Amurgul târziu al zeilor

Ca şi distincţia dintre alb şi negru, distincţia dintre bine şi rău este naturală, intuitivă, simplu de făcut. Educaţia şi sofisticarea duc către nuanţe, către o lume în culori, normală şi (încă) naturală, în genere. Dar accentuarea culorilor, prelungirea tuşelor şi abstractizarea naturalului pot conduce la camuflarea albului şi a negrului şi la blurarea imaginii sau a mesajului. De altfel, din cauza culorilor stridente, a accentuării graniţelor între culori sau a excesului de abstractizare, poţi ajunge să nu mai vezi nici albul, nici negrul, ci doar (ceea ce îţi imaginezi că e) curcubeul. Unii ar putea spune chiar că albul şi negrul nici nu sunt culori propriu-zise, ci doar fundalul culorilor. Adevărul este că spectrul luminii vizibile – curcubeul – nu evocă deloc albul şi negrul, ci numai culorile, de la roşu la verde. Aşa că, de ce să ne batem capul cu distincţia între alb şi negru, care oricum nu prea mai există când contururile se estompează? Pentru mulţi sofisticaţi, amestecul de alb şi negru de la graniţele dintre ele determină tendinţa sau chiar tentaţia de a omite graniţele, de a construi, artificial şi convenţional, certitudinea că albul este noul negru.

Exact la fel stau lucrurile cu distincţia dintre bine şi rău. Şi aceasta poate fi camuflată sau estompată de nuanţele morale şi juridice sau de “imperativele” economice.

Dar este anormal ca distincţia alb-negru/bine-rău să nu se mai poată face, căci, dacă graniţele se estompează, ele devin incerte, cenuşii, tulburi. Iar în lipsa acestei distincţii, ceva esenţial, fundamental, se pierde. Etica este ceea ce ne distinge ca oameni. Fără ea, suntem neant.

În mod paradoxal, cu cât educaţia este mai avansată, mai sofisticată, mai specializată, cu atât incertitudinea distincţiei dintre bine şi rău se accentuează, generând cenuşiul din romanele lui Adam Michnik. Sunt enorm de multe minţi “luminate” care consideră că binele şi răul sunt nişte simple convenţii sociale, iar de aici se extrage (mult prea simplist şi mult prea des) consecinţa că iubirea, familia, patria, credinţa, Moş Crăciun, idealurile, principiile nu există, fiind doar nişte simple iluzii generate de convenţii sociale. Iar dacă binele şi răul sunt nişte simple convenţii sociale, de ce ar mai fi crima, hoţia, corupţia, înşelăciunea şi alte fapte considerate rele şi nu “rele”, adică purtătoare ale unor ştampile ale convenţionalului? Până la urmă, leul se hrăneşte cu antilope, nu?

Dar lipsa distincţiei dintre bine şi rău ne aruncăîn zona hazardului moral, în zona de dincolo de bine şi de rău. Şi ne face să pierdem ceva essenţial, umanitatea din noi. Iar o lume fără iubire, credinţă, idealuri şi principii, o lume fără zei şi eroi, e o lume urâtă, crepusculară, e o lume fără oameni. O lume fără dreptate nu merită să existe.

La nivel intuitiv, ştim că ceea ce este drept este şi bun, iar ceea ce este nedrept, corupt, abuziv este rău. Dar această distincţie poate fi blurată de aparenţe, de tuşe prea întinse ori de nuanţe prea intense.

