Al-Ma, una din cele 3.863.482 (II)

În timpul şederii mele la Bucureşti, ministrul de Externe al României declarase pentru CNN că numărul cetăţenilor ucraineni care intraseră în România de la începutul agresiunii ruse atinsese nivelul de 450.000 de persoane, dintre care 80.000 rămăseseră, temporar, pe teritoriul ţării. Probabil că până în ajunul Buneivestiri, ziua în care expresul de Viena părea că-şi dă duhul pe la Feldioara, se depăşise, deja, pragul de jumătate de milion. Iar fata aceea de lângă mine, de pe culoarul vagonului de dormit, era ucraineancă, şi nu de oriunde!

Acolo, în umbra colinei cu vestita cetate a Ardealului, la poalele căreia oştirile lui Petru Rareş le-au înfrânt cândva pe cele ale Sfântului Imperiu Romano-German, am continuat conversaţia, încercând s-o îndrept spre aspectele mai puţin dramatice, după ce am lămurit esenţialul: „Are you from Mariupol?” / „Yes.” / „I’m so… sorry!”. Tânăra era unul dintre cele 500.000 de suflete evocate anterior. Între timp, după încă un an scurs, conform datelor furnizate de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, confirmate şi la BBC de acelaşi ministru de Externe (deci, putând fi considerate şi oficiale şi exacte), în intervalul 10 februarie 2022 [de ce nu 24?] – 29 martie 2023, s-au înregistrat, în total, 3.863.482 de intrări ale unor posesori de acte de identitate ucrainene prin punctele de control TF. Domnişoara din Mariupol era şi este una dintre aceste persoane.

Al-Ma, una din cele 3.863.482 (I)

De când Doneţkul fusese înglobat în teritoriile controlate de insurgenţii pro-ruşi, în 2014, la Mariupol s-au stabilit autorităţile administrative ale statului ucrainean, oraşul devenind reşedinţa regiunii Doneţk, ceea ce a condus la o înflorire a acestuia, nu numai din punct de vedere comercial, ci şi urbanistic. Tânăra rememora acele momente fericite ale copilăriei, cu marele parc, teatrul şi nesfârşitele plaje (ce bine să pleci de la liceu direct la o baie în Marea de Azov!), trăită, însă, în proximitatea zonei de confruntări armate continue din Donbas. Intrebând-o dacă mai sunt greci pe acolo (urmaşii fondatorilor urbei moderne), mi-a confirmat că au plecat cu toţii în anii ’90, dar că urmele prezenţei lor seculare sunt protejate. Ce şansă ca oraşul să fi fost asediat în acel moment de unităţi de elită a căror principală grijă era legată de protecţia monumentelor istorice!

Invazia nu o prinsese în oraşul natal, ci la Odesa, unde era studentă din toamnă. In acele zile din prima jumătate a lunii februarie 2022 în care ameninţarea rusă devenise evidentă (americanii anunţând iminenţa intervenţiei militare pentru 16 februarie, ceea ce dovedeşte că au avut unele surse pertinente din cercul înalt al puterii de la Kremlin), a reuşit să mai facă un drum acasă extrem de anevoios, mai ales la întoarcerea spre Odesa, cu autocarul şi să-şi mai vadă o dată părinţii şi sora mai mică, ea fiind, practic, dată în grija unui unchi din marele oraş-port la Marea Neagră. Cu inerenta emoţie în glas, mi-a mărturisit că ai ei aleseseră să se refugieze la neamurile din Crimeea, cea anexată de Rusia în 2014, odată declanşat infernul de la Mariupol.

Când trenul staţiona în Apaţa, a ieşit din cuşetă şi profesoara din Odesa, împreună cu băieţelul ei de nouă ani. Stăteam aşa la ferestrele vagonului, noi uitându-ne la gara încremenită, ea uitându-se la trenul înţepenit. De asemenea, nici o mişcare pe drumul judeţean ori pe uliţele comunei. Mi-am adus aminte de comentariul unui anticar din Lvov, care călătorise spre litoralul românesc cu maşina, pe drumuri pe care le-a considerat foarte bune în comparaţie cu ale lor, mai ales cel lăţit dintre Roman şi Buzău, fiind intrigat, însă, de căt de pustii i-au apărut satele prin care trecuse. Aşa că le-am întrebat pe cele două cum li s-a părut şederea în România, încercând să ne facem, şi eu, şi ele, că n-am prea observat gunoaiele din preajma căii ferate (care, pur şi simplu, îl deprimau profund pe tatăl meu în ultimii săi ani de viaţă, spunându-mi că aşa ceva nu s-a mai pomenit niciodată, fiind de neînchipuit).

