Cu puţine minute înainte de miezul nopţii, am ajuns, în sfârşit, acasă. Dacă tot mai era Bunavestire a anului 2022 (dar nu şi în Rusia ori Ucraina, unde credincioşii se ghidează, în majoritatea lor, după calendarul iulian), soţia îmi lăsase pe masa din sufragerie o jumătate de doradă într-un vas de Jena, pe care trebuia doar să-l bag pentru câteva minute la cuptor. După un timp, când am început să mănânc, a ieşit din dormitorul fetei, la fel de voioasă ca întotdeauna. Vorbiserăm de câteva ori la telefon în acea zi şi ştia că am sosit la Viena cu peste patru ore întârziere şi de acea transbordare din gara Keleti de la Budapesta.
«Toată seara te-a aşteptat. A adormit acum un sfert de oră… Ce-ai făcut la Viena? Ai mai ajuns la bibliotecă?» m-a întrebat.
«Nu, n-am mai avut cum. Doar m-am plimbat prin oraş.»
«N-ai apucat să mănânci nimic? Măcar acolo, în Hauptbanhof, găseai ceva…»
«„Pentru de dimineaţă“, n-am avut nimic la mine. De unde să-mi imaginez o aşa de mare întârziere… Mi-au oferit să gust ceva nişte refugiate din Ucraina şi o doamnă din Câmpina, care s-a suit în tren la Sinaia. La prânz am fost la „Figlmüller“… cu o studentă din Odesa…»
«Da, bine…şi eu am fost la o cafea cu George Clooney!»
«Pe bune…, de fapt, e din Mariupol, acolo unde bombardează ruşii… Am zis să fac şi eu ceva pentru Ucraina…»
«Sper că n-ai pus-o să plătească!»
«Nu! Am plătit eu, cu cardul tău, dar ea n-a mâncat nimic. Doar a băut un suc…»
«Era vaccinată? Nu v-au cerut certificatele COVID la intrare?»
«Doar mie; ei – nu!»
«Şi ai mâncat aşa, în faţa ei, ca un nehalit?»
«Ce să fi făcut, mi-era foame!»
«Ce-ai comandat?»
I-am răspuns zâmbind cu vechea zicere a moşilor şi strămoşilor mei ardeleni: «De Blaguveşte, tătă lumea mâncă peşte!»
«Zanderfilet? Te-ai dus la „Figlmüller“ ca să mănânci peşte? Se vede că te-a cam zăpăcit tânăruţa asta. Bănuiesc că n-o fi fost vreo purie… Câţi ani avea?»
«Optsprezece…» i-am răspuns, cu speranţa că un os mi se va opri curând în gât, deşi curăţase peştele de oase..
«Aha! Corupătorul de minore loveşte din nou! Şi de unde ştii că era din Mariupol?»
«Am avut cartea ei de identitate în mână… In gară, am dus-o la un ghişeu ÖBB, unde i-am înlesnit să meargă gratis până la Hanovra cu un ICE. Ca să fii convinsă, te informez că în Ucraina s-au emis nişte cărţi de identitate cu tehnologie avansată, pe lângă care ale noastre par nişte mizerii… Or fi fost pregătiţi şi pe tema asta!»
«Şi, în afară de „Figlmüller“, ce alte atracţii vieneze i-ai mai arătat. Bănuiesc că ai dus-o şi la „Julius Meinl“ sau în Naschmarkt…»
«N-am mai avut timp. I-am arătat în grabă Graben-ul, după ce am ieşit din dom. M-am închinat pentru pace la icoana noastră de la Máriapócs. De la gară, am coborât în centru prin grădina de la Belvedere şi pe lângă monumentul sovietic. Credeam c-o fi tot soclul vopsit în bleu-galben, dar era o maşină de poliţie postată chiar lângă coloană!»
«Câteodată eşti de-a dreptul cumplit! Cum să duci o ucraineancă să admire chestia aia cu citate din Stalin?»
«Ştiu şi eu… erau alte vremuri. N-a fost nimic intenţionat, pe acolo trece drumul pe jos spre Operă. In plus, mesajul inscripţionat în fundal e la fel de actual, de vreme ce invocă „…libertatea şi independenţa popoarelor Europei!“, chiar dacă e scris în ruseşte. Mai mult, monumentul e dedicat şi soldaţilor ucraineni din Armata Roşie care au pierit pentru eliberarea Austriei!»