Iată un exemplu dat în Dialogurile lui Platon: un om perfect drept poate fi perceput ca un om perfect nedreptşi invers. Un hoţ, un corupt sau un abuziv poate fi perceput şi lăudat toată viata ca un negustor cinstit, iar dacă nu e prins, rămâne şi în istorie ca un drept între drepţi1. Omul drept, dar perceput ca fiind perfect nedrept (sau, să zicem, populist, că e la modă ca toţi cei ce pun la îndoială “judecăţile” elitelor să fie ştampilaţi imediat cu calificativul respectiv), este imediat “pus pe lemn” (expresia îi aparţine lui Platon şi poate însemna, foarte bine, “crucificat”). În plus, distincţia este cvasi-imposibilă atunci când, în mod voit, drepţii sunt pictaţi ca fiind ne-drepţi şi invers. În urma unor astfel de scenarii de amalgamare a culorilor şi de amestecare a negrului cu albul, (aproape) nimeni nu mai ştie exact dacă băncile sunt vinovate sau nu de criza economică din 2008 şi nimeni nu îşi mai poate da seama acum dacă a te împrumuta pe 30 de ani pentru a-ţi “cumpăra” o casă (de fapt, îţi cumperi o datorie care grevează casa cu o ipotecă oricând executabilă silit de către bancă), făcându-te rob al casei (în varianta patentată recent de Manole Le Maçon) sau al băncii (în varianta realităţii faptice) este bine sau rău. Şi, mai mult decât atât, nimeni nu mai ştie dacă este bine sau rău săconsumăm medicamente alopate, să ne injectăm cu vaccinuri anti-gripale şi anti-fertilitate (sau orice alt vaccin care conţine mercur, plumb, arsenic, formol şi ADN-ul a 3-4 animăluţe microscopice, dar letale), să mâncăm alimente produse de agricultura industrială (recent însoţită cu farmacia, prin achiziţia concernului de agricultură practicată cu plante modificate genetic Monsanto, cu concernul farmaceutic Baer), să economisim (riscând ca banii depuşi în bancăîn siguranţă” să fie confiscaţi pentru salvarea băncii de la faliment, cu preţul ruinei noastre) sau să consumăm, trăind hedonist clipa şi banalizând sau vulgarizând ideile mari, suferinţa lumii înconjurătoare, războaiele “hibride” şi atacurile teroriste cu care, cică, trebuie să ne obişnuim să trăim în oraşele mari, ca şi când nu am plăti miliarde şi nu am accepta, de voie – de nevoie, să fim monitorizaţi de milioane de camere de supraveghere, noi, oamenii obişnuiţi, deveniţi suspecţi peste noapte, prin simplul fapt că acceptăm să trăim în oraşe mari.

Pornind de la aceste exemple şi întrebări, ca elitist sau măcar ca adulator al elitelor, al experţilor şi al tehnocraţilor, ajungi inevitabil în zona în care te întrebi dacă există bine şi rău, dreptate şi nedreptate, sau dacă nu cumva acestea sunt, de fapt, nişte convenţii sociale, pentru uz exterior sau ulterior (spre exemplu, pentru a-i stampla pe alţii sau pentru a “afla” în avans dacă eşti candidat pentru rai sau, dimpotrivă, pentru iad). Ajuns aici, devine “logic” să te întrebi dacă, spre exemplu, democraţia este cu adevărat bună, dacă razboiul (cu toate crimele şi victimele sale colaterale) este cu adevărat rău, dacăîmpărţirea societăţii în oligarhii şi plebe este justă etc. şi, dacă nu cumva este mai important săîşi trăieşti prezentul, reununţând la idealuri, principii, iubire, credinţă, în favoarea confortului şi a bunăstării proprii. Fasciştii şi comuniştii au fost şi sunt foarte convinşi de “justeţea” preceptelor lor: pentru ei nu există bine şi nu există rău, ci doar o lume “ideală” dominată de supra-om, respectiv, de omul nou de tip comunist care, pentru a-şi face loc în non-istorie, trebuie să distrugă rasele inferioare şi, respectiv, elementele duşmănoase ale putredului regim capitalist, iar până la această destinaţie finală, săîi oblige pe ultimii oameni ai regimurilor vechi sau pe oamenii de rase “inferioare” să le fie sclavi şi robi supuşi fuhrer-ului sau conducătorului şi armatelor lor.

