Acord Israel-Emirate: ”mare pas înainte” sau ”trădare”?

”Acord istoric”, ”pas uriaș înainte”, ”trădare” – așa descrie presa internațională acordul de normalizare a relațiilor la care au ajuns Israelul si Emiratele Arabe Unite, cu medierea Statelor Unite. Acordul a fost semnat pe 13 august. Este al treilea asemenea acord între o țară araba și Israel și priumul cu o monarhie arabă din Golf. În 1979, Israelul semna un tratat de pace cu Egiptul, iar în 1994 cu Iordania. Potrivit BBC, este foarte posibil să urmeze acorduri similare între Israel și Maroc (care are interese mari să obțină sprijin vestic în disputa de decenii cu Frontul Polisario în Sahara Occidentală) și cu Bahrain.

 

”Toată lumea a spus că ar fi imposibil”, a spus președintele Donald Trump despre acest acord, anunțat într-un moment care să-i mai aducă câteva procente în sondaje, pentru a-l prinde din urmă pe contracandidatuul Joe Biden. Însă acordul de normalizare a relațiilor ditre Israel și Emiratele Arabe Unite și-a arătat carențele din primul moment, pentru că premierul Benjamin Netanyahu a declarat că asta nu va schimba planurile Israelului de a anexa o porțiune din Cisiordania, Valea Iordanului, pe când EAU au insistat că acordul ”oprește de urgență anexarea”.

Ce înseasmnă acest acord? În primul rând, înseamnă că monarhiile salafiste din Golf s-au săturat de susținerea cauzei palestiniene și de amenințarea iraniană. În urmă cu un an, la prima prezentare a așa-zisului ”acord al secolului” pentru Orientul Mijlociu conceput de Jared Kushner, ginerele președintelui Trump, publicația israeliană Haaretz a anticipat: ”Nu este nicio îndoială că, din perspectiva țărilor arabe, o alianță de securitate cu Israelul și împotriva Iranului – de preferință cu susținerea SUA – dublată de contracte tehnologice și comerciale, este mai importantă decât ideea solidarității cu palestinienii”.

Pentru partea palestiniană, acordul cu Israel-EAU înseamnă un pas mare către închiderea chestiunii palestiniene. La nivelul conucerii Autorității Palestiniene va fi un cutremur, câtă vreme marile acorduri cu Israelul (stoparea anexarii Văii Iordanului, spre exemplu) nu vor mai trece pe la Ramallah și pe la președintele Mahmoud Abbas, ci vor trece pe la Abu Dhabi și mai cu seama prin capitala saudită, pentru că Arabia Saudită este liderul de necontestat al Consiluului de Cooperare al Golfului (alături de EAU, Bahrain, Oman, Kuweit și Qatar) și acest acord nu ar fi fost semnat fără acceptul Riyadhului. Până la urma, liderul de facto al regatului saudit, Mohammed bin Salman, a fost susținătorul unei alianțe între statele sunnite din regiune și Israel, pentru a contra Iranul.

Cu cinism și cruzime, bin Salman își elimină nu doar criticii (jurnalistul saudito-american Jamal Khashoggi, ucis în consulatul saudit din Istanbul), ci și posibilii pretendenți la coroană, totul sub acoperirea unui așa-zis război cu corupția din regat. Însă, câtă vreme strategia sa este îndreptată și împotriva Iranului, acțiunile cinice sunt trecute cu vederea, iar presa vestică laudă dorința lui bin Salman de a moderniza regatul (programul ”Viziunea 2030”), de a diversifica industria și de a se apropia de Israel.

În schimbul acestei alianțe și a susținerii militare americane, monarhiile din Golf i-au făcut o concesie lui Netanyahu: acceptarea pe termen nelimitat a ocupației israeliene în Cisiordania și a blocadei Fâșiei Gaza. Or, asta înseamnă, chiar dacă nu formal, finalul proiectului unui stat palestinian.