Simţind că reuşisem să evit întrebarea fatidică dacă domnişoara nu era cumva vreo «slăbătură», mi-am permis un timid contraatac: «Cum am mers înapoi spre gară la staţia Mitte, mai ştii anticarul ăla cumsecade de pe Wollzeile, cu subsolul plin de rafturi… nu mai e! S-a făcut în loc un magazin de încălţăminte! De femei!» După care discuţia s-a mutat spre chestiunile arzătoare ale zilei care tocmai începuse…
Dimineaţa, ieşind în oraş, l-am găsit pavoazat masiv în bleu-galben, de la tramvaie inscripţionate sau fluturând steguleţe ale Ucrainei, până la clădiri monumentale şi instituţii de stat drapate în culorile naţionale ucrainene, pe care le vezi, până astăzi, prin balcoane, pe la colţuri de stradă şi chiar pe la unele intrări în biserici. Pe Letná, unde tronase cândva cea mai mare statuie a lui Stalin din lagărul socialist, fâlfâia un imens drapel al Ucrainei. Evident, nu e totuna să afişezi o flamură bleu-galbenă pe fereastra rămasă fără geamuri, şi chiar fără tocuri, a unui apartament dintr-un bloc aflat într-o localitate devastată de bombardamente ori pe terasa unui penthouse din Varşovia sau Praga, achiziţionat cu banii scoşi în grabă din Ucraina, de cei ce şi-au putut permite acest lucru.
Indată după invadarea Ucrainei, m-am trezit cu un cuvânt nou în vocabular –″uprchlík″, adică refugiat, dar a existat şi un impact al războiului pe care nu l-am anticipat. Nu ştiu ce efect o fi avut pentru unii oligarhi ruşi (dintre care nu puţini părăsiseră Rusia chiar din cauza incompatibilităţii cu regimul) confiscarea unui iaht valorând zeci de milioane de Euro la o avere de câteva miliarde, dar sunt sigur că o astfel de situaţie nu le-a putut rămâne indiferentă, căci reacţia ţine de natura umană şi de alterarea a ceea ce ei ar numi „calitatea vieţii“. Imi inchipui şi că sancţiunile succesive aplicate de Occident unora dintre cei consideraţi a fi fost stâlpii puterii construite în jurul personalităţii lui Vladimir Vladimirovici au avut doar un impact discutabil, dar mie această „operaţiune militară specială“ lansată de preşedintele Putin în Ucraina mi-a impus o „operaţiune specială“ care m-a costat ceva bani. In cei doisprezece ani de stat în Cehia, am fost oprit de agenţi ai poliţiei rutiere fix de trei ori, pentru chestii minore, ei mulţumindu-se doar să-mi lămurească anumite aspecte ce ţineau, mai degrabă, de cultura locală a conducerii unui autoturism (cum ar fi, de exemplu, întoarcerea în intersecţie, care e interzisă la noi).
De când cu războiul, devenisem o ţintă, din cauza plăcuţelor mele de înmatriculare româneşti, fiind tras pe dreapta la orice control de rutină. Aveam o mică satisfacţie în a mă sui la volan într-o maşină cu numere de RO, pe care le transferasem de la bătrânul Oltcit 11 RT, cumpărat la Craiova în noaptea de dinaintea Ajunului a anului 1988, când nu vrusei să mai aştept până a doua zi la prânz ca să iau un 11 R (cu toate deranjamentele ce au izvorât din această alegere), grăbindu-mă, împreună cu bunul meu companion nocturn şi renunţând la camera plătită la hotelul „Jiul“, spre Bucureşti, unde aveam de interpretat, în seara următoare, rolul consistent de Moş Crăciun pe la copiii unor colegi de serviciu.
