Al-Ma, una din cele 3.863.482 (I)

La mijlocul lunii martie a anului trecut, când nici nu trecuseră trei săptămâni de la invadarea Ucrainei (după scenariul intervenţiei ce a înăbuşit „Primăvara de la Praga“, în august 1968, desfăşurată sub numele de cod „Dunai“ «Dunărea, pe ruseşte»), m-am suit în tren şi am pornit spre Bucureşti.

Trăiam încă sub impresia imaginilor difuzate la televizor pe mai toate canalele de ştiri şi eram contrariat de faptul că nimeni nu se sinchisise la Kremlin să adreseze o declaraţie formală de război. După alte două săptămâni, în contextul descoperirii atrocităţilor comise la Bucea, oraş vremelnic ocupat de lângă Kiev (eveniment de la care a trecut exact un an, fără să se fi lămurit, printr-un act de justiţie, cine au fost executanţii, în condiţiile în care numărul celor executaţi sumar e de ordinul sutelor), ambasadorul permanent al Rusiei la ONU şi reprezentantul acesteia în Consiliul de Securitate, ce pentru miliarde de oameni de pe această planetă nu putea fi, în acele zile, altcineva decât răspunsul la întrebarea „Who the f..k is Nebenzya?”, a scăpat porumbelul, în prima conferinţă de presă dedicată negării implicării soldaţilor ruşi în masacrele de la Bucea, cum că în Ucraina ar fi fost, de fapt, ″warfare″ – cea dintâi recunoaştere din partea unui oficial rus a faptului că în Ucraina era, de facto, dar nu şi de jure, o stare de război. [Să nu omitem faptul că, în ciuda numeroaselor conflicte armate în care a fost implicată SUA, în diverse regiuni ale globului, de-a lungul deceniilor din urmă, pentru a le aminti doar pe cele mai nefericite: Vietnam, Somalia ori Afganistan, ultima ţară căreia Senatul Statelor Unite i-a declarat război, din totalul celor unsprezece declaraţii de la 1812 încoace, a fost România, la 4 iunie 1942, ca răspuns tardiv la inepta acţiune diplomatică a regimului Antonescu din decembrie 1941, un act pur formal, dar cu consecinţe profund nefaste pentru noi, ce a avut loc îndată după atacul japonez de la Pearl Harbor.]

Fu o dimineaţă însorită la Budapesta, a doua zi după sărbătoarea naţională din 15 martie, cu toate ansamblurile monumentale dimprejurul clădirii parlamentului (şi cu nelipsitul drapel secuiesc de la intrarea principală, pe care deputaţii o folosesc extrem de rar) pline de flori. După ce am încercat în zadar să identific printre denumirile ungureşti din noul ansamblu dedicat unităţii naţionale maghiare şi pe aceea a localităţii transilvane aproape 100% româneşti de unde se trage neamul meu, mi-am reluat drumul spre gara Keleti [de Est], parcurgând pe jos traseul clasic al multora dintre atracţiile capitalei Ungariei. Am ajuns, astfel, un pic obosit şi cam nemâncat la gară…

Fiind un împătimit al călătoriilor cu trenul, căci am traversat astfel America de la o coastă la alta de şapte ori şi o dată prin Canada, de la Vancouver la Montreal, găsesc prilejuri de a mă încânta chiar şi prin monotonele peisaje dintre Budapesta şi Arad, unde, după atâtea sute de treceri, am câteva repere pe care ţin neapărat să le revăd, cum ar fi traversarea Tisei ori gara Szajol, unde se bifurcă cele două rute feroviare majore spre România, prin Episcopia Bihor şi, respectiv, Curtici. Cu amintirea încă vie a unor întâlniri excepţionale de pe acest parcurs, dar şi a altora de aiurea de prin ţară, ce avuseseră loc, invariabil, atunci când nu am respectat regula empirică de a mă aşeza, în ultimul moment dinaintea plecării trenului, pe acel loc sau în acel compartiment ce mi se părea cel mai potrivit dorinţei mele de relaxare, şi cu gândul că trenul de noapte „Ister“ cu destinaţia Timişoara Nord – Bucureşti Nord va fi la fel de gol ca de obicei, m-am îndreptat agale spre vagoanele de clasa a II-a de după locomotivă, ce se detaşează de restul trenului în gara de frontieră Lõkösháza [Lăcuşhaz, pentru românii din Ungaria], spre a-şi continua drumul prin România.