Chiar dacă multă lume nu este conştientă de asta, există şi funcţionează din plin o bancă centrală a băncilor centrale, denumită Banca Reglementelor Internaţionale (Bank of International Settlements, prescurtat, BIS). Această bancă, având sediul la Basel, în Elveţia, adică într-un teritoriu neutru, care aparent nu s-a implicat în niciunul dintre războaiele secolului XX, a fost creată în jurul anului 1930, ca o organizaţie internaţională menită a facilita plăţile şi negocierile despăgubirilor de război ce trebuiau plătite de Germania după primul război mondial (plata acestor despăgubiri nu s-a efectuat niciodată, dar pe temeiul acestei idei s-a constituit placa turnantă a sistemului financiar global, atât de adânc hegemonic în prezent), a sprijinit făţiş, în anii 1938-1944, efortul de război al Germaniei Naziste (facilitând jaful tezaurului Cehosolvaciei, al Belgiei şi al Franţei, pe rând) şi a supravieţuit acordului de la Bretton Woods (unde s-a creat FMI şi, printre altele, s-a cerut lichidarea BIS pentru sprijinul făţiş al naziştilor), fiind, de la începutul existenţei sale, până prin anul 1980, înţesată de nazişti sau de foşti nazişti. Această bancă centrală a băncilor centrale este o “sfântă a sfintelor” de unde ia lumina mai toată pletora bancherilor centrali, dar mai ales, este icoana căreia i se închină al nostru întru veşnicie Manole Le Maçon. Creatăîn 1930, în plină criză economică mondială, BIS şi-a făcut (involuntar) cunoscută adevărata forţă cu ocazia celeilalte mari crize economice mondiale, cea din 2008, de după falimentul Lehman Brothers, când totalitatea băncilor centrale ale lumii, inclusiv Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt, au adoptat regula salvării cu orice preţ a băncilor, pe motiv că sunt prea mari pentru a fi lăsate să falimenteze (o idee forjatăşi aplicată de BIS, în urma căreia au supravieţuit atât băncile germane, cât şi industria sa siderurgicăşi chimică, deşi a fost evident că, fără acestea, Hitler nu ar fi putut avea succes în planurile sale de nenorocire a lumii; apropos, poate vă spune ceva numele de marca IG Farben, producătorul gazului cu care erau ucişi cei din lagărele de concentrare şi proprietarul lagărului de muncă forţată Auschwitz II, unde se producea, printre alte mărfuri “de trebuinţăîn război, cauciuc pentru camioanele naziste). Dar, mai mult decât atât, după 2008, a fost adoptata şi impusă ca politică publică regula a-moralităţii băncilor, modelul post-umanist al lui homo economicus, pentru care contează doar profitul, şi regula fixităţii contractelor bancare tipizate, care se vor impune indiferent dacăîncalcă sau nu legea, ordinea publică, moralăşi echitatea, cu condiţia să respecte formal procedurile (iar aceasta a fost şi este regula “afacerilor” şi a cinelor de lucru la BIS). Dată fiind această regulă a a-moralităţii, oricine îşi poate da seama cum de este capabil Manole Le Maçon să spună „un contract e un contract” şi „când iei un credit pentru casă, devii robul casei”. El ştie ce spune, căci asta i se bagăîn cap la Basel, unde se duce din douăîn două luni. Şi de aceea nu e cazul săîl credem pe dl Vasilescu, cea dintâi calfă a lui Manole, că bancile se umanizează. Băncile sunt şi vor rămâne a-morale, deci dez-umanizate, întrucât asta li se impune, ca regulă de conduită, la BIS, banca centrală a bancherilor centrali.

Şi de aceea, nu va fi greu de digerat acest adevăr: bancherii centrali sunt primii din specia ultimilor oameni, cei ce se află dincolo de bine şi de rău, de unde ne fac cu ochiul. Sunt, aşa cum susţinea chiar Nietzsche, categoria de oameni cea mai detestabilăşi de dispreţuit, întrucât şi-au pierdut capacitatea de a-şi percepe propria imposturăşi, deci, capacitatea de a se dispreţui pe ei înşişi, măcar din când în când.

De altfel, mulţi dintre ei sunt pufăitori de iarbă sau consumatori de alte substanţe “recreative”, jucători ai celor mai bizare jocuri sexuale şi cumpărători de plăceri lumeşti. Şi sunt a-morali. Nu e o afirmaţie gratuită, ci constatarea unei realităţi care se vede în filme, în documentare, în mass-media şi pe net. Şi, uneori, şi în cărţi. Iată ce spune un cercetător al “misterului” de la Basel:

„Bancherii reuniţi la Basel nu au fost împovăraţi de idealism; […] poate că nu erau imorali (cu excepţia lui Schacht, guvernatorul băncii centrale a celui de-al treilea Reich), dar cu siguranţă erau a-morali. Ei credeau că aspectele financiare existăîn vid, departe de supărătoarea politicăşi de interesele naţionale. Consideraţiile etice de bine şi rău pur şi simplu nu existau în universul lor. Ceea ce conta era linia care desparte profitul de pierdere (bottom line) şi interesul în sine al băncilor2„.