Profesoara intrase cu copilul în ţară în urmă cu câteva zile. Petrecuse mai tot timpul într-un aşezământ monahal, prin mijlocirea unei fundaţii caritabile, în aşteptarea confirmării pentru a fi primită de cineva la Stuttgart. Practic, fusese ca o vacanţă nepretenţioasă. In schimb, tânăra studentă călătorise de la Odesa la Ismail într-un autobuz arhiplin, pe acea şosea care străbate teritoriul Rep.Moldova, pentru câţiva kilometri, la Palanca, în „walking distance” de limanul Nistrului, dar fără nici o formalitate de control, evitând coada de sute de autovehicule de la intrarea în vama moldovenească.

Găzduită, apoi, pentru o noapte în marele oraş al (sudului) Basarabiei, în dimineaţa zilei în care stăteam de vorbă în acel vagon, se suise, împreună cu alţii, într-un taxi cu care a făcut drumul dintre Ismail şi Galaţi, având drept obiectiv să prindă trenul de Bucureşti şi, de acolo, legătura spre Viena. La răsăritul soarelui [de altfel, a fost o dimineaţă extrem de plăcută şi în capitala României], parcurgea cei câţiva kilometri dintre vămile Reni şi Galaţi (zisă odinioară Gura Prutului), cu patru formalităţi, incluzându-le şi pe cele legate de tranzitarea Rep.Moldova în arealul comunei Giurgiuleşti. Deşi i se oferise ceva de mâncare odată ajunsă pe teritoriul românesc, se mulţumise doar cu o sticlă de apă.

A doua zi, aveam să constat că se cam ferea să mănânce. Ii ajungea acest bilet de tren Galaţi-Bucureşti-Viena, a cărui modalitate de decontare nu mi-e foarte clară; a fost sau nu vorba de o socoteală la nivel de UE, sau fu o sarcină integrală a CFR şi, implicit, a Statului Român? Odată ajunsă în Gara de Nord, a avut norocul să mai găsească un pat liber în vagonul de dormit – ultimul, având în vedere poziţionarea acestuia, sus, la capăt, lângă closet. Toată trecerea ei prin România, în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, avea să se reducă, pentru autorităţi, la preţul unui bilet de tren, căci suplimentul de pat şi l-a plătit singură, iar pentru organizaţiile umanitare – la un PET de apă de 0,5 litri şi la un iaurt. Dar asta nu înseamnă că nu i se oferise mult mai mult, ci că ea doar atât a vrut să primească.

Când trenul s-a pus, în sfârşit, în mişcare şi eu am început să intru şi să ies din cuşetă pentru că vroiam să mai arunc câte o privire şi dincolo de Olt, spre ţinutul secuilor, doar pentru a constata imense fumuri, semn că şi acolo, la fel ca în restul României, se ardeau mirişti ori liziere de arbuşti, nu-mi puteam reprima o întrebare apropo de impresiile acestor refugiate despre măreţia peisajelor ţării noastre şi despre starea jalnică a unora dintre dimensiunile cotidianului. Probabil că lor, copleşite de despărţirea de cei dragi, nici prin cap nu le treceau toate astea. Dar eu nu prea puteam să le trec cu vederea. Inainte de invazia rusă, pe calea ferată dintre Kiev şi Lvov, având un traseu de circa 580 de kilometri, trenurile rapide făceau un pic mai mult de cinci ore şi jumătate, parcurgând această distanţă analoagă cu cea dintre Bucureşti şi Arad (prin Făgăraş, pe Valea Jiului ori prin Timişoara, nu prin Blaj-Alba Iulia) cu o medie de peste 100 km/h, cam de două ori mai repede decât în România, stat-membru al Uniunii Europene!