Contrar cutumei, de această dată trenul nu era tras la linia 2, ci la peronul central al gării, fiind şi neobişnuit de lung, în loc de două având vreo şase-şapte vagoane CFR pe lângă cele ungureşti. Pe măsură ce mă apropiam de vagonul cu rezervarea de loc, constatam că toate aceste vagoane erau pline, ceea ce însemna că nu aveam cum să mă tolănesc pe mai multe scaune libere, cum mi-ar fi plăcut. Urcând în vagon, am fost surprins de numărul mare de câini şi căţei, cu accesoriile lor inerente, în timp ce, bineînţeles, locul meu era deja ocupat. M-am mulţumit cu altul lângă culoar pe care m-am grăbit să-l ocup în ultima clipă, deşi aş fi preferat un loc la fereastră. Tot trenul era plin de refugiaţi ucraineni. Dar ce căutau ei în România, dacă tocmai fugiseră din ţara lor? Până la Timişoara aveam să înţeleg mai multe, căci de acolo spre Bucureşti aveam un pat în vagonul de dormit pentru segmentul intern.

După atâţia ani petrecuţi în oraşul pe care unii îl numesc, uşor maliţios, „Micul Kiev din centrul Europei“, sunt capabil să disting limba ucraineană de rusă. Astfel, am constatat că, după primele vorbe dintre călători, unele adresate, timid, chiar în engleză, ca într-un adevărat tren internaţional, peste câteva zeci de minute, mai toate conversaţiile se purtau în ruseşte. Nu-mi rămânea decât să rememorez acele discuţii memorabile purtate cu ani buni în urmă în trenurile Budapesta – Bucureşti, atunci când m-am aşezat cuminte pe locul meu rezervat. Una am avut-o cu socrul lui Mircea Dinescu, un bătrân admirabil, care, în momentul în care m-am prezentat la despărţire în Arad, şi-a adus aminte că a fost coleg de facultate cu mama mea. De la domnul Kovács, care a recitat în acea seară chiar şi versuri din Puşkin, mi-a rămas întipărită expresia ce definea acum două sute de ani, pe când marele poet rus a trăit la Chişinău, spiritul unei etnii, aşa cum este acesta relevat în poemul său „Ţîgane“. Conform traducerii consacrate a lui Alecu Donici, cel de-al doilea vers al poemului cuprinzând cuvintele „po Bessarabii kaciuiut“, se referă, de fapt, la peregrinările şatrei prin Bugeac, cunoscut sub vechea sa denumire românească de Basarabia.

O întâlnire la fel de incitantă am avut-o cu o domnişoară care revenea în ţară după un stagiu de câteva luni petrecute în Australia şi blocase cu bagajul ei, aproape de neclintit încât nici nu-mi închipui cum l-or fi plasat în avion, tot compartimentul, în timp ce eu reveneam după o zi de lucru alături de partenerii mei de afaceri unguri de la Budapesta. După cele câteva ore petrecute împreună, urându-i mult succes în viaţă, i-am spus la despărţire, fiind un bărbat, din păcate, liber: «Aş fi putut merge cu Dumneavoastră până la capătul drumului, dar am maşina parcată aici în Arad, în faţa gării, şi abia mâine dimineaţă plec spre Bucureşti!». Aveam s-a revăd cu plăcere după vreo cincisprezece ani, tânăra studentă la Drept devenind între timp o distinsă doamnă notar din Capitală.

