Andrei Şerban cucereşte din nou publicul Operei din Paris

O Africă însorită şi extrem de colorată, într-un spectacol plin de vivacitate, răspunzând ideal „nebuniei organizate” a creaţiei rossiniene. La Palatul Garnier, stagiunea 2010-2011 s-a deschis cu o operă de repertoriu, „Italianca în Alger”, creaţia lui Gioachino Rossini, a cărei premieră mondială a avut loc în 1813. La Paris, opera a fost pusă în scenă de regizorul Andrei Şerban, cu decorul şi costumele Marinei Drăghici şi coregrafia semnată de Nicky Wolcz, smulgând aplauze şi ovaţii publicului. Rolul lui Mustafa, cu o aluzie la contemporaneitate, amintind de Ghaddafi, a fost interpretat savuros de basul de talie internaţională Marco Vinco, aflat la debutul său la Opera pariziană, într-un stil poate puţin excesiv „italian”, după părerea cronicarilor, dar apreciat de public. Artistul se dovedeşte unul dintre punctele forte ale distribuţiei, alături de admirabilul bariton Alessandro Corbelli, în Taddeo, mai ales în duetele cu Vivica Genaux (Isabella), ale cărei un talent scenic, muzicalitate şi o frazare remarcabile au încântat, chiar dacă presa de specialitate a considerat că nu are o voce „torenţială”. Producţia a prilejuit şi debutul americanului Lawrence Brownlee, un tenor rossinian de clasă. Sub bagheta dirijorului Maurizio Benini, revenit după o absenţă de câţiva ani pe scena pariziană, spectacolul a fost strălucitor, demn de cea mai bună tradiţie italiană, Corul şi Orchestra Operei dovedindu-şi calităţile.

Olandezul zburător

La Opera Bastille, directorul Nicolas Joël a ales pentru deschiderea stagiunii tot o operă de repertoriu, „Olandezul zburător” de Wagner. Având premiera mondială în 1843 la Dresda, opera lui Wagner este inspirată de capitolul al şaptelea din „Memoriile Domnului Schnabelewopski”, de Heinrich Heine, Wagner combinând două idei-forţă proprii operei artistului: ispăşirea prin sacrificiul uman şi moartea, ca eliberare dintr-o condiţie existenţială inacceptabilă. Opera poate fi considerată manifestul romantismului în muzică, iar ca modalitate de prezentare este un vis. Toate personajele visează, culminând cu Senta, în a cărei imaginaţie se modelează un viitor asemănător trecutului mitic.

În montarea regizorului Willy Decker, decorurile şi costumele concepute de Wolfgang Gussmann, spectacolul urmează fidel opera lui Wagner. Ambientul este vag marinăresc, acţiunea petrecându