirat în ultima sa operă de fervoarea din acel „libertango” inventat de Piazzolla, Dan Dediu lasă frâu liber temelor şi arborescenţelor orchestrale. Polimorfismul şi polivalenţa în care crede nedezminţit creează arii şi duete cu un climax dramatic şi ironic ameţitor, deloc atras de purismul artistic. Dan Dediu îşi teatralizează muzica prin toate acele multiple hibridări pozitive, cum le-a numit structuralistul Jean Piaget. Piazzolla a pus alături tradiţionalul instrument, numit „bandoneon”, un fel de acordeon mai mic, cu tot ce înseamnă orchestraţiile din jazz, avangarda New York-ului şi muzica New Orleans, dar şi simfonicul clasic şi modern. Bandoneonul e instrumentul pe care l-a consacrat. E inima şi sufletul din trupul muzicii sale. Cvintetul, Orchestra şi Conjunto 9, ce au purtat numele lui Piazzolla, l-au avut ca bandeonist, printre interpreţi, şi i-au cântat revoluţionarele compoziţii.

O premieră neobişnuită pe scena Operei Naţionale

Merită să amintim acea definiţie dată bandoneonului şi diferenţei ce-l separă de acordeonul cu care seamănă. Pentru Piazzolla, diferenţa între acordeon şi bandoneon este aceea dintre lămâie şi portocală. Sunetul acordeonului este acid, tăios, fericit, cel al bandoneonului e catifelat, religios şi trist. Aceeaşi diferenţă şi combinaţie de stare emoţională şi de suculenţă o au şi fructele sonore rodite de amestecul între tradiţional şi modern din muzica lui Dan Dediu. De unde ambivalenţa: râsul-plânsul, pe care să n-o gândim doar dâmboviţean, ci precum în poezia lui Nichita Stănescu. Distribuţia îi reuneşte, alături de soprana Simonida Luţescu (Zoe Trahanache), pe Florin Simionca/ Ştefan Popov (Tipătescu), Andrei Lazăr /Lucian Corchiş (Caţavencu), Florin Diaconescu/Valentin Racoveanu (Trahanache), Daniel Filipescu/Vasile Chişiu (Farfuridi), Adrian Strezea/RăzvanGeorgescu (Dandanache) şi soliştii balerini Alina Ştefănescu şi Ionuţ Artenii, angajaţi ai ONB şi câţiva colaboratori îndrăgiţi ai Operei Naţionale Bucureşti: Iustinian Zetea alternând cu Ştefan Schuller (Pristanda), Daniel Pop (Brânzovenescu) şi tânărul tenor Liviu Indricău (Cetăţeanul), a căror voce, dimpreună cu jocul scenic, creează momente memorabile, unele de tot hazul. Spectacolul are prospeţimea inteligenţei şi complicitatea unei culturi muzicale excepţionale, verva virtuozităţii interpretative şi imponderabilitatea păsării care zboară cântând. Cu naturaleţea acelui de la sine. Nimic scrâşnit şi vulgar în verva ce încălzeşte audienţa. Spectacolul cucereşte publicul şi melomanii printr-o limpede şi netrucată dezinvoltură care nu-l face tributar altor montări teatrale şi altor partituri inspirate de piesele şi prozele lui Caragiale. Nimic prăfuit, demonstrativ, neaoş sau patetic în opera lui Dan Dediu şi în montarea ei care va rămâne de referinţă.

