A visat, de multe ori, cu ochii deschiși, la o casă cu pereții drepți. A visat, de mii de ori, să aibă propria cameră, acolo unde să poată să-și imagineze în voie tot ceea ce, de altfel, îi era interzis. Adunând alături de mama ei sticle goale ca să facă focul, își imagina coregrafii pentru trupe de dans și fredona cântece numai de ea știute. Visa la o baie fierbinte și să se uite la desene animate, atunci când în casa mică din chirpici, undeva prin cartierul Dristor, ar avea curent. A tânjit și a tăcut când la școală au venit cei cu înscrierile pentru cursurile de actorie. Era ca o prăjitură pe care o avea în fața ochilor, dar nu putea s-o mănânce. Își dorea enorm, dar știa că nu are niciun ban pentru așa ceva.
Au urmat apoi vremuri grele. Tatăl a murit, mama ei a fost închisă, iar Alina Șerban, interlocutoarea noastră de astăzi, a ajuns într-un centru de plasament social. Viața pare să-i fi plătit, în bine, fiecare clipă de suferință. Din lumea în care casa cu pereții drepți devenise un lux, de la copilul care pleca în toiul gerului să cumpere o pâine de la magazinul din colț, dar mai mereu îi lipseau 50 de bani, de la încercarea disperată de a ascunde colegilor de liceu originea ei romă, Alina Șerban a reușit să-și schimbe cursul vieții.
Cotidianul: Alina Șerban la Londra. Cum a fost trecerea asta? Ce ai simțit într-o lume, într-o țară în care sunt foarte clare diferențele i știm foarte bine, au fost multe cazuri în care romii au fost arătați cu degetul?
Sunt foarte multe lucruri de zis pentru că, desigur, am pornit în Londra cu un ochi, cu perspectiva unui om care nu a văzut niciodată cultura aia, care nu a fost niciodată în situația aia, ca apoi să devină „acasă”. Adică dintr-un loc rece, în care nu știi să gestionezi atâtea lucruri, să devină „acasă”. Știu că în Londra, la 23 de ani dacă nu mă înșel, am avut și eu parte de prima mea cameră. Au fost foarte multe lucruri amuzante, dureroase, complicate prin care am trecut, dar e foarte interesant pentru mine să fii la vârsta aia într-o țară străină, să nu știi pe nimeni și să îți construiești cumva, cum am spus, o rețea de prieteni, să îți faci o viață acolo și să știi să gestionezi ce identitate ai tu. M-au învățat ce înseamnă să fii emigrant acolo, adică să nu ai permis de muncă, să fii plătit la jumătate pe cât sunt plătiți colegii tăi. Din asta s-a născut o altă piesă care se numește „Home”, și cu ea am câștigat concursul de dramaturgie de la Stories of London.
L-ai câștigat, ironia sorții, în ziua în care te duceai să ceri de muncă la un spital. Povestește-ne puțin
Da. Ziua aia pentru mine a fost o zi de destin, ca să zic așa. Din perspectiva mea era o zi foarte urâcioasă. Dar dacă stau să mă uit din afară, cred că a fost o zi incredibilă. La cum zice și Chaplin, că dacă te uiți la viață pe episoade ți se pare dramatică, dar dacă te uiți ca la o serie de episoade, e posibil să fie o comedie. Da, eu eram singură, într-o țară străină, nu aveam permis de muncă, lucram ca ospătăriță la un restaurant care avea și un chioșc unde vindeam și hot-dog. Îmi amintesc că nu aveam zile libere de multă vreme, aveam deja un smoc de păr alb, începusem să slăbesc foarte tare și să fiu foarte slăbită. Maică-mea îmi zicea: „de ce să fii sclavă acolo, printre străini, mai bine te întorci acasă”. Și mă gândeam: „La ce să mă întorc?”. Am terminat Royal Academy. Vai, ce drăguț! În situația aia primesc și vestea că am primit premiul de cea mai bună studentă româncă din UK și, fiind cu hot-dogul în mână, răspund şi zic: „Mulțumesc. Cu ce vreți: cu pui sau cu vită?”.
Ce ai făcut totuși? Pentru că, din ce povestești, câștigai premii, ai ajuns acolo cu ajutorul unor burse de la diverşi oameni de bine, dar nu găseai de lucru.
În fine, un rom din Ungaria m-a văzut vânzând hot-dog și mi-a zis: „Du-te sora-mea la spitalul ăsta, poate primești și tu un job acolo”. Și i-am zis: „dar nu am permis de muncă”. „Du-te”. Așa, și mă duc acolo, primisem și premiul cu pricina, și mă duc, o cunosc pe doamna asta care era responsabilă de persoanele care urmau să facă curățenie în spital. Mă întreabă ce e cu mine acolo, nu știu cum am ajuns în discuție, că i-am arătat premiul și femeia nu știa de unde să mă mai ia când i-am spus. Și îmi zice: „dar eu nu pot să-ți dau job pentru că nu ai permis de muncă”. Și când ies de la ea și îi mulțumesc că m-a ascultat, dă mâna cu mine și îmi pune 50 de lire în mână. Eu dându-i înapoi și ea mă împingea în afară, și eu nu, nu, a fost un moment de Caragiale.
