Agigea ca întoarcere în sine

Eram student şi vacanţele de vară mi le petreceam la Agigea, câte două-trei luni, fără întrerupere. Veneam încă din timpul sesiunii, lăsând în toamnă examenele pe care le consideram a fi mai grele.

Când plecam din Iaşi, aveam senzaţia că mă îndreptam către o altă lume, aşa şi era. Agigea a fost pentru mine un fel de paradis la îndemână, o fericire uşor accesibilă. Acolo, stăpâneam apele şi, deopotrivă, pământul. La acel ţărm de lume, am citit şi am scris cât a fost omeneşte posibil. Am citit şi am scris… Simt şi acum dimineţile răcoroase, cu geamurile deschise în biroul de director al profesorului Gheorghe Mustaţă, mirosul plaselor din plastic verde, de la geamuri, la amiază, când aerul era încins. Visez deseori macheta Mării Negre, pe care o privem de la geam. Chiuveta mică, dulapul îngust, scândurile şi pietrele cu forme bizare, care erau într-o vitrină, lângă uşa de la intrare. Singurul inconvenient era telefonul, care suna destul de des pentru felul meu de a fi şi trebuia să răspund, dacă tot stăteam acolo.

Când familia Mustaţă urma să aibă invitaţi în câte o seară sau când se făcea o masă pentru toţi cei care lucrau în staţiunea de cercetari marine, mă duceam cu pescarii de la Pescaria lui Matei la taliane, cinci, şase km în larg. Plecarea era între 4.30 şi 5.00, dimineaţa. Am prins răsărituri de neimaginat. Cele mai multe erau previzibile după o oarecare experienţă. Nici marea nu era aceeaşi mereu. În inima mea însă cea mai puternică bucurie o aveam atunci când stoluri întregi de pescăruşi năvăleau de te miri unde atunci când vedeau oamenii plecând pe mare. Ei ştiau că oamenii aceia le facilitează hrana. Şi zburau pe lângă noi fără nici un fel de grijă, planau deasupra apei într-o familiaritate perfectă. Din plasele oamenilor rămânea destul peşte pentru ei. Uneori, nu făceau nici un fel de gălăgie, doar priveau cu ochii lor sticloşi mişcările noastre, de ridicare în barcă a năvoadelor. Absolut totul trebuia făcut în ritmul pendulării mării, pentru că aşa era mai uşor, forţa apei trebuia să ajute, fără a fi înfruntată. Pescăruşii pluteau deasupra imensei legănări, la fel, într-o aşteptare ritmică. Odată aplecat peste marginea bărcii, simţeai căldura mării, mai ales dacă apele se deschideau puţin, în răstimpuri, sub forma unor valuri mici, izbite de barcă. Până la prelungirea de pământ de la Eforie Sud, totul era o întindere, o cunoaştere nouă, margine de alt univers. Uneori, pescăruşii rămâneau acolo. Alteori, zburau o vreme, alături de noi, către ţărm. Sufletul meu a înţeles, într-un desăvârşit peisaj, limitat de hăuri, că oamenii mai pot reprezenta un confort, o bucurie pentru cineva, erau nişte păsări.

În acea perioadă, am înotat atât de mult în larg, ziua şi noaptea, şi din dorinţa de a fi cât mai departe de lume. Şi nu a mai existat niciodată un ţărm de mare la care să îmi fie mai bine decât acolo, la Agigea, lângă Podul Ro-Ro, iar digul acela, digul acela… A fost regatul meu din piatră, unde trăiam minuni. Uneori, venea şi Dumnezeu.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.