Alaiul eclectic

Florin Diaconescu şi Ştefan Popov

Dan Dediu ne convinge definitiv că tangoul lui Piazzolla şi instrumentul lui emblematic exprimă chiar râsul-plânsul din carnavalescul lui Caragiale. Opera „O scrisoare pierdută” ne vorbeşte în cele din urmă despre o traiectorie pierdută în declamaţii şi aparenţe, care uzează destine individuale şi colective. Chiar şi finalul cu panorama de apoteoză folclorică, în fumul grătarului cu mititei, ascunde apoteozele triste din spectacolele Cântării României care au înlocuit în comunism iarmarocul pestriţ şi sărbătorile poporane. Alaiul eclectic reverberează în abundenţa citatului şi parafrazei muzicale, admirabil montate în respiraţia partiturii, în arii şi teme corale, în accente, mişcare scenică, variaţiuni, contrapunct şi îngroşări de contur. Un cromatism de caleidoscop acoperă prin vivacitate şi calambur o lume în care nimic nu se schimbă şi în care tot ce este proclamat ca esenţial lipseşte cu desăvârşire. Dan Dediu revigorează prin eclectismul lui postmodernist muzica de operă. Partitura încrucişează genurile înalte cu cele populare, în vreme ce eclectismul vital în creaţie duce marea muzică şi teatrul liric mai departe. De când lumea. Dan Dediu mizează creator şi ironic pe eclectism. Eclectismul devine cheia pătrunderii spectaculoase în universul carnavalesc al dramaturgiei lui Caragiale. Babelul muzical e un soi de „Sesam deschide-te!” folosit ca acces la tezaurul de semnificaţii din „O scrisoare pierdută”. Această divină comedie umană de pe un plai rrromânesc simte ochii Europei aţintiţi asupră-i, ieri ca şi azi. Folosind multiculturalismul şi autohtonismul muzical cu inteligenţă, dezinvoltură şi un spirit ludic opera se cântă în ropote de aplauze. Va fi o operă de succes universală pornind de la o dramă universală. Muzica îmbrăţişează arta marelui dramaturg de a contopi succesul şi valoarea, popularitatea şi profunzimea, comicul şi tragicul unei realităţi care se salvează prin sărbătoresc şi petrecere de jalnice compromisuri, minciună şi derizoriu. Trebuie să ai talentul şi mobilitatea lui Dan Dediu pentru a-ţi asuma curajul şi inteligenţa artistică de a aduce în partitura şi orchestraţiile operei „O scrisoare pierdută” ritmul şi tălăzuirile din înfocatul tangou, romanţa de pe străzile Argentinei, bossa nova braziliană lângă romanţa de inimă albastră dâmboviţeană şi boleroul feminităţii bărbate ori valsul pentru a legăna discursul politic patriotard rrrromânesc. Senzualitatea în balans şi şerpuire trupească din „Fire Tango” rezolvă problemele unui libret şi ale unei opere cu un singur rol de femeie, coana Joiţica, interpretată de soprana Simonida Luţescu într-un rol menit să zdruncine orice scenariu al masculinităţii previzibile. Vocile de femei absente dintr-o distribuţie eminamente masculină sunt înlocuite de tutelara prezenţă a unei muzici circumscrise seducţiei feminităţii pe toate meridianele, de la sonorităţile balcanice la defileurile alerte de Moulin Rouge. De la hore şi sârbe la contradanţul şi repetiţiile din habaneră prin freneziile şi provocările din French can-can şi defilările de musical american ori acordurile de fanfară militară. Indiferent de eticheta pusă de muzicologii subtili sau de spectatorii care caută o formulă pentru a cuprinde noua creaţie a acestui compozitor carismatic, de un avangardism flamboyant, orice auditoriu va admira bogăţia şi strălucirea partiturii ce smulge fiecărui instrument partea nevăzută a lumii/lunii, sale. Opera cântată în premieră absolută la sfârşitul anului trecut nu se poate reduce nici la cabaret politic sau partitură bufă, cum nu e doar musical satiric, ori comedie muzicală, deşi toate aceste formule muzicale şi de teatralitate sunt conţinute în partitura de un carnavalesc muzical asumat. Muzica e scrisă cu strălucire şi voioşie complice de compozitorul fără de frontiere Dan Dediu. E profund aluzivă iar nu descriptivă.