La bord, încercam plăcuta senzaţie a extrateritorialităţii, a unui fel de legătură «cu Ţara» formalizată, obligatoriu, în vizitarea anuală a unei staţii ITP de prin vestul României. Şi, de asemenea, verificam valabilitatea sintagmei «Român, prieten!», ce mai pâlpâie în Cehia, în amintirea contrbuţiei Armatei Române la eliberarea unor părţi din Moravia – la 1945, sau în legătură cu neparticiparea la invadarea ţării de către trupele celor cinci state-membre ale Pactului de la Varşovia, singura acţiune militară conjugată a alianţei – în august 1968. Acum, odată înlocuite plăcuţele (o cerinţă ce trebuia îndeplinită după primele câteva luni de şedere), am devenit, încă şi mai mult, unul de-ai lor, într-o lume a lor, pierzând ceva din statura turistului perpetuu…
Lăsând la o parte Bulgaria, după prima lună de la invazie devenise clar că ţările slave din centrul Europei – Polonia, Slovacia şi Cehia – vor înregistra cel mai mare aflux de refugiaţi ucraineni, pentru că aici le era mai uşor. Chiar dacă limbile nu sunt aceleaşi, construcţia lor gramaticală asemănătoare le facilitează comunicarea şi, în plus, de când cu libertatea de mişcare ce li se oferise în UE, existau comunităţi consistente, de multe sute de mii de concetăţeni, cărora li s-au putut alătura. Astfel, în scurt timp s-a ajuns ca aceştia să reprezinte mai mult de o zecime din populaţia Pragăi ori a Varşoviei. Spre deosebire de aceste patru ţări şi de Rep.Moldova (în care trăieşte o numeroasă minoritate ucraineană, iar limba rusă e omniprezentă), era firesc ca numărul de refugiaţi din Ucraina să fie mult mai mic în România, unde bariera lingvistică constituie ceva real, mai puţin pentru cei ce încă vorbesc limba română, având, eventual, şi un paşaport CRDS pitit în buzunar, odată ce legislaţia statului vecin nu permite, formal, dubla cetăţenie.
Conform hărţii publicate de UNHCR pe baza datelor disponibile la sfârşitul lunii noiembrie a anului 2022, în Cehia se consemna cel mai mare număr de refugiaţi ucraineni înregistraţi oficial la mia de locuitori – 43 (adică unul din 23 de locuitori e un ″uprchlík″), fiind şi singura ţară din Europa cu un nivel mai mare de 40, în timp ce în Polonia, Estonia şi Rep.Moldova valorile citate erau cuprinse între 30 şi 40 de persoane, urmate de Letonia şi Lituania (cu 20-30 de refugiaţi ucraineni la mia de locuitori). România se afla în grupa cu 2-5 refugiaţi, fiind devansată de Bulgaria (5-10), ori Slovacia, Austria, Germania şi Muntenegru, toate având între 10 şi 20 de refugiaţi ucraineni pentru fiecare mie de locuitori. Evident, toate aceste date sunt susceptibile de a fi considerate discutabile, odată ce populaţia stabilă a ţărilor central şi est-europene fluctuează în funcţie de acurateţea estimărilor. Tot cam pe atunci, un sondaj a evidenţiat faptul că dorinţa fermă de a se întoarce la căminele lor era cea mai ridicată în rândul refugiaţilor aflaţi în România la nivelul întregii UE.
Ca şi în cazul cumulării testelor efectuate, a îmbolnăvirilor şi a deceselor cauzate sau în legătură cu COVID-19, în afara unui organism al ONU (WHO / Organizaţia Mondială a Sănătăţii pentru nCoV, respectiv UNHCR / Oficiul Inaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi în cazul pribegilor din Ucraina), mai există un site care şi-a asumat sarcina colectării datelor referitoare la fluxurile trans-frontaliere dinspre şi spre Ucraina de la începutul invaziei ruse – statista.com. Din cele publicate în ultimul an, reies anumite discrepanţe între statisticile oferite publicului larg de către cele două entităţi, dar câteva informaţii rămân relevante.
Astfel, la 3 octombrie 2022, numărul celor refugiaţi şi stabiliţi temporar în Rusia (şi Crimeea, anexată din martie 2014) se ridica la 2.852.399 de suflete, probabil, această sumă incluzându-i şi pe cei duşi cu forţa. Având în vedere fluiditatea frontierei ruso-ucrainene în zonele de conflict, nu ar fi relevant şi un total al intrărilor şi ieşirilor. E de subliniat faptul că, potrivit unor reglementări interne aprobate anterior, acolo a fost implementat un mecanism de alocare a refugiaţilor între toţi cei 85 de subiecţi ai Federaţiei Ruse, astfel încât unii se pot trezi strămutaţi în Extremul Orient sau în peninsula Kamceatka, la mii de kilometri depărtare de locurile de unde au plecat.