Revin pe culoar pentru o nouă sesiune de privit la o staţie feroviară – gara Augustin. Observând şi denumirea de Ágoston, profesoara mă întreabă de ce e scris pe placa indicatoare în două limbi. Ii răspund că poate ăsta să fie argumentul de şi-a trimis preşedintele Putin soldaţii în misiune la ele în ţară. La noi, în localităţile în care o minoritate etnică numără peste 20% din total, autorităţile sunt obligate să instituie afişări bilingve, existând şi extrem de puţine cazuri cu inscripţii în trei limbi, deşi poţi scrie şi în patru limbi…; dacă nu le şi asiguri minoritarilor drepturi reale, e degeaba! Ca o curiozitate, le povestesc că, parcurgând în sens invers drumul lor de la Ismail, poţi fi uşor contrariat de faptul că la intrarea în Rep.Moldova, la vama Giurgiuleşti, toate formularele sunt tipărite în româneşte şi/sau ruseşte, pentru ca după circa cinci kilometri, în vama Reni toate documentele să fie prezentate exclusiv în limba ucraineană.

Deşi sunt obosite şi ar vrea să se culce, insist să mai stăm un pic la ferestre, căci urmează defileul Oltului de la Racoş, iar peisajul e încântător. Apusul soarelui amplifică frumuseţea locului, deşi pădurile încă n-au înverzit. Apoi, după ce le arăt conturul Alpilor Transilvaniei de la limita orizontului cu culmile înzăpezite scăldate de razele aurii, se retrag în cuşetele lor, iar eu rămân să mai admir siluetele cetăţii Cohalm de deasupra oraşului Rupea, respectiv pe cea a bisericii săseşti fortificate din centrul Homorodului – ce privelişti diferite faţă de cele din preajma Odesei ori a Mariupolului, după care se întunecă de-a binelelea. Oare ar fi avut vreun rost să le povestesc cum, în urmă cu decenii, m-am încumetat să-i sugerez tovarăşului Nicolae Ceauşescu că acolo, nu departe de Făgăraş, în centrul geografic al ţării şi în Ardeal, doar transferând numele unui sat din apropierea Rupei, ar fi putut să întemeieze «a doua capitală a României socialiste», iar nu la Târgovşte, cum anunţase şi, desigur, după cum îl bătea la cap consoarta?

Cu aproape o oră întârziere, „Dacia Express“ ajunge în gara Sighişoara. Oraşul îmi apare la fel de minunat ca întotdeauna, cu cele câteva clădiri emblematice luminate de reflectoare. De aici şi până la Teiuş, trenul va zburda, pe alocuri, cu 160 km/h, semn că se vede pâlpâind „luminiţa de la capătul tunelului“ pentru unele tronsoane de cale ferată din România. Ca în urmă cu mulţi, mulţi ani, când bunicul meu mă lua la vagonul-restaurant, invariabil, la trecerea Borcei şi a Dunării, în drumurile noastre spre mătuşile de la Constanţa (la fel de invariabil, pentru două porţii de caşcaval pane şi o bere pentru el), ţin să salut acest nou standard de viteză al CFR la bordul vagonului-bistro al trenului, care, surprinzător, îmi apare impecabil!

La cele trei mese nu mai era nimeni. Ospătarul şi bucătarul constituie un echipaj „sudist“, prilej de a evoca pe larg laolaltă trecutul, prezentul şi viitorul vagoanelor-restaurant din dotarea a ceea ce, cândva, constituia o divizie aparte a companiei naţionale, sub sigla ROMVARED, cu gestiunea sa proprie. Evident, dintotdeauna Bucureştiul fiind nodul feroviar primordial al ţării şi staţia de domiciliu a acestor vagoane cu regim special, cu excepţia acelui „Transromânia“ de pe ruta de zi Iaşi-Timişoara Nord, mai toate vagoanele aveau personal din Muntenia. Dar, pe atunci, astfel de vagoane-restaurant româneşti se ataşau inclusiv trenurilor străine ce doar tranzitau România. De la un asemenea ospătar, pe tura căruia ne potriveam în excursiile noastre la Braşov din vremea studenţiei, ne-a rămas interogarea cu care foşti colegi ne întâlnim, uneori, pentru prânz: «O ciorbiţă, o supiţă?». Eventual, una „de văcuţă“!