Ştefan Schuller şi Ştefan Popov

Montarea noii opere s-a anunţat ca un mare succes încă de la audiţia restrânsă din vara anului 2012, în cadrul Săptămânii Muzicale Internaţionale a Muzicii Noi (SIMN), când a fost prezentată în reducţia pentru pian şi voce, sub titlul „Momâi şi mumii”, în aplauzele şi hohotele de râs ale unui public ultra-modern şi hiper-avizat. Mărturii pot fi găsite pe YouTube. Montarea, semnată de Ştefan Neagrău, e remarcabilă într-un decor surealist, în prima parte, şi altul de final, de iarmaroc bucolic şi bahic, conceput de Viorica Petrovici. Ziare etajate ca nişte ferestre spre scandal, acoperă precum măştile chipuri umane, precum la Saul Steinberg. Felinarele sunt suspendate a la Magritte. Bolţi de viţă-de-vie şi struguri călcaţi în uriaşe recipiente de picioarele comunităţii înrămează corul beţiei de la început şi dansul frenetic de satyri, din final în concordia generalizată şi ritmul alianţelor… subterane. Molto vivace. Ca întotdeauna, Caragiale reintră în viaţa noastră cu universul lui de oglinzi hohotitor ce multiplică spectacolul curat-murdar al unei lumi de mitici, mici şi mofturi, trădări şi prinţipuri. E o lume reală, să nu ne facem iluzia că ar fi muzeală, de momâi şi mumii, deşi o exorcizăm astfel. Deviza morală în exerciţiu nu condamnă trădarea, câtă vreme suntem părtaşii ei în cunoştinţă de cauză, conform sentinţei ce parodiază vânzarea lui Iuda din Evanghelii cu vorbele vestite: ”Trădare, trădare, dar să ştim şi noi”. Opera în două acte şi un prolog scrisă de compozitorul Dan Dediu pe un libret conceput de Ştefan Neagrău, care semnează şi regia spectacolului, are o strălucire cromatică muzicală, percutantă. Construcţia muzicală îmbracă personajele în costume sonore, asemeni măştilor universale şi sutohtone dintr-un carnaval muzical. Caracterul efemer al scandalelor media, în prag de alegeri, folosind scrisori de amor şi armele şantajului în divizarea adversarilor politici ţine prima pagină, şi ieri ca şi azi, ca o habaneră mutată din iubire în viaţa publică. E suficient să înlocuim Amorul care nu ascultă de legi (qui n’a jamais connu de loi) cu Politica. Tangoul, habanera, valsul şi romanţa asigură trecerea intimului spre viaţa publică şi spectacolul comunitar, aşa cum hora, sârba şi fanfara devin placa turnantă spre unanimitate şi compromisul general. Sentimentele, principiile şi idealurile ajung să cânte aria trădării şi aria compromisului. Bilanţuri ale înşelăciunii numără steaguri şi voturi de mai multe ori. „Răcnetul Carpaţilor” rămâne un frontispiciu de gazetă emblematic pentru o lume ce înlocuieşte realitatea cu o bombastică retorică sau acel repertoriu ultraverificat de şlagăre, arii şi muzică de dans, repetat la răstimpuri cruciale de aceeaşi flaşnetă ori fanfară mobilizatoare.