Statisticile ar fi mai aproape de a da imaginea reală a celor ce şi-au găsit adăpostul (temporar sau, de ce nu, permanent) în Polonia, cu toate că, fiind vorba de intrări direct în Spaţiul Schengen, trasabilitatea ulterioară a refugiaţilor este relativă. Deci, nici în acest caz nu poate fi vorba de o potriveală perfectă. Un singur exemplu e în măsură să pună datele sub semnul întrebării, nu numai pentru Polonia, ci şi pentru toate celelalte ţări din vecinătatea Ucrainei. Fata lui Yu-Ji, care e studentă la Kiev, s-a gândit că ar fi venit momentul să înceapă o viaţă nouă în Canada. A plecat la Varşovia, doar pentru a constata că acolo, la consulatul canadian, care oferă vize de intrare valabile trei ani, se înregistrau întârzieri şi multe amânări. Neputând să-şi permită câteva zile de cazare în capitala Poloniei, s-a reprogramat online pentru depunerea actelor în persoană la consulatul canadian de la Chişinău, ceea ce a şi făcut (între timp obţinând şi viza). Deci, ea a intrat şi a ieşit din Polonia şi din Rep.Moldova, fără să ceară, eventual, şi statutul de refugiat într-una dintre aceste două ţări.
Conform datelor poliţiei de frontieră poloneze, de la 24 februarie 2022 până pe 26 martie a.c., au fost contorizate circa 10,6 milioane de intrări, dar şi peste 8 milioane de ieşiri, în contul cetăţenilor posesori ai unor documente de identitate emise de Ucraina, în timp ce statista.com indică sume apropiate, pentru data de 20 martie 2023: 10,312 milioane intrări vs. 8,048 milioane ieşiri. Numărul acestor intrări dinspre Ucraina prezintă o volatilitate accentuată, media zilelor normale fiind de peste 20.000, înregistrându-se, însă, şi zile cu mai mult de 100.000 de ucraineni intrând prin punctele de control poloneze. Dintre celelalte ţări vecine cu Ucraina, doar în cazul Ungariei şi al Republicii Belarus (cu menţiunea că aceasta din urmă, alături de Rusia, nu e inclusă în Refugee Response Plan) sunt prezentate numai datele ce se referă la totalul intrărilor cetăţenilor ucraineni: 2,852 milioane, respectiv nici măcar 17.000, fără a fi evidenţiate şi ieşirile. Faptul e explicabil, odată ce Ungaria (ca şi Slovacia, de altfel) constituie o altă poartă deschisă în Schengen.
Cu rezerva că cifrele de mai jos pot fi infirmate de surse locale specializate (aşa cum este cazul României), în urmă cu două săptămâni, se înregistraseră înspre şi dinspre Rep.Moldova (autorităţile de la Tiraspol oferind şi ele, din când în când, unele date referitoare la numărul refugiaţilor ucraineni aflaţi pe teritoriul controlat de forţele separatiste) – 791 mii vs. 427 mii, respectiv pentru Slovacia – 1,252 milioane de intrări vs. 984 mii de ieşiri. Evident, printre cele 1,2 milioane de treceri ale unor cetăţeni ucraineni consemnate prin Rep.Moldova, s-au numărat şi tinerele Al-Ma (care a parcurs cu taxiul cei câţiva kilometri ai tronsonului drumului european E87 ce traversează arealul comunei Giurgiuleşti, între vămile Reni şi Galaţi), respectiv fata lui Yu-Ji (în deplasarea ei la consulatul canadian din Chişinău şi înapoi).
Cât despre România, se înregistrează o discrepanţă notabilă între datele oferite de statista.com (pentru 19 martie a.c.) şi cele anunţate de IGPF spre sfârşitul lunii, acea sumă a intrărilor preluată în titlu: 3.863.482. Pe site-ul statista.com apar doar 2,122 milioane de intrări vs. 1,729 milioane de ieşiri, cu diferenţa dintre aceste sume de aproape patru sute de mii de cetăţeni ucraineni. Tânăra Al-Ma figurează atât la rubrica intrărilor, cât şi la cea a ieşirilor, pentru ea totul petrecându-se în cele mai puţin de douăzeci şi patru de ore cât s-a aflat pe teritoriul României. Ar reieşi din această diferenţă că în România s-ar afla spre 400.000 de refugiaţi.