Am mâncat excepţional, la preţul corect, după client şi vis-a-vis de meniurile din Capitală, dar rezonabil faţă de „Figlmüller“-ul plănuit pentru a doua zi. Aflu, cu tristeţe, că mă găsesc în ultimul (sau penultimul, ţinând cont de trenurile-pereche) vagon-bistro operaţional pe liniile CFR. De când un vagon similar a luat foc prin Ungaria sau Austria, nu le mai este permisă ieşirea din ţară! Vorbim de rutele cele vechi, de viaţa care pulsa în aceste vagoane ce gemeau de muşterii exuberanţi, deşi vremurile nu erau tocmai strălucitoare. Le povestesc cum, pe la începutul anilor ’80, când situaţia din Polonia era foarte grea, mulţi turişti polonezi (căci turismul nu le-a fost interzis, cel puţin celor consideraţi inofensivi de către regimul comunist) găseau prilejul unor mici festinuri, oferta permiţându-le, la bordul vagoanelor-restaurant româneşti din compunerea trenurilor „Orient Express“ ori „Nord Orient Express“, sau 211/212 şi, respectiv, 313/314, în numerotarea lor de pe vremuri, făcând uitată austeritatea în care se zbăteau acasă.

Cu egal aplomb, am atacat, apoi, problematica restaurantelor de prin gările de odinioară, prilej cu care am băgat de seamă că interlocutorii mei erau nişte iniţiaţi (poate astfel de istorioare le-or fi învăţat la şcoală). Ştiau de „locaţiile de gestiune“ (construcţie lexicală în care cuvântul locaţie este chiar la locul său) contractate de Caragiale în gara Buzău şi de Dobrogeanu-Gherea în gara mare din Ploieşti (cea actuală de Sud, unde, după mărturiile epocii, se servea cea mai gustoasă friptură de viţel din reţea). Realitatea zilelor noastre a devenit una extrem de tristă. Ajungând în marele nod feroviar al Teiuşului, le povestesc cum coboram în fugă şi mă urcam la fel (odată finalizată electrificarea căii până la Cluj) după ce mai cumpăram ceva de băut de la restaurantul gării. Grabă pe care o manifestam şi în monumentala gară de la Simeria, unde aveam ceva de alergat până la chioşcul cu delicioşii langoşi şi înapoi la vagon, dacă vroiam să mai prind trenul de Arad.

Din pricina lucrărilor efectuate la dublarea căii ferate din Ungaria în apropiere de Curtici, trenul nostru era deviat prin Cluj şi Oradea, formalităţile de ieşire din ţară urmând a avea loc la Episcopia Bihor. Cum vagonul lor se va detaşa în gara Cluj-Napoca, mă desprind din această discuţie agreabilă întrebându-i dacă i-au avut de clienţi în acea după-amiază şi pe unii dintre refugiaţi. Mi-au răspuns că au fost prea puţini. Şi astfel, în timp ce eu plângeam după gloria dispărută a căilor ferate din România, în cuşetele alăturate, ca şi în compartimentele de clasă, sute de persoane, mai ales femei şi copii, pe care războiul le adusese pe pragul dezrădăcinării, aveau cu adevărat de ce să se lamenteze – pierderea căminelor lor şi a vieţii de muritor de rând, onest şi umil, pe care o duseseră până cu câteva săptămâni mai devreme.

Am adormit, dar ca în cazul staţionărilor prea lungi pe timp de noapte, m-am trezit în gara Clujului. In mod cu totul inexplicabil, căci era vorba doar de decuplarea locomotivei electrice şi a vagonului-restaurant, plus cuplarea locomotivei Diesel şi a vagoanelor Cluj-Viena ale expresului „Corvin“, am rămas nemişcaţi preţ de o oră, deşi în continuare, până spre Ciucea, e linie dublă. Această întârziere risca să-mi dea peste cap tot programul de la Viena, ştiind că în gara Keleti din Budapesta nu ne-ar mai fi aşteptat, pentru a fi ataşate la el vagoanele venite dinspre Bucureşti, primul tren de zi spre capitala Austriei. Mi se întâmplase, doar o dată, să fim cuplaţi la alte două trenuri regionale, ajungând acolo cu chiu, cu vai.