La conferinţa de la Bretton Woods din mai 1944, unde s-a creat, printre altele, FMI, şi s-a impus regula dolarului ca monedă de referinţăşi a parităţii fixe a dolarului faţă de aur (35 de dolari pentru o uncie de aur financiar), un fost secretar de stat al SUA, Henry Morgenthau, a declarat că BIS este un simbol al reglementării naziste3). Nu s-a schimbat nimic de atunci. Între 1948-1980, 39% dintre membrii consiliilor de administraţie ale băncii centrale a Germaniei Federale (denumită, înprezent, Bundesbank) şi ale băncilor centrale ale landurilor germane erau foşti nazişti4. Aşadar, amoralii tehnocraţi ai regimului nazist nu numai că nu aveau probleme în a se dispreţui pe ei înşişi, dar nu aveau probleme nici dinspre societate. Nu numai că societatea germană nu îi dispreţuia, dar chiar îi credea eficienţi şi de neînlocuit. Doar bieţii tehnocraţi nu îşi făcuseră decât datoria şi o treabă formal corectă, nu? Sclavii din uzinele IG Farben şi oamenii din lagărele de concentrare, ucişi cu sânge rece, cu milioanele, erau doar accidente de parcurs, doar note de subsol ale istoriei.

Vi se pare cunoscut?

Seamănă cumva această relatare cu o istorie a unui personaj de legendă (rea) care conduce gubernia România de peste 27 de ani?

Vă dau cinci indicii.

(i) Manole.

(ii) Le.

(iii) Maçon.

(iv) Securitatea regimului criminal comunist român de dinainte de 1989.

(v) Componenta tututor organelor de conducere a BNR şi a altor autorităţi de control şi supraveghere ale afacerilor mari, sistemice, precum şi a marilor bănci şi a marilor societăţi listate la bursa de valori.

Vechea şi mereu noua, inexorabila securitate, antanta experţilor şi a elitelor auto-mandatate, ne-alese de nimeni, ci impuse de „necesităţile” europene şi globale ale lui homo economicus, cel fără de morală, înseamnăal doilea val al categoriei ultimilor oameni.

Iar al treilea val, cel al omului economic, fără graniţe şi fără limite între bine şi rău, al omului care, dincolo de bine şi de rău, ne face cu ochiul, e deja aici, e deja de dimensiunea unui tsunami de final de eon.

Unii contemporani ai noştri decid relativ conştient să adopte calea către tărâmul de dincolo de bine şi de rău.

O formaţie românească de folk, numită (foarte orginal şi tradiţional, de altfel) Karma, cântă, în piesa “Fiii amurgului”, pe următoarele versuri de refren:

În amurg târziu, numai zeii ştiu

Săîşi lase sufletul lui

Suntem mai senini

Suntem mai străini

Suntem fiii lui

Ne închinăm amurgului

Ne închinăm doar lui …”

Probabil căîn fumul ierbii, amurgul se personificăşi, mai mult decât atât, devine o fiinţă supremă, atât de puternică, încât pânăşi zeii îşi lasă sufletul “lui”, amurgului, iar pufăitorii, care se declară fiii amurgului, i se închină doar “acestuia”. Amurgul târziu înseamnă nu numai începutul sfârşitului zilei, al luminii, ci şi pregătirea (întinsă pe cca o oră vara) pentru noapte, adică pentru întuneric. Lumina devenind crepusculară, contururile devin clar-obscure, culorile (dominant roşu şi negru) se întrepătrund şi se amestecă, iar mecanismele raţionale şi emoţionale intrăîn pasajul care duce către repaos, despre care nu se poate şti niciodată dacă nu cumva este tăcerea finală. Aşa că, în amurg, zeii “ştiu” săîşi lase sufletul acestuia, iar oamenii pufăitori sunt mai senini şi mai străini (deşi, între ei, sunt fraţi, de vreme ce toţi sunt fiii amurgului), închinându-se amurgului. Nici luminii, nici întunericului: doar amurgului, zonei crepusculare.