Ce a urmat?
Și în ziua aia plec de la biroul ei, pe hol văd un rastafarian care făcea muncă de conștientizare asupra simptomelor de cancer. O prietenă de-a mea foarte apropiată fusese diagnosticată și m-am dus, m-am uitat așa la el și i-am spus: „Ştii, eu aș vrea să fiu voluntar, dar în țara asta nici asta nu mă lăsați”. Și el se uită la mine și tot așa, de unde să te iau, ce este cu tine? Și am stat cred că vreo patru ore ladiscutii cu Robert, care a devenit „my Rasta Angel” din Mauritius, și el a spus: „Tu trebuie să lucrezi pentru mine!”. Și am lucrat cu ei o vreme după ce am terminat facultatea. Dar ziua aia a fost magică pentru mine, pentru că l-am întâlnit pe Robert, care m-a ajutat să am un job.
Povestește-ne și momentul acela minunat când i-ai scris Reginei o scrisoare!
Da, în autobuz am scris o scrisoare Reginei, care reprezenta fragmentul pentru concurs, de înscriere în concursul „Stories of London”. Cred că mai am caietul, pentru că plângeam și e foaia așa, mototolită, că plângeam și scriam ce înseamnă chestia asta, ce înseamnă că tu trebuie să numeri punctele vieții tale, că noi suntem oameni, ce se întâmplă, de ce nu sunt şi eu precum colega mea franțuzoaică care poate să lucreze și ea într-o amărâtă de cafenea? Și așa mai departe. Așa că nimic nu e întâmplător, cumva. Întâlnirile din viața mea, cu durerile pe care le am, cu cicatricile sau lucrurile bune, mângăieri, și așa mai departe, pe care le-am primit, m-au construit.
Alina, povesteşte-ne şi despre piesa „Declar pe propria răspundere”
Piesa întâi s-a numit „Două săptămâni, maxim o lună, poate șase ani”, cât trebuia să stăm noi în curte, ca apoi să devină „Declar pe proprie răspundere”, și e posibil să lucrez la un nou titlu acum, că toate astea sunt versiuni diferite ale spectacolului. Și o altă versiune este o variantă a emigrantei Alina care vorbește despre șocul cultural și așa mai departe, cum te simți și complexele pe care le aduci cu tine. Și într-o variantă mai nouă a piesei care e în engleză, nu e în română, mă gândeam să o numesc „Cel mai bun copil din lume”. Sunt foarte multe versiuni, pentru că și eu am crescut ca artist, și ca om și mă bucur că pot să pun asta în piesa mea. Nu aș fi putut să ajung aici dacă nu creșteam ca artist, eu să-mi asum niște lucruri și așa mai departe.
Cum ai primit vestea că filmul „Singur la nunta mea”, în care tu ai rolul principal, a fost nominalizat la Cannes? Ce ai simțit atunci?
Știam că filmul este pe lista scurtă, pentru că a fost o competiție între 2.500 de filme, din care era apoi o listă scurtă de 30 în care am intrat. Eram bucuroasă, dar nu însemna nimic. Și tot așteptam vestea. Când am primit vestea am sărit în sus și plângeam continuu și nu îmi venea să cred, nu mai puteam să mă stăpânesc și era foarte greu să nu fiu vocală, pentru că eu, îți dai seama, îmi venea să strâng pe toată lumea în brațe, să spun peste tot: „Mergem la Cannes, mergem la Cannes”. Cred că asta… trecând de senzaționalul pe care încercăm să-l obținem, ei bine, în asta stă senzaționalul filmului ăsta. Că e simplu și complex în același timp și că, așa cum am spus, este foarte greu să iei o fată romă ca fată, sa nu o pui într-o anumită cutie: ea trebuie să fie așa, ea trebuie să stea așa, așa cum ne-am obișnuit, și asta cred că este special la filmul ăsta. În același timp, ea poate să aparțină oricărei comunități, povestea fiind universală.
Cum ai ajuns să joci în filmul „Singură la nunta mea”?
Jucam în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de Shakespeare din Craiova, cu o companie englezească, eu jucam Mercutio, apropo, deci se poate. A venit Martha Bergman și au văzut foarte multe actrițe până la mine. Eu dădusem în țară o mică probă cu un agent de casting care mă văzuse în „Marea rușine”. Nu am înțeles foarte multe din proba aia, pentru că nu primisem un scenariu și apoi, eram la Craiova, făcând Mercutio. Sunt sunată și mi se spune: „Te rog vino neapărat la București”. Martha Bergman (n.r.-regizoare) vrea să te cunoască. Și eu am spus că nu se poate, pentru că repetam 16 ore pe zi. Nu era posibil să mai plec. Așa că am avut norocul și șansa ca ele să spună: „venim noi”. Mi-au pus de când am intrat în sală că ele au știut că eu sunt „Pamela”. Că eu sunt personajul pe care îl caută. Nu știu ce a fost, sincer, pentru că nici proba cu ea nu a fost ceva ieșit din comun, pentru că nu primisem încă scenariul. Ei mi l-au dat atunci și eu bâjbâiam așa, neștiind exact personajul, ce experiență are, am făcut o improvizație, dar nu pot să spun că au fost emoțiile de la un casting la care te duci pregătit să și speri să poți.