Cum şi pe porţiunea din Ungaria dintre Biharkeresztes şi Püspökladány se lucrează la electrificarea căii (după cum, ulterior, s-a decis dublarea integrală a tronsonului de la Cluj-Napoca până în Ungaria, ca şi electrificarea sa, semn că interesul aliaţilor noştri de a avea două căi ferate performante şi de mare gabarit care să le asigure accesul rapid la Marea Neagră ne este de mare folos, căci personalele CFR cu două vagoane n-ar fi justificat investiţia), zorile au mijit când încă ne aflam în staţia de frontieră ungară. Fiindcă am căscat ochii în mai toate gările prin care ne-am oprit, plus controalele paşapoartelor, cu tot datul ceasului în urmă cu o oră, reiese că n-am prea dormit în acea noapte. Am ajuns la Szolnok cu peste trei ceasuri şi jumătate întărziere, la o oră la care ar fi trebuit să fim aproape de Viena.

Odată ce am lăsat în urmă gara Szajol, ca să nu-mi deranjez partenerul de cuşetă, am ieşit pe culoar pentru a contempla trecerea Tisei, având surpriza s-a regăsesc la fereastră pe tânăra din Mariupol, cu care am reluat conversaţia neterminată din seara precedentă. După ce ne-am prezentat, mi-a mărturisit că era la prima ieşire din Ucraina şi că se simţea uşor stingherită. Avea în buzunare doar o bancnotă de 100 de Euro şi ceva monezi, destinaţia ei fiind Hanovra, unde urma să se stabilească la un alt unchi. Am încercat s-o liniştesc, asigurând-o că putem merge împreună până la Viena, unde aş avea destul timp s-o văd urcată într-un tren direct spre noul ei cămin. Mi-a mai povestit că în oraşul natal locuise într-unul dintre acele clasice blocuri sovietice cu zece etaje, care, până la urmă, s-au dovedit atât de rezistente în faţa obuzelor de artilerie.

Al… din Mariupol avea 18 ani şi o soră cu aproape zece ani mai tânără, de care se despărţise cu şiroaie de lacrimi. Avea, de asemenea, o frumuseţe căreia durerea lăsării în urmă a copilăriei în asemenea circumstanţe îi dădea contururi mai dure, lipsindu-i diafanul unei fiinţe neprihănite de aceeaşi vârstă plasată într-un context cu anxietăţile inerente normalităţii. Am auzit-o începând conversaţiile telefonice în ruseşte, care era limba uzuală în regiunea ei (ca şi la Odesa ori Ismail, de exemplu), dar m-am depărtat, neinteresându-mă cu cine o fi stat de vorbă, chiar dacă or fi fost părinţii ei. Cu mine a vorbit numai în engleză, afirmând că e studentă la filologie.

Era neliniştită în privinţa continuării studiilor universitare în Germania la acelaşi profil. Ca s-o mai binedispun, i-am povestit cum mama mea a luat examenul de admitere la Universitatea din Bucureşti la secţia Filologie franceză, în vara anului 1949, pentru ca toată promoţia să fie transferată fără voie la secţia mult lărgită de Filologie rusă, iar când a protestat în faţa decanului facultăţii, acesta a sfătuit-o ca, dacă vrea să mai urmeze cursurile vreunei facultăţi din RPR, să-şi ţină gura şi să înţeleagă că „omul este sub vremuri“.

Cele optzeci de minute de la Szolnok la Budapesta au trecut extrem de repede şi, pe când îi arătam conturul frumoasei biserici reformate în stil neogotic din cartierul Kőbánya (pe care am văzut-o de la distanţă de sute de ori, dar niciodată în interior), a venit anunţul că va trebui să ne dăm jos la Keleti. Intrucât trenul de noapte sosise din vesela Românie cu patru ore întârziere şi din cauza imposibilităţii de a se cupla garnitura la un Rail Jet, toţi pasagerii, refugiaţi şi nerefugiaţi, erau invitaţi să se transfere de urgenţă în trenul de Viena garat la peronul central. Nu toţi cei care se găseau în trenul abia sosit de la Episcopia Bihor înţelegeau anunţurile repetate în limbile maghiară şi engleză, creându-se o stare de confuzie, ce a necesitat intervenţia lucrătorilor feroviari unguri, care comunicau mai mult prin semne.