Cei mai mulţi, însă, se lasa conduşi pe această cale prin mecanisme emoţionale (sub influenţa acestora, oamenii nu mai gândesc, ci simt) şi oligo-raţionale (sub influenţa acestora, oamenii gândesc prescurtat sau stereotipic, simplificat, semi-automat), ca şi când ar fi setaţi pe pilot automat.

Aceştia sunt cei care nu mai fac distincţia între bine şi rău, cei care sunt dincolo de bine şi de rău, pentru că nu mai ştiu ce e bine şi ce e rău. Aceştia sunt pufăitorii, băutorii de bere, consumatorii de fotbal şi de reality show-uri sau de telenovele, clubber-ii, cei ce experimentează jocurile sexuale sau sporturile extreme pentru a-şi alunga plictiseala şi cei ce îşi consumă viaţa sau îşi răspândesc sufletul pe reţelele de socializare, în cloud şi pe net. Sunt globaliştii şi adulatorii corporaţiilor multinaţionale “capitaliste” (în fapt, insule de socialism planificat în stare pură, leninistă, şi stupi în care viespile domină lucrătorii pe doi lei pentru bunăstarea overlorzilor sistemului). Sunt hipsterii, omul nou de tip corporatist, cetăţenii universului, homo economicus, banksterii şi homo sexualis. Sunt acei “ultimi oameni” la care se refereau atât Friedrich Nietzsche, în Aşa grăit-a Zarathustra, cât şi Francis Fukuyama, în Sfârşitul istoriei şi Ultimul om. Ei reprezintă, în prezent, cam 95% din populaţie. Putem spune că, practic, aceştia sunt noi înşine. Într-o astfel de lume, în care ne bălăcim noi, Hitler şi Stalin s-ar simţi perfect.

Dincolo de bine şi de rău este un câmp. Ne vedem acolo5”.

La o analiză superficială, enunţul pare a fi o ironie la adresa lui Nietzsche, autorul unei cărţi intitulate chiar Dincolo de bine şi de rău6.

Dar enunţul este, de fapt, o traducere în stil american, prescurtat, a unui vers al poetului medieval persan Rumi:

Undeva afară, dincolo de ce e bine şi dincolo de ce e rău, există un câmp imens. Acolo ne vom întâlni”.

Pe numele său complet Mewlana Jalal ud-Din Rumi, acest învăţător medieval al lui Nietzsche a trăit în sec. XIII, între 1207-1273, fiind întemeietorul cultului islamic al “dervișilor rotitori”, denumiți şi sufiți. Dans ritual sacru, în care practicantul (derviș) se învârte continuu şi ritmic până când, transfigurat, este pătruns de o stare de extaz mistic, în care se presupune că ia contact cu sacrul, cu divinul, cu lumea de dincolo, sama promite (sau poate chiar permite) dervișului pătrunderea într-o realitate atemporală, ultra-dimensională, unde, în stările înalte de conştiinţă atinse prin dansul rotitor şi prin muzică, pot fi (re)întâlnite sufletele tuturor oamenilor care au existat, existăşi vor exista pe pământ, inclusiv cei dispăruţi dintre noi (care nu mai pot fi regăsiţi în lumea exterioară). Mult mai important este căsama poate deveni o uniune liturgică cu divinitatea, obţinută prin intermediul emoţiei şi al beţiei provocate de muzică şi de dans. Rumi şi-a învăţat discipolii căîn această realitate augmentată, ultra-dimensională, atemporală, poate fi întâlnită divinitatea, şi că, în prezenţa acesteia, nu mai există bine şi nu mai există rău şi, de aceea, ne putem da întâlnire toţi “pe acest câmp imens”. În această variantă, enunţul de mai sus nu mai pare o ironie la adresa lui Nietzsche (care, de altfel, nu era glumeţ sau ironic de felul său). Nu e nimic banalizator în acest vers; dimpotrivă, totul este înălţător. De altfel, Rumi a fost nu numai un mare telolog, ci şi un uluitor poet, atins parcă de aripile inspiraţiei divine. Iată trei înălţătoare aforisme ale lui Rumi, care chiar nu au absolut nimic în comun cu vulgarizantul curent New Age adoptat de vedetele de la Hollywood, cu misoginismul islamic sau creştin, la mare preţîn sec. XXI, şi nici cu fetişizarea sau obiectualizarea femeii, tipică sexualităţii libertine a post-modernismului în care ne bălăcim: “dacă ai cunoscut extazul arderii, nu vei mai putea trăi fără flacără; iubiţii nu se întâlnesc într-un anumit moment, ei sunt dintotdeauna unul în altul; femeia este raza luminii cereşti”.