Nimic nu-ți este promis și teatrul nu are nevoie de tine, tu ai nevoie de el…
Așa, din câte ai trăit, acum, dacă faci un bilanț, crezi că nimic nu este întâmplător în viață?
Nu știu, din câte am trăit, atât îmi dau seama, că nimic nu ne este promis, că eu nu pot să spun: „eu niciodată nu am să…”. Că am văzut în jobul meu, când făceam muncă în comunitate, am văzut atâtea povești de viață, m-am intersectat cu atâția oameni care au ajuns să fie fără casă, oameni care au ajuns să fie dependenți de droguri, să fie alcoolici și așa mai departe. Și nu te-ai fi gândit că viața lor putea să fie așa, ceea ce m-a învățat asta, că niciodată nu putem să judecăm un om, spunând: „vai, eu niciodată nu am să…”. Nu. Faptul că astăzi mă trezesc și o văd pe mama mea călcând, ăsta e un fel de calm în fiecare zi. Că ai o casă, că trebuie să fii recunoscător pentru tot ce ai. Că nimic nu-ți este promis și că teatrul nu are nevoie de tine, nici filmul nu are nevoie de tine, tu ai nevoie de ele. Că niciodată nu se oprește procesul de învățare.
Sunt foarte multe zile în care nu știu de unde s-o apuc, în care nu am putere
Ai spus într-un interviu că drumul tău, vorbim aici și de diferențele român- rom și tot ce ai trăit, a fost poate mai anevoios și greu decât ar fi fost în mod normal dacă erai, nu știu, franțuzoaică. A reprezentat o povară de-a lungul drumului tău sau dimpotrivă, te-a întărit? Dacă nu ai fi trăit ce ai trait, ai mai fi fost Alina de astăzi?
În mod cert nu, adică sunt clar, ca și tine, ca noi toți, rezultatul unor experiențe complexe. Desigur că bun, rău, astea au fost, numai că, știi, nici nu vreau să sune a Disney, adică lucrurile de genul acesta sunt reale, drumurile nu se termină în sensul că nu aș vrea să spun: „Gata, eu mi-am asumat identitatea și acum totul este numai miere și lapte”. În niciun caz. Mi se întâmplă să obosesc încă și să spun: „Nu știu de unde s-o apuc”. Uneori obosesc și aș vrea să pun pauză în identitatea de a fi romă, pentru că încă nu este un lucru foarte ușor în țară. Este mai bine în mod cert față de cum era acum nouă ani, ând am început munca asta, adică asta e, nu vreau să vorbesc în expresii de film, știi, „totul e bine, s-a terminat, vedem cum o fii, o luăm pas cu pas”. Nu, sunt foarte multe zile în care nu știu de unde s-o apuc, în care nu am putere. Și e în regulă, e în regulă să spui „nu știu”, „doare” și așa mai departe. Ceea ce pot să spun sigur e că împing în frică și că mi-e greu, dar încerc să nu renunț.
Cine este Alina Şerban
Alina Şerban a absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) din Bucureşti, apoi a obţinut o diplomă de master la Royal Academy of Dramatic Art din Marea Britanie, fiind declarată în 2012 studentul român al anului în străinătate. A urmat şi „Tisch School of the Arts” din cadrul New-York University. În paralel cu studiile, tânăra actriţă de etnie romă a jucat în peste 20 de spectacole de teatru în Marea Britanie şi în mai multe seriale de televiziune şi documentare, iar din 2015 a început să joace în scurtmetraje.
Primul film de lung-etraj în care a jucat, “Seule a mon mariage”, tocmai a fost nominalizat anul acesta la Cannes, la secţiunea ACID, iar Alina Şerban are rolul principal. Filmul spune povestea unei tinere de etnie romă care se luptă cu propriile prejudecăţi, în încercarea de a pune bazele unei relaţii cu un cetăţean străin, în acelaşi timp fiind nevoită să aibă grijă de fetiţa nou-născută.
Alina a fost premiată ca cea mai bună studentă româncă din Marea Britanie în 2012 și a câștigat concursul de dramaturgie „Stories of London”, cu piesa „Home”, jucată la Rich Mix.
Alina Șerban a jucat în 2017 în scurtmetrajul „Scris/Nescris”, singurul scurtmetraj din România nominalizat la European Film Awards. A jucat și rolul principal în două filme europene de lungmetraj: „Seule à mon mariage” (Belgia) și „Gipsy Queen” (Germania). Alina este imaginea festivalului de film documentar One World Romania, ediția 2018.
Sursă foto: poze facebook Alina Șeban
Exista un Dumnezeu pe Lumea asta … ! Emotionanta povestea de viata a romancei de etnie roma Alina Seban ! Sa auzim si de mai bine !
Foarte frumos si emotionant! Un adevarat OM este acela care niciodata nu se da batut!
Bravo Alina! Mult succes mai departe!