In decursul celor câtorva deplasări în Ucraina din anii din urmă (ultima în iunie 2021), am avut ocazia să constat că limba engleză devine tot mai prezentă. Astfel, în marele oraş al Galiţiei pe care-l pot numi atât Lvov cât şi Lviv, refuzând, ca fiind anacronic, arhaismul ce-şi face loc în limba română – Liov, dându-şi seama că sunt străin, mi s-a întâmplat ca nişte oameni simpli, de genul celor pe care-i întâlneşti aşteptând într-o staţie de autobuz, să se căznească să-mi răspundă în engleză, deşi mă adresasem lor în ruseşte. Asta în timp ce tinerii, invariabil, vorbeau fluent limba engleză. Situaţia devenea mai puţin evidentă la Cernăuţi, rostul limbii ruse fiind mult mai larg în sudul Basarabiei, la Reni ori la Ismail.

Cum cea care-mi ocupase locul rezervat era tânără, am abordat-o, fără succes, în engleză, dar am reuşit să comunicăm, mai degrabă cu mama ei, în ruseşte, devenită lingua franca în acel vagon de tren. Bişonul maltez, împreună cu mama şi cu fata, plus un alt câine de casă, refugiindu-se din calea invadatorilor, se îndreptau spre Istanbul şi, de scolo, spre Antalya, unde aveau oarece cazare asigurată, România fiind doar o ţară de tranzit între Harkov, Polonia şi ţinuturile calde. Le-am explicat cum pot ajunge la autogara Militari, de unde aveau să se îmbarce a doua zi într-un autocar cu destinaţia Turcia. Fără a avea pretenţia de a fi aflat tot ce se putea afla din acel vagon ticsit de ucraineni, am tras concluzia că majoritatea lor aveau o altă destinaţie: Basarabia, Transnistria şi sudul Ucrainei, în acele zile presiunea militară a ruşilor concentrându-se asupra încercuirii capitalei ucrainene. Ocoliseră atât de mult fugind pe cea mai sigură cale de scăpare aflată în acel moment la dispoziţie, spre Polonia, cu tot dramatismul scenelor trăite în gara din Lvov.

Cât de siguri se vor fi putut simţi acei oameni în Rep. Moldova sau în sudul ţării lor, cu Hersonul ocupat prin surprindere, nu-mi este prea clar. Probabil că unii dintre ei erau ruşi, iar alţii se duceau şi pe la neamurile din Basarabia ori Transnistria. Am avut plăcerea să constat că în gara Curtici, pe peronul căreia aşteptau aliniate zeci de pachete cu ceva de băut şi de mâncare spre a fi distribuite, s-au suit în tren doi-trei voluntari români vorbitori de ucraineană, recrutaţi din rândul minoritarilor rusini de prin zonă, care le-au oferit refugiaţilor informaţii referitoare la facilităţile de care puteau beneficia în România. Mulţi nu aveau asupra lor decât hârtiile eliberate odată ajunşi pe teritoriul polonez, în timp ce pe post de bilete prezentau nişte coduri QR din telefoanele lor mobile. Despărţindu-ne în gara Timişoara Nord cu urările de rigoare, ne-am regăsit a doua zi dimineaţă pe peronul Gării de Nord din Bucureşti, în centrul căreia trona un cort destinat celor care ar fi dorit oarece asistenţă.

Peste doar o săptămână, am părăsit capitala României cu destinaţia Viena la bordul expresului de noapte „Dacia“, fiind destul de amărât, pentru că în acea zi urma să fie inaugurat în Serbia, în prezenţa preşedintelui Vučić şi a premierului Orbán, cel dintâi tronson (dintre noua gară a Belgradului şi Novi Sad, capitala Voivodinei) al celei mai rapide legături feroviare din sud-estul Europei Centrale, proiectată pentru viteze atingând 200 km/h şi executată în cooperare cu firme din China şi din Rusia, ce are să unească, în numai câţiva ani, capitalele Serbiei şi Ungariei. In drumul cu multe blocaje de trafic spre Gara de Nord, şoferul taxiului mi-a ţinut o conferinţă, bazată pe experienţa timpului petrecut pe şantierul marelui combinat de la Krivoi Rog / Krivyi Rih. Concluzia lui era că, la urma urmei, ucrainenii ar fi tot rusnaci (denumirea sub care apar consemnaţi şi în recensămintele României de dinaintea Marii Uniri), povestindu-mi cum în talciocul local se putea cumpăra, după 1990, cam tot ce vroiai în materie de arme, inclusiv pilule slab radioactive, promovate prin reclama orală «pentru lichidat soacra»!