La rândul său, atunci când Nietzsche vorbeşte de “teritoriul” de dincolo de bine şi de rău, el are în vedere o angoasantăştergere a graniţelor dintre cele două concepte morale, o zonă unde definiţia omului ca fiinţă morală nu se mai potriveşte, fiind “pregătită” de ultimii oameni (în sec. XXI, numim această pregătire transhumanism) şi “rezervată” supra-oamenilor (în secolul XXI, numim aceasta destinaţie finalăposthumanism).

Acei „ultimi oameni” de care vorbea Nietzsche, în Aşa grăit-a Zarathustra, sunt oamenii pentru care nu mai există idealuri, nici iubire, nici frumuseţe, ci numai bunăstare. Vechile religii, fundamentele morale şi emoţionale ale lumii sunt, treptat, înlocuite de “religia” confortului, destinat acelui homo economicus pe care îl teoretizează “elitele” neo-librale şi libertariene şi pe care îl promovează masiv mass-media main stream. Acest homo economicus, preocupat de conţinutul stomacului propriu, de aspectul său fizic (nu şi de interiorul său moral) şi de satisfacerea plenară a tuturor tentaţiilor sale sexuale, este ca iedera: se extinde rapid şi trăieşte mult, chiar şi în condiţii ostile. Culmea ironiei este căînsuşi cuvântul “bunăstare”, împărţit în elementele sale constitutive (“bunăşi “stare”), sugereazăancorarea în prezent. Vechiul precept latin carpe diem (trăieşte clipa) se potriveşte de minune conceptului de hipster: dacăîl întrebi (din curtoazie sau la modul real) ce face, un hipster îşi va răspunde just doing my business sau, după caz, just hangin’ arround. La fel de bine, conceptul carpe diem se potriveşte şi omului nou de tip corporatist, pentru care contează prezentul, nu şi istoria, şi nici viitorul. De vreme ce corporaţia nu mai are origine, nu are vârstăşi, practic, nici sfârşit, este evident că e mai bine, mai eficient, să fii fidel corporaţiei, şi nu familiei, comunităţii sau naţiei.

Un contemporan al lui Nietzsche nu ar fi acceptat că omul va ajunge vreodatăîn postura de ultimul om. Cu toate acestea, s-ar zice căşocanta profeţie a lui Nietzsche (din Aşa grăit-a Zarathustra) este trăită de noi şi se derulează sub ochii noştri.

Iată! v-arăt ultimul om .

«Ce e iubirea? Ce-i creația? Ce e dorința? Ce este-o stea?» – așa se-ntreabă cel din urmă om, făcându-ne cu ochiul.

Îngust va fi atunci pământul, se va vedea cum țopăie pe el ultimul om, cel care micșorează orice lucru. Prăsila lui este indestructibilă, ca puricele pe pământ; ultimul om o să trăiască cel mai mult”. Şi, în plus: “vine timpul celui mai de dispreț dintre toți oamenii, cel ce nu mai poate-a se disprețui pe sine”.

În zilele noastre, sub influenţa internetului, a paginilor de socializare, a stilurilor prescurtate şi acronimice de comunicare pe internet şi a campaniilor publicitare, cuvintele care exprimă energie, principii, idei călăuzitoare, idealuri, pasiuni, sunt micşorate, banalizate şi chiar vulgarizate, pentru a putea fi mai uşor luate în batjocură. Micşorate sunt şi lucrurile, pentru ca mai multe lucruri săîncapăîn buzunar. Micşorată este şi credinţa. Nu mai existăînfrânare, nici zei. Ultimii oameni nu mai cred în zei, ci numai în confortul prezentului (inclusiv, sau mai ales, în confortul sexual).

Ultimii oameni sunt hedonişti. Cel din urmă om, cel din profeţia lui Nietzsche,ne face cu ochiulşi ne invită să pufăim alături de el. În lumea noastră, practic, nu mai există lucruri şi nici idei suficient de serioase sau de grave pentru a nu putea fi luate în derâdere, pentru a nu putea fi micşorate făcând cu ochiul. Cel ce îţi face cu ochiul te cooptează, fără să vrei, în mica echipă a celor care au găsit fericirea într-o ţigară de iarbă, un joc sexual de grup, o sticlă de bere sau o partidă de table.