Având-o, împreună cu colega ei de cuşetă, pe Al-Ma în grijă, ca şi pe profesoara din Odesa ce era parte a unui grup mai mare, am mers grăbit spre Rail Jet-ul de Viena, îndemnăndu-le să vină după mine spre primele vagoane, în speranţa că acolo vor fi mai multe locuri libere, odată ce trenul nu este unul cu rezervare obligatorie. In fine, am găsit unde să ne aşezăm şi am părăsit gara Keleti cu doar un sfert de oră întârziere. Vagoanele nefiind compartimentate, am luat loc lângă doamna ce se urcase la Sinaia în cuşetă cu Al-Ma, pe cele două locuri dn faţă şezând aceasta şi profesoara din Odesa, al cărei băiat stătea în grupajul de patru locuri de peste culoar, împreună cu o prietenă de-ale mamei, cu cei doi copilandri cu care plecase în pribegie. Cu multă bunăcuviinţă, un tânăr care avea rezervare pe unul din acele locuri până la Győr s-a retras discret şi l-am văzut călătorind în picioare până la destinaţie.

Oboseala îi copleşea pe cei trei copii şi am fost surprins să-i văd adormind ca nişte stane de piatră, în cele mai curioase poziţii, parcă sfidând gravitaţia, ce i-ar fi putut face să-şi aşeze căpşoarele pe masa dintre ei. Angoasele celor două adulte din faţa noastră se amplificau cu fiecare kilometru parcurs în drumul spre Viena, aşa că mi-am permis, împreună cu doamna urcată din Sinaia (cu care am lămurit că da, pânza cu portretul regelui Mihai de pe faţada clădirii gării era la locul ei), având o vârstă apropiată de a mea şi inaugurându-şi un RailPass cu care urma să hoinărească prin Europa preţ de câteva săptămâni, să executăm un brainstorming, ajutându-le cu sfaturi izvorâte din experienţele noastre de viaţă.

Am început să vorbesc în rusa mea atât de gravă, lăudată odinioară soţului dânsei, celebrul fizician laureat al Premiului Nobel, de însăşi doamna Prohorova. Cum ne apropiam de graniţa cu Austria, le evoc cazul sutelor de mii de suflete ce au părăsit Ungaria după înăbuşirea, tot de către tancurile sovietice, a revoluţiei din 1956, cu gândul că se vor întoarce curând (poate în urma unor tancuri americane), cele mai tinere având de aşteptat vreo 30-40 de ani. Aşa că primul lucru pe care l-am spus a fost: «Sper că nu vreţi să vă întoarceţi în Ucraina mâine!», continuând: «Aveţi şansa de a fi acceptate undeva în Occident înainte de a veni un număr de refugiaţi care va provoca, eventual, reticenţa unor state în a primi şi alte valuri. Asta nu înseamnă că trebuie să vă rupeţi de ţara voastră, ci că aveţi deschisă calea de a vă face un rost, să vă aşezaţi şi să-i ajutaţi pe cei dragi, în primul rând pe aceşti copii, să uite de şocul războiului!». Profesoarei şi prietenei sale, care era tot cadru didactic, le-am dat asigurarea că vor fi atât de mulţi tineri refugiaţi încât vor avea de lucru în şcolile ce se vor deschide pentru copiii ucraineni fără mari probleme. Pentru Al-Ma, la fel, va fi nevoie de multe profesoare de limba engleză în toate acestea. Le-am evocat şi faptul că, în faţa numărului semnificativ de ucraineni rezidenţi în Cehoslovacia ce-şi părăsiseră locurile de baştină în urma evenimentelor din anii 1917-1921, în perioada interbelică a funcţionat la Praga acea Universitas Libera Ucrainensis, o prestigioasă universitate cu predare în limba ucraineană, care a fost transferată după cel de-al Doilea Război Mondial la München.