Oficial, pe baza numărului vizelor speciale de rezidenţă emise de autorităţi ale unor state europene, la sfârşitul lunii martie 2023, pe primele locuri se află Polonia (cu 1,58 milioane), Germania (care, ca şi în timpul crizei umanitare din 2015 şi ca din 1990 încoace, ia tot ce e mai bun şi din aceste multe milioane de expatriaţi ucraineni, cu puţin peste un milion, dintre care doar circa 922.000 beneficiază de o protecţie temporară efectivă) şi, respectiv, Cehia (cu aproximativ jumătate de milion de vize, toate implicând diverse forme de asistenţă din partea statului ceh, deşi, conform celor mai recente informaţii aflate la dispoziţia ministerului de Interne de la Praga, doar 325.000 de refugiaţi ar trăi efectiv pe teritoriul Republicii Cehe, restul reuşind cumva să se restabilească în Ucraina).
In privinţa refugiaţilor ucraineni înregistraţi oficial în celelalte ţări europene, peste 100.000 de vize speciale le-au fost eliberate acestora în Marea Britanie şi Irlanda de Nord, Italia, Spania, Bulgaria, România, Franţa şi Slovacia, până spre mijlocul lunii februarie 2023 fiind admişi peste un sfert de milion de ucraineni şi în Statele Unite şi Canada, unde existau, deja, numeroase şi influente diaspore ucrainene vechi de mai bine de un secol. Cam asta era situaţia refugiaţilor din Ucraina în acea seară de la sfârşitul lunii martie, când, în sufrageria în care se derulase scena cu dorada din urmă cu un an, i-am strigat soţiei să vină repede la televizor, căci la BBC «urmează Aurescu, invitat special la emisiunea „HARDtalk” cu Sackur».
Cum am avut ocazia să vedem împreună nu puţine personalităţi politice tăvălite de durul moderator britanic, soţia mea a rămas cu impresia că ministrul de Externe al României, aflat în acea zi într-o vizită extrem de importantă la Londra, a ieşit mai puţin şifonat decât alţii, întrucât, deşi întrerupt şi obstrucţionat de Sackur de câteva ori, şi-a continuat răspunsurile la întrebările precedente, fără a ţine cont de şicanele gazetăreşti. Concluzia ei a fost că «Aurescu a fost foarte tare». Nu pot nega acest fapt, deşi imaginea de pe la sfârşitul emisiunii, când i s-au filmat, cam peste umărul stâng, mâinile, a lăsat să se întrevadă, prin jocul degetelor, că nu-şi putea stăpâni iritarea.
Impresia mea, chiar şi după cele două săptămâni trecute de la interviu, e cumva mai rezervată. In primul rând, deşi abordat direct pe această temă, nu a lămurit cum e cu starea de nemulţumire a unora dintre cei ce se simt un fel de refugiaţi în propria lor ţară, dar fără a beneficia de facilităţile oferite celor veniţi din Ucraina. Apoi, se pare că nu a rezistat tentaţiei de a evidenţia doar numărul persoanelor intrate din acea ţară, conform comunicatului Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră dat publicităţii în acea zi – cele 3,8 milioane. Acestea erau, în acelaşi timp, şi un adevăr şi, dacă nu o minciună, atunci măcar portiţa spre o potenţială denaturare a realităţii, în absenţa menţionării şi a numărului de persoane ieşite din România, spre Ucraina ori spre alte ţări, inclusiv din Spaţiul Schengen. In această privinţă, datele ministerului de Interne de la Kiev, care monitorizează şi publică zilnic atât suma ieşirilor cât şi pe cea a intrarilor pe ansamblul Ucrainei, oferă o imagine mai puţin distorsionată.