De la melomania lui Caragiale la opera lui Dan Dediu

Daniel Filipescu în Farfuridi şi Ionuţ Daniel Pop în Brânzovenescu

Melomania compozitorului strălucit, care este Dan Dediu, aduce în postmodernitatea operei sale melomania lui Caragiale printr-o vitală intuiţie creatoare. Se ştie că marele dramaturg era un meloman al epocii sale. Aşa se autodefineşte într-un articol al său din 1893: ”Ion Luca Caragiale. Particularităţi: Meloman, ureche, memorie şi gust muzical bine dezvoltate”. Criticul Şerban Cioculescu în “Viaţa lui I. L. Caragiale” s-a ocupat între primii de melomania lui Caragiale, evidentă în corespondenţa cu Paul Zarifopol din perioada berlineză, cercetată atent şi de muzicologul şi profesorul universitar Grigore Constantinescu. Gustul pentru muzică a fost moştenit de dramaturg pe linie maternă. Interesul arătat pentru compozitorii germani, dar şi spectacolele de operă italiană nu excludea frecventarea altor spaţii şi genuri muzicale. Dramaturgul a scris o operă bufă împreună cu Iacob Negruzzi intitulată “Hatmanul Baltag”. În repertoriul ales de scriitor pentru scena Teatrului Naţional apar şi artiştii aduşi în ţară sub directoratul său, între care se află şi Elena Teodorini, prima cântăreaţă din România care a fost invitată la “Scala” din Milano. Caragiale fluiera cu dezinvoltură fragmente anume din simfonii, mergea la spectacole de operă, la recitaluri, dar îl atrăgeau şi lăutarii. Avea fler în depistarea valorilor. Îşi nota impresiile muzicale alert, necomplexat de absenţa cunoştinţelor tehnice pe care le suplinea cu intuiţia lui copleşitoare, talentul de a povesti şi bucuria muzicii mărturisită fără fasoane. Avea instinctul valorilor, gustul estetic şi nu-şi ascundea oroarea de vulgaritate şi de zgomotul Marii trăncăneli, analizate de criticul Mircea Iorgulescu. A ridiculizat-o ca nimeni altul. Dan Dediu surprinde ritmica interioară a dramaturgiei şi prozei lui Caragiale, muzicalitatea ei intrinsecă. Ce ne aminteşte de coloana sonoră a filmelor mute, de acel molto allegro din verbiajul de clovni şi de ţuţeri politici. Dramaturgul îl inspiră în jonglarea cu tonalităţile, în plăcerea improvizaţiei pe instrumente, în desenul caricatural al conturului şi umorul catalizator. Pe o direcţie diferită de aceea aleasă de compozitorul Paul Constantinescu, care a creat “O noapte furtunoasă”. Mai ludică, mai iubitoare de perifraze, de carnavalesc şi umor. Melomanul Caragiale nu e doar un scriitor dăruit cu un auz perfect, fabulos, cu o orchestraţie unică a vocilor şi instrumentelor sale dramatice, prinse în partiturile din “Momente şi schiţe”, în piesele de teatru, care au construit o comedie umană. El creează esenţe din acel dar muzical al românilor şi Balcanilor, adăugându-le carnavalescul din alaiul de măşti şi muzici universale. Înainte de postmodernismul veacului XX, Caragiale a scris postmodern, ca un gourmand şi gourmet despre muzică, despre concertele simfonice din Bucureşti şi, apoi, despre cele berlineze în „Epoca”. A descris universul muzicii de toate genurile, înalte sau populare, cu acea poftă a degustătorului, cunoscător al tuturor mediilor unde se face muzică, de la sălile de concert naţionale şi europene, la saloanele rafinate ori cu pretenţii, până la vestitele cafenele şi terase cu mici şi bere. Atitudinea lui faţă de muzică se vede din schimbările şi accentele puse în repertorii, în teatrele al căror director general a fost aproape un an, şi la Teatrul Naţional din Bucureşti. Dar muzica operei lui Caragiale trebuie căutată şi la Moşi, în Babelul împestriţat de lume şi de stiluri. Sau la parade, în iarmaroace şi Ateneuri festive, dar şi în sforăitoare campanii politice. Dan Dediu a avut intuiţia genială de a-şi construi opera sa “O scrisoare pierdută” dezvoltând postmodern melomania lui Caragiale. Pentru a-şi elibera universul sonor, parodia, polifonia şi pastişa ce definesc personajele dramaturgului, în spaţiul privat şi politic. Pentru a desăvârşi jonglarea cu tonalităţile, motivele ritmice şi melodice în spaţiul politic, mediatic şi sentimental. Caragiale nu trebuie interpretat monolitic, ci orchestral.

Teatralitatea din muzică şi muzicalitatea din teatru

Muzica lui Dan Dediu are o strălucită inteligenţă şi poftă de joacă în ţesătura artei combinatorii şi nu-şi reprimă seducţia sculenţei. Nu exclude riscul prestidigitaţiei şi băşcăliei. Solemnitatea, suavitatea şi monumentalizarea sunt vindecate prin relativism, fragmentarism şi histrionism, prin lipsa de inhibiţie din creaţiile postmoderne. Dan Dediu se mişcă iradiant şi dezinvolt în lumea contrastelor şi armoniilor sonore. Afişează teatralitatea din muzică, nu agreează clarobscurul şi surdina, tot ce ar ţine de un smerit diminuendo. Maestrul de cor Daniel Jinga pune în valoare părţile corale ale muzicii în care strigăturile româneşti îşi dau mâna cu parodia sacră, poezia goliarzilor şi imnurile unor bresle sau cântecele de pahar de pretutindeni. Opera “O scrisoare pierdută” e o admirabilă lecţie despre parodia sacră în muzică, prin corurile, ariile şi duetele urmate de aplauze. Eşafodajul întregii opere, la fel ca epistolele lui Caragiale, pigmentate de comparaţii, relevă „vasta paradă triumfală din muzică, acel carnaval monstru, cu nenumărate contejuri de gânduri şi patimi” despre care i-a scris dramaturgul lui Paul Zarifopol. Asemănarea danţurilor nordice norvegiene cu cele naţionale româneşti, prin ritmul tropăitor şi părţile alegre, şi a tangoului argentinian cu personaje autohtone creează un potpuriu simfonic, de arii şi duete. Scriitorul român e inegalabil prin harul de a exprima moralităţi prin replici memorabile, care surprind acea eternă întoarcere a compromisului şi parodiei pe soclul idealurilor înalte, răsturnate în derizoriu, cabotinism şi retorică populistă. Compozitorul Dan Dediu exploatează în opera sa gustul şi aplecarea spre muzică, definitorii pentru Caragiale, transformând melomania scriitorului în galerie de portrete şi scene de gen universale.

