Depărtările şi-au pierdut culoarea pe câmp. Trunchiuri rănite de vânturi tăioase par funii împletite de vremuri şi patimi. Peste drumul spre sat, plouă cu bulgări de pământ. Ciurarul frământă-n copaie pământ îndulcit cu paie, casa are pereţii din dune arse de soare, iar ploaia se cerne prin site. Varul proaspăt spoit îşi caută refugiu în nopţile răcoroase, sub scoarţa copacilor.
Lumina s-a ascuns în interiorul naturii, pământul miroase a melancolie. Căpiţele bat clopotele la Drumul Mare. Norii de pământ au încuiat cerul. Mestecenii sânt oase sidefate pătate de umbrele nopţilor. Tărani cu palmele crăpate, harnici la suflet, le mângâie paloarea de pe trunchiuri.
Liniştea spintecă crusta de arşiţă gătită într-o broderie suprematistă. Alb pe alb, alb pe umerii spălătoresei, alb pe spinările ninse de dealuri, alb peste mestecenii înveliţi de umbra albă, alb pe depărtarea străjuită de cumpăna satului, albă-i marginea Barbizonului. Calul alb a învăţat drumul ce leagă târgul de sat, osiile şaretei miros a unsoare ce atrage bondarii hai-hui. Tunetul anunţă ploaia şi sapă tranşee umbroase, cosaşii îşi ascut coasele şi-şi odihnesc zelul. În zare, se aude mugetul îndepărtat al boilor ce se îndreaptă spre grajduri; clopoţeii se bălămbăne o dată cu mişcarea grumazului, speriind fluturii ce zboară-n zig-zaguri.
Nostalgia serii se aşterne lin pe dealuri violete, poleieşte turla bisericii. O lumină ostenită înveşmântează trupurile sfinţilor în cămaşa zidurilor, drumul însingurat ce coboară spre sat închide pleoapele dealurilor încărcate de povara pământului. Universul coboară să bea apă din puţ. Când îngerul i se arată, străbat împreună livezile ce le întind ramurile încărcate de rod. Aleile de stânjenei le deschid calea spre minunăţia pământului românesc.
E vremea amurgului,
Stau toţi la masă:
Tăranul gândind
La brazda câmpului,
Calul cel alb gândind
La povară,
Câinele gândind
La tainul din blid.
Boii rumegă agale
Iarba blândă a păşunii.
Lampa pâlpâie în valuri de fum
Mirosind a gaz şi fitil,
Tăciunii pocnesc in vatră
Dealul şi-a tras obloanele,
Tăranul zice Tatăl Nostru.
Înveşmântată de penumbra odăii,
Maica Domnului priveşte duioasă.
Strig apa pe nume,
Dar imi răspunde ecoul
De la capătul luciului.
Apa îşi caută echilibrul,
Un punct fix şi un cerc,
Geometrie ce leagă adâncul de om.
Si dacă devin zmeu
Înălţat de capătul cumpănii?
Si dacă ochiul zmeului
E izvorul din care scot apă?
Trebuia să mă nasc fântână,
Să scoată cumpăna apă din mine.
Am săpat, am săpat, am săpat
În pământul din nor,
Până am dat de apă,
Si de punctul fix, ciutura.
Trebuia să mă nasc punct.
Dumnezeule Doamne ce frumos si dumnezeiesc poate scrie omul asta. Multumesc Stefan Ramniceanu, Paste fericit si Hristos a Inviat !
In vremurile astea atat de nesigure, în care prezentul s-a oprit în loc iar la viitor imi este frica sa ma gandesc, se pare ca doar trecutul a mai rămas din noi…Doamnee..
Frumos totul, textul, poezia! Sunteti un om frumos!
Nostalgiile trecutului…
Andreescu… Ștefan Râmniceanu…
Sublim..
Hristos a Înviat! Frumos sa ti hranesti creierul cu asa ceva in zilele astea fara speranta!
Stânjeneii cresc pe morminte. Nu știu ce este atât de minunat.
Un text superb!!! Fiecare propozitie – memorabila. „Universul coboara sa bea apa din put.” L-am salvat intre comorile mele de texte frumoase.
#Maria: cam greoi textul pentru unii, care nu vad subtilul unei sensibilitati geniale!
Covidul asta a atacat si plăcerea de a citi texte care ne depășesc starea de pricepere. Admir talentul domnului Ramniceanu, dar imi este greu sa l inteleg! Fiti sigur însă de aprecierea mea!