Acordul Israel-Emiratele Arabe Unite are o greutate militară însemnată, mai cu seamă dacă ținem cont că acest acord a fost incheiat cu acceptul și susținerea Arabiei Saudite. Apoi, Emiratele Arabe Unite sunt considerate un soi de ”Sparta arabă”, cu o armată extrem de bine dotată, o aviație puternică. Din acest punct de vedere, Iranul nu poate decât să se teamă de un viiror conflict, în care ar fi amenințat din mai multe direcții.

Apoi există și o greutate religioasă a acordului, căci el este și o recunoastere de către monarhiile sunnite din Golf a dreptului evreilor de a avea propriul lor stat. Asta va fi o lovitură pentru conducerea palestiniană, pentru Organizația Hamas, dar și pentru palestinienii mai moderați din cadrul Fatah. A fost numit ”Acordul Abrahamic”, o referire la originile comune ale iudaismului, islamului și creștinismului.

 

Mai rămâne însă o problema nerezolvată, ba chiar amplificată de acordul dintre Israel și EAU (ce va fi urmat cu siguranță de acorduri cu celelalte monarhii salafiste din Golf): islamul politic și Frații Musulmani, organizație susținută de Turcia și Qatar (micul emirat ”rebel” din cadrul Consiliului de Cooperare al Golfului), state care cultivă o relație apropiata cu Iranul. Turcia se confruntă deja cu Emiratele Arabe Unite în Libia, acolo unde Ankara susține un guvern recunoscut internațional, dominat de Frații Musulmani. Confruntare a existat și în Egipt, până la eliminarea primului președinte ales democratic al țării, Mohamed Morsi, și el un membru al Fraților Musulmani. De ani de zile Qatarul este supus unor sancțiuni de către Arabia Saudită și aliați, pentru că oferă refugiu Fraților Musulmani. Acordul Israel-EAU nu face decât să întărească frontul impotriva Fraților Musulmani, împotriva Autorității Plestiniene, împotriva grupărilor Hamas și Fatah și a islamului politic în general, văzut ca un periol pentru dinastiile osificate din Golf. Aceasta dispută a islamului politic împarte în doua lumea musulmană sunnită, polarizată între Ankara și Riyadh, iar undele ei de șoc se resimt atât în Asia (Liban, Pakistan, Bangladesh, Indonezia, Malaezia), cât și in Africa (Egipt, Libia, Sudan, Nigeria, Algeria, Maroc, Tunisia).

 

Sunt analiști care aseamănă acordul Israel-EAU cu cel semnat in 1919 de catre emirul Feisal, viitor rege al Irakului, cu liderul sionist Chaim Weizman, un acord pentru recunoașterea drepturilor arabilor și evreilor de a avea propriul stat în Palestina. Acordul de atunci a fost mediat de Marea Britanie și Franța, cărora SUA încă le lăsau prim-planul în relațiile internaționale, chiar și dupa ce puseseră umărul la victoria lor în Primul Război Mondial. A existat atunci și o implicare americană, extrem de interesantă prin profunzimea cercetărilor și discuțiilor cu liderii arabi din regiune. Concluzia comisiei americane King-Crane transmisă președintelui Woodrow Wilson era: ”Nu numai dumneavoastră ca președinte, ci și poporul american ar trebui să știe că, dacă SUA decid să sprijine stabilirea evreilor în Palestina, atunci guvernul va obliga poporul american să folosească forța în acea regiune, pentru că un stat evreu poate fi creat și menținut doar cu forța în Palestina”.

Acordul dintre Israel și EAU de după o suta de ani a fost mediat de Statele Unite, însă nu cu atenția îndreptată spre melanjul religios și etnic din regiune, ci cu realismul și mercantilismul dovedit în urmă cu un secol de Marea Britanie și Franța. Acordul dintre Faisal și Weizman a durat  un an – a încetat odată cu obținerea de către Franța a mandatului asupra Siriei, de unde Faisal a fost expulzat, pentru a primi apoi drept consolare de la britanici regatul Irakului. Rămâne de văzut care va fi soarta acordului ”istoric” sau a acordului „trădării” dintre Zayed bin Sultan al Nahyan și Benjamin Netanyahu.