In tren aveam un loc la vagon-lits. Pe culoarul acestuia era o vânzoleală ce evoca, mai degrabă, defilarea pe scenă a unor fotomodele, multe având alături sau în braţe copii mici, o senzaţie pe care o trăisem şi în ianuarie 2009, când m-am suit în trenul „Prietenia“ de pe ruta Bucureşti – Chişinău, pentru a merge la înmormântarea regretatului Grigore Vieru. Am nimerit atunci într-un compartiment de dormit cu patru locuri împreună cu familia Mircea Druc şi cu un medic basarabean stabilit la muncă în România, cu care am dezbătut, pe culoar, cam tot ceea ce mă interesase din istoria Rep.Moldova preţ de o jumătate de secol, până ce am ajuns la Ungheni. Am avut şansa să ne revedem, împreună şi cu soţia lui, actriţă rămasă la Chişinău, chiar la catafalcul marelui poet.

Şi acest tren era plin de ucraineni, doar că deplasarea lor avea un sens previzibil. Când ne-am apropiat de Bucegi, cu peisajul lor splendid dinspre Valea Prahovei, ei s-au repezit la ferestre fiind fascinaţi de măreţia Caraimanului şi a Coştilei. Cum aşa mi s-a clădit adicţia la mersul cu trenul (şi la mersurile de tren tipărite, în egală măsură; păstrez încă printre cărţi un exemplar din Japonia din vara anului 1992, câteva editate de singura companie dedicată transportului de persoane rămasă, cu mari pierderi financiare suportate de stat, în SUA – Amtrak, ca şi mersurile de tren internaţionale tipărite în Ungaria şi Cehoslovacia valabile pentru vara anului 1990, „when it all started”), m-am lipit şi eu de o fereastră. Aveam alături o profesoară din Odesa, pe care am întrebat-o dacă fusese vreodată în Carpaţii lor din Ucraina, de la limita regiunilor Cernăuţi şi Ivano-Frankivsk, la fel de maiestuoşi, cu vârfurile lor mai toate având denumiri de sorginte românească: Hovârla (cel mai înalt din ţară), Cucul, Brebenescul, Petros, Menciul ş.a.. Mi-a răspuns că nu, dar că, de când cu eliminarea vizelor pentru UE, reuşise să viziteze, pentru câteva zile, Braşovul, de care fusese încântată, ca şi noi românii.

O tânără de alături întăreşte că a fost acolo la ski, la Drahobrat, staţiune dezvoltată pe întinsul domeniu al huţulilor, în apropiere de Yasinya [Frasini, în româneşte], pe culmile ce despart apele Tisei Negre de cele ale Prutului şi nordul Maramureşului de Pocuţia , în pasul care s-a numit timp de secole, până spre epoca contemporană, „al Tătarilor“, în amintirea marii invazii mongole de la 1241, ce a pulverizat, pur şi simplu, statul ungar. Nu vom şti niciodată cam la ce dată aveau în vedere strategii Kremlinului să ajungă cu trupele lor în Transcarpatia ucraineană, dar mai toată lumea se gândea că acea regiune va fi ultimul bastion al rezistenţei contra ruşilor, după ce aceştia îşi vor fi asigurat controlul asupra Kievului şi a restului Ucrainei.