Alta e, însă, situaţia unei tinere de 18 ani, deşi devastată de despărţirea de cei dragi. Dacă doamnele aveau soţii rămaşi la Odesa, căminele şi părinţii, Al-Ma nu avea obligaţii formale şi i se deschisese larg fereastra spre lume. Odată cu tancurile ruseşti ce-i înconjurau urbea natală, intrase pe strada ei şi „caleaşca aurită“, care vine o singură dată în viaţă. Dar pe mine, m-au întrebat, ce m-a determinat să nu plec din ţara mea atunci, demult, după 1989? Le-am răspuns că cei mai mulţi dintre colegii de liceu şi de facultate au făcut acest pas. Eu am avut altă cale, am fost în Vest la studii, unde am şi muncit pentru câteva luni, dar am preferat să pendulez între Occident şi România. Nu era război, aşa că am putut să-mi dezvolt o firmă şi să-i asist cumva pe părinţii mei în ultimii lor ani de viaţă. In cazul lor, războiul schimba datele problemei. Oricine l-ar câştiga, va fi nevoie de douăzeci-treizeci de ani pentru reconstrucţie. Şi nu le poate fi indiferent unde-i vor trăi.

Deoarece doamnele m-au chestionat cum de vorbesc atât de plăcut limba rusă, după vorba uneia, «cu inflexiunile unui comentator de radio», le-am explicat că mama, deşi absolvise filologia în 1953, nu m-a învăţat în viaţa ei nici un cuvânt rusesc. Doar mi-a explicat, odată, termenul „abiturient”, împrumutat din limba germană, şi mi-a corectat vorbirea de vreo câteva ori. In rest, ca mulţi din generaţia mea şcolară, având engleza prima limbă străină studiată în gimnaziu, în liceu am fost îndrumat automat spre a doua limbă – rusa, în timp ce în primul an de facultate cu greu s-a putut alcătui o grupă de studenţi care să aprofundeze limbajul tehnic de specialitate în ruseşte.

Am trecut, apoi, la chestiuni legate de Odesa, unde n-am călcat niciodată, evitând să vorbim şi de anii ocupaţiei române, acesta nefiind cel mai glorios aspect al istoriei noastre. Dar, legat de o fotografie din acea perioadă, ocazionată de redeschiderea sezonului estival 1942 (înfăţişând un jandarm român în uniformă ce păzea o plajă aglomerată), le-am întrebat dacă plaja Arkadia mai există. Mi-au confirmat şi, mai mult, Al-Ma a zis că fusese cazată din toamna precedentă într-un cămin studenţesc din apropiere, aşa că apucase să facă şi o baie în mare prin septembrie. Am întrebat şi dacă vechiul cartier industrial Moldovanka mai există sub acest nume. Doamnele mi-au răspuns că da, în ciuda prefacerilor edilitare care au avut loc şi pe acolo.

Cam asta fiind agenda discuţiei în momentul în care trenul trecea în viteză prin gara din Bruck a.d.Leitha, le-am anunţat că ne aflăm deja în Austria. Mare le-a fost mirarea, trăind, pentru prima oară în viaţa lor, experienţa libertăţii de mişcare în spaţiul Schengen: «Chiar aşa, fără nici un control?» / «Da, chiar aşa!», fiind şi eu uşor contrariat de faptul că nici măcar o patrulă a poliţiei de frontieră a landului Burgenland nu trecuse prin tren de la un capăt la celălalt. Eram nişte oameni liberi!

După care am ajuns, în sfârşit, în noua gară principală a Vienei – Wien Hbf. Să fi plecat în urmă cu câteva zile din Ucraina, răvăşite de imaginile cutremurătoare ale glorioaselor fapte de arme, pentru a descinde, în acea zi însorită de sfârşit de martie – Bunavestire la creştinii romano-catolici şi protestanţi, ca şi pentru credincioşii ortodocşi greci, bulgari şi români, dar nu şi pentru cei ucraineni, în copleşitoarea construcţie din centrul capitalei austriece, având anvergura şi facilităţile specifice unui mare aeroport, constituia un adevărat şoc pentru aceste refugiate, amplificat şi de experienţa continuării călătoriilor lor spre Germania, la bordul trenurilor ICE, în decurs de numai câteva ore. Aşa se face că, sub marele panou din holul gării, ceata noastră s-a dezintegrat, eu rămânând alături de Al-Ma, în încercarea de a-i salva suta de Euro din portofel… Spasibo, Rossiya!

Gabriel S.Jivănescu 5 aprilie 2023

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.