Arii din carnavalescul muzical

Tina Munteanu, Andrei Lazăr şi Ştefan Popov

Iubitorii de operă vor fredona curând duetul şi aria trădării din actul I, reunind cuplul hilar Brânzovenescu-Farfuridi, în decizia de a trimite o curajoasă depeşă… anonimă la centru. Duetul din actul I Trahanache –Tipătescu cuprinde citirea scrisorii pierdute şi decodarea ritmată a personajelor despre care e vorba în epistola de amor. Încornoratul Trahanache îl linişteşte pe amantul propriei consoarte citindu-i răbdător fiecare fragment al scrisorii, însoţit de note de subsol şi indicaţii „adică tu”, „adică eu”. Cel tradus în viaţă îi traduce tocmai celui ce l-a tradus înţelesurile triunghiului conjugal. Opera transpune tangoul triunghiului conjugal într-un hilar crescendo care alunecă expresiv în muzicile orientale şi e reluat, printr-o învolburată orchestrare, de pianul ce acompaniază drama temporizată cu „ai puţintică răbdare”. Ficţiunea se împleteşte cu meta- şi post-ficţiunea. Limbajul muzical dezvoltă tot soiul de “drammi giocosi” în partitura instrumentelor. Caricatura tensionează şi eliberează tot acest climax dramatic. Hohotele de râs şi aplauzele publicului de toate vârstele vor însoţi mereu aria lui Caţavencu din actul al doilea, construită ca un potpuriu de ritmuri şi declaraţii angajante, de promisiuni şi retorică declamativă. Aria e partea unui carnaval de hituri muzicale. Logoreea parlamentarismului politic în veşmânt muzical. Temele populist naţionaliste ale emoţiunii apasă vorbitorul aşa de tare, ca fiu ce este al bietei sale ţărişoare. Vocile din corul solidar socot că ţin isonul întrerupând melodia cu strigătele de „Bravo!” ale galeriei.

Muzica oriental-balcanică însoţeşte discursul pro-european al lui Farfuridi „în chestia politică de care atârnă ţara, amintind retorismul apocaliptic al recentelor jalbe la porţile Europei. O flaşnetă neobosită reia teme vechi şi melodii stocate în tonomatul puterii şi opoziţiei, care ajung, în prag de alegeri, ieri ca şi azi, tot la chestiunea arzătoare a revizuirii Constituţiei. Eterna întoarcere a agendei politice naţionale (în chestia politică de care atârnă ţara, viitor-trecut-prezent/ trecut-prezent şi viitor) e tratată de compozitorul Dan Dediu prin acest eclectism şi carnavalesc melodic şi postmodernismul ironic-teatral şi al noii sale opere. Caractere şi măşti morale/muzicale pecetluiesc universalitatea dramaturgiei lui Caragiale, apelând la parafrază şi citatul melodic, la inserturi şi hibridări. În aplauzele adunării şi concluzivul „am zis!” se încheie aria despre exegeraţiuni şi moderaţie. Aceeaşi privire vigilentă a Europei bântuie obsesiv melosul senzual, exhibând dansul buricului, pentru a sugera nombrilismul puterii locale, veşnicele ţintuiri autohtone în retorica reformelor şi orizonturilor vaste care nu schimbă nimic din ţarcul intereselor. Europa ne priveşte cu ochii aţintiţi spre noi, anticipează vizionar Caragiale tema cu variaţiuni a politicienilor de ieri şi de azi. „Din două una, ori să revizuim primesc şi-atunci nimic să nu schimbăm, ori să nu revizuim, primesc, şi-atuncea să schimbăm pe ici pe colo, în punctele esenţiale”. Paradoxul însoţeşte ultima operă strălucitoare, scrisă de Dan Dediu, a cărei originalitate şi prospeţime rezidă în postmodernitatea scriiturii, ce reciclează şi mixează meridianele expresivităţii. Curat globale.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.