Odată trecuţi de pasul Predeal, admirăm cu toţii panorama Braşovului, în timp ce eu încerc să mai identific pe Tâmpa acele urme ale lui „LIN”, cele trei litere formate din trunchiurile unor brazi plantaţi îndată după schimbarea denumirii oraşului, intervenită în 1950, vizibile, încă, în urmă nu cu mulţi ani, când copacii nu erau înfrunziţi. Evocându-le slugărnicia acelor vremuri, adaug şi povestea, cam cu iz de ghid ONT, de cum a scăpat Sibiul de ingrata sarcină de a deveni „Oraşul Stalin“ (şi acolo trăiau numeroşi saşi pe atunci), graţie salamului „de Sibiu“, că nu era să i se zică „salam de Stalin“! Sosind în gara Braşov, pe peron aleargă cu apă la juma’ de litru şi iaurturi câţiva voluntari ca să le distribuie refugiaţilor ucraineni. Un tânăr intrat pe culoarul vagonului îmi oferă şi mie, la care arăt spre domnişoara postată în faţa ferestrei alăturate, zicându-i că eu nu sunt refugiat. La insistenţele lui, căci risca să plece trenul cu el la bord, ea acceptă să primească un iaurt, având un PET de apă minerală plată „Izvorul Zăganului“, devenită brusc, pentru dânsa, „Apa Libertăţii“, inclus în bilet.

Cu trenul târându-se prin Ţara Bârsei (pentru câţiva ani, până se va finaliza noul traseu de mare viteză, tronsonul dintre Braşov şi Sighişoara e un adevărat calvar), dar cu aceleaşi privelişti încântătoare, ale tuturor masivelor vizibile într-o zi senină din acele locuri, rămaşi singuri să le admirăm, tânăra ucraineancă îmi zise, într-o engleză cursivă, că şi ea e originară dintr-un oraş care a purtat, timp de decenii, numele unui mare bolşevic. Fiind un pasionat al chestiunilor de geografie istorică, i-am replicat instantaneu: „Let me guess!”.

De când autorităţile ucrainene au hotărât, începând de acum câţiva ani, să schimbe toate oiconimele din ţară ce ar fi putut evoca perioada sovietică, păstram regretul că orăşelului Kotovs’k (aflat odată în limitele administrative ale vechii Rep. Autonome SS Moldoveneşti din Transnistria) nu i s-a redat numele românesc sub care trăise până la 1935 – Bîrzula, fiind redenumit, în schimb, Podil’s’k, în ciuda faptului că aşezarea nu făcuse nicicând parte din Podolia. În anii lui Stalin, după ce în 1923 acolo fuseseră depuse într-un mic mausoleu rămăşiţele pământeşti ale brigandului basarabean (rus după tată) Grigori Kotovski, adoptat de narativul sovietic drept erou al poporului moldovenesc, s-a hotărât ca şi modesta localitate dezvoltată în jurul nodului feroviar să poarte numele celui ucis pe acele locuri.

Aşa că primul meu răspuns fu: «Kotovsk». Incorect! Apoi m-am gândit la oraşe mai mari, încercând Kirovohrad (devenit, după reforma din 2016, Kropyvnyţkyi) şi Dnipropetriv’s’k (rămas simplu Dnipro, identic cu numele fluviului Nipru), dar tot fără să fi ghicit. La care ea a răspuns sec: «Jdanov»! Am pălit brusc, dar nu pentru că oraşul ei ar fi purtat, cu mult înainte ca ea să se fi născut, numele acelui fioros satrap al lui Stalin, responsabil pentru prima fază a sovietizării Estoniei şi care le-a impus şi comuniştilor români un termen pentru lichidarea formei de stat monarhice – sfârşitul anului 1947, în cadrul conferinţei de constituire a Kominform din Silezia devenită poloneză, în toamna acelui an, ci pentru că aveam în faţă dovada cea mai plapabilă a agresiunii ruseşti. Fata era din Mariupol!

Gabriel S. Jivănescu 31 martie 2023

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.