«Noi», zice-va ultimul om, făcându-ne cu ochiul, «suntem inventatorii fericirii».”

Şi cine nu îşi doreşte fericirea, mai ales când este (pare a fi) la distanţă de un click pe internet? Dacă unii chiar au inventat fericirea, de ce ar mai vrea cineva să progresăm, să ne depăşim condiţia, să ne înălţăm? Împărăţia lui Dumnezeu şi-aşa nu există, ce sens ar avea să ne luptăm pentru a o găsi? Vom căuta, toţi, această fericire hedonistă, ca şi când ar fi un drog de care am devenit, deja, dependenţi.Şi, întrucât „toți vrând la fel, ei vor fi cu toți la fel”, cu „ultimii oameni” evoluţia se va fi oprit, căci motivaţia auto-depășirii va fi dispărut. Omenirea se va închide în propria monotonie şi, după profeţia lui Nietzsche, deşi ultimii oameni se vor mai certa între ei, din când în când, ca să spargă monotonia, ei se vor împăca de îndată, “ca nu cumva să-și tulbure digestia”.

Pentru ultimii oameni, lucrurile, avuţia, buzunarul sau contul propriu sunt importante, căci sunt calea către bunăstare. Pentru homo economicus, nu contează să fii, ci să ai. Deşi este posibil ca mulţi dintre aceşti ultimi oameni săîşi fixeze ca motto sau îşi tatueze mesaje mobilizatoare emoţionale, ca cele pe care şi le afişează starurile de cinema sau sportivii de performanţă, ceea ce realmente contează pentru ultimii oameni este tot bunăstarea, iar aceasta poate fi obţinută doar cu avuţie şi bani, chiar şi folosind sau exploatând alţi oameni (în aparenţă liberi, dar legaţi cu tot felul de lanţuri juridice de cei care deţin resursele şi avuţia). Pe internet circulă această zicală atribuită lui Dalai Lama: “oamenii trebuie iubiţi şi lucrurile folosite; haosul lumii de azi este pentru că iubim lucrurile şi folosim oamenii”.

Cei care râd de lucruri grave, de suferinţă, cei care banalizează drama sau tragedia7, cei care transformă populaţia în cifre şi statistici nu sunt supra-oameni, sunt ultimii oameni, sunt fiinţe în curs de dezumanizare. Iar acest val va iradia către toţi ceilalţi oameni, căci, aşa cum spune Nietzsche, ei, ultiimii oameni, sunt “ca puricele pe pământ”, identici din tată-n fiu, întrucât au pierdut deja ceea ce este definitoriu pentru om: distincţia dintre bine şi rău.

Legăturile naturale (de sânge) şi morale între oameni, cele care ţin lumea laolaltă, legături negate sau chiar tăiate (semi)conştient de ultimii oameni, încep să fie înlocuite de o confuzie generală, ca în apocalipsa scandinavilor (Ragnarök, sfârşitul omenirii, al zeilor şi al eroilor). Această negare şi această ruptură sunt consecinţa pierderii distincţiei între bine şi rău.

Pierderea acestei distincţii nu înseamnă o prostire a omului (deşi marea noastră majoritate a început să funcţioneze pe pilot automat, utilizând mecanisme emoţionale şi oligo-raţionale în deciziile curente sau capitale), ci o îndepărtare de statutul de om. Căci omul nu există dincolo de această distincţie. De aceea, în câmpul acela al lui Rumi, unde ne putem (re)întâlni după ce am depăşit graniţa dintre bine şi rău, nu mai există oameni. Dincolo de bine şi de rău nu e un câmp cu flori, e abisul, e adâncul insondabil (acel tehom, „adâncul” la care se referă Facerea 1:2: “Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”). Acest abis face imposibilăîndreptarea lumii” (tikun olam8).

În fervoarea aceasta hedonistă, când omul a devenit o cifră statistică pentru producătorii de medicamente şi vaccinuri şi o recoltă pentru sistemele public-private de “protecţie” a copiilor (prin luarea lor forţată din sânul familiei pentru că mama şi tata s-au răstit la ei ori au întârziat câteva ore să ajungă acasă, timp de câteva zile sau săptămâni la rând, pentru că au fost nevoiţi să stea peste program la serviciu, pentru a face bani, pe care săîi verse la picioarele băncii ca să plătească rate care nu se mai termină niciodată) şi când am ajuns să considerăm acceptabilă sau chiar necesară promovarea educaţiei sexuale în şcoli încă din clasa a treia sau când se interzic sărbătorile religioase creştine pentru a nu ofensa ateii şi credincioşii de alte religii (cărora, apropos, nu li se aplică acelaşi tratament, pentru a nu le alimenta extremiştilor religioşi furia destructivă), ori când se fac şi refac experimente medicale, de genul eugeniei, al mamei-surogat, al “exporturilor” de mame purtătoare în ţări unde acest lucru este permis, al prelevării şi exportului de organe etc., îşi mai aduce cineva aminte de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului? Despre idealul de dreptate, de egalitate şi de auto-determinare sau despre protecţia vieţii private şi familiale, ori despre libertatea de conştiinţă?

După toate aparenţele, nu.

Şi totuşi, acea Declaraţie venea după două războaie mondiale, cu zeci de milioane de victime directe şi cu sute de milioane de victime colaterale. Acei bunici şi străbunici ai noştri nu îşi puteau imagina că sunt sacrificaţi pentru ca noi să ajungem să trăim în plinăepocă a ultimilor oameni.

Nu îşi puteau imagina acest Späte Götterdämmerung.



1Nimeni nu a probat încă impostura lui Manole Le Maçon pentru mandatul de gubernator al provinciei România întins pe 27 de ani, aşa că el este perceput î continuare ca o culme de onestităţii şi a probităţii profesionale sau academice. Nimeni nu a probat încă fraudarea alegerilor din 2009, aşa că participanţii la fraudă sunt percepuţi ăn continuare ca perfect drepţi şi nevinovaţi.

2Turnul din Basel, Istoria obscură a băncii secrete care conduce lumea, de Adam LeBor; ediţie în limba română la editura Globo, 2014, p.84.

3Ibidem, p. 85.

4Ibidem, p. 187.

5Acesta este motto-ul unei cărţi pe care am citit-o deunăzi: Îţi voi dărui soarele, de Jandy Nelson, ediţia în limba română la editura Epica, Bucuresti, 2015. Pe internet se spune că actriţa Angelina Jolie şi-ar fi tatuat pe spate acest mesaj, ca o odă adresată partenerului său de viaţă, Brad Pitt (de care a divorţat între timp).

6Dincolo de bine şi de rău. Preludiu la o filozofie a viitorului, Friedrich Nietzsche, editura Antet, 2010, colecţia Libris.

7 Consilierul gubernatorului privinciei România, dl Adrian Vasilescu, declara că cele peste 30 de sinucideri cauzate de creditele bancare sunt pure invenţii.

8Îndreptarea lumii este un concept de care vorbea un anume Isaac Luria, nimeni altcineva decât fondatorul Cabalei moderne. Luria a trăit în timpul lui Vlad Ţepeş, în perioada 1534-1572, iar Vlad Ţepeş a fost un domnitor român pe care contemporanii îl laudă şi acum pentru dreptatea dură, corectivă, pe care o făcea pe vremea sa. Conform lui Amos Oz şi fiicei sale, Fania Oz-Salzberger, “tikun olam” înseamnă re-compunerea spirituală a lumii, după „stricarea uneltelor”. O veche catastrofă divină şi morală, repetată în sec. XX, odată cu instalarea fascismului şi a reversului său, comunismul: aceasta este stricarea uneltelor. În secolul XX, mai ales după fondarea Statului Israel, copiii israelieni strigau „Uneltele sunt stricate” ori de câte ori regulile jocului erau încălcate (a se vedea Evreii şi cuvintele, editura Humanitas, seria Fiction, Bucureşti, 2015, p. 70-71). Cei doi Oz afirmă, de asemenea, că pentru profeţi (vezi Isaia 5), răul era asemenea unei afirmaţii ilogice sau a unei geometrii eronate, iar onestitatea era o linie perfect dreaptă, în timp ce nedreptatea era un toiag înconvoiat.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Gheorghe Piperea 413 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.