Cum rămăseserăm în fotolii, în faţa televizorului, după ce se terminase emisiunea, soţia mea m-a întrebat: «De la fata aia din Mariupol mai ai vreo veste?», la care i-am răspuns: «Nu. N-am cum. Ne-am despărţit în holul gării, la urcarea ei spre peron, cu o simplă strângere de mână. I-am urat „Good luck”, la care ea a apucat să mai întrebe „That’s all?”, iar eu i-am replicat „It’s better like that.”, adăugând în ucraineană „Do pobacenia!”, deşi ştiam că nu va fi nici o revedere!». După această confesiune târzie, nu mi-a mai rămas decât să-mi spun aparte: «Al-Ma e doar una dintre cele 3.863.482 de persoane care au intrat în România venind din Ucraina începând din 10 februarie 2022, în căutarea dreptului de a-şi găsi fericirea altundeva decât în ţara lor răvăşită de război.»
Din acea seară şi până în prezent, contorul va fi depăşit suma de 4 milioane, în timp ce numărul civililor ucişi de la iniţierea „operaţiunii militare speciale“ a Rusiei este de peste opt mii.
Al-Ma, una din cele 3.863.482 (I)
Al-Ma, una din cele 3.863.482 (II)
Sta- v- ar ukrainienii in gât!Naziști profitori , o să va iese pe ochi ,aveți putina răbadre .
Articol în spiritul liniei generale de desființare a dragostei de români și România. Prin metode verificate ni se împuie capul și mintea cu orce, până la detalii nesemnificative, despre venetici și străini spre dilua și așa puținele noțiuni despre românism. Partea cu Ardealul și ardelenii nu dovedește și preocupări pentru români.
P.S. Domnișoara euro-trotteuse Măruța v-a arătat ce are scris pe rotunjorul ei bust pentru următoarele proteste pacifiste în piețe și pe stadioane?
Despre cele 5 milioane de romani care au luat cale pribegie, când aveti liber la scris?
Pa. Nu ne-ati relatat dacă ați luat-o de mana, pe frumoasa ucrainiana care va induiasat sufletul pana la lacrimi, ca s-o conduceți le tren. Dacă ați imbratisat-o înainte de a urca în el și dacă i-ati făcut cu mana în timp ce trenul părăsea gara. Ce jalnic ati fost când ati lasat-o sa plece fără sa-i nu cereti numărul de telefon sau când nu i-ati carat bagajul. Meritați diploma ” ucraineanca, Ardeleanul, aurul și profetul”. Nu uitați sa-i trimiteți distinsei doamne un exemplar din Kahlil Girban. Va așteptăm cu un nou episod. Ar fi interesant cu o persoana incluziva. Aici cred ca sunteți mai aproape de adevăr. Nu uitați sa-i trimiteti o felicitare, lui Zelensky cu următorul mesaj: sunt sigur ca marea contraofensivsa va invia și ea. Va fi meritul domniei voastre ca noul mesia al lumii valorilor lgbtiqiste cu chazari urători de viata, frumos și adevar. Slava rachetilor și pupatorilor de știri oficiale. Ați reușit sa mai inviati încă o data de Paști, deși nu ați murit sufletește și spiritual pentru dragoste și viata, ci pentru cu totul și cu totul altceva. De ce nu va faceți granicer, ca să aveți o evidenta clara a întrările și ieșirilor? Merita. Veți fi mult mai mult apreciat de lumina Licuriciului și nu de către adevărată lumina.
Trebuie sa recunosc ca am citit cu placere articolol (schita, eseu?).
Am o singura rematc, care este mai mult o intrebar. In incheierea articolu;ui vorbiti despre civilii ucisi.
Domnule Jivanescu cate articole ati scris despre cei 15 MII de rusi civili ucisi de lunetistii ukraineeani, sau de cei 3 MII de copii ucisi de aceasi lunetisti ukrani, date care apar in raportiul Amnesty International, depus si recunoscut de ONU, In realitate cifrele risilor ucisi pana la inceputul operatiunii speciale de catre ukrarni in acesta tara nu prea le stie nimeni,
Ce a scris presa romana despre Cimitirele copiilor (erau peste 3000 in 3 MII), care erau vinovati ca erau de origine rusa si traiau in Ukraina, care conform partidelor de drepta trebuie sa foie a ukranilor fara grupuri ernice.
SUBSCRIU LA COMMENT SALVAMAR ! VA MULTUMESC ANTICIPAT PT UN RASPUNS ONEST
Articol de ?
frechi-frechi.
Editat asta crede ca scrie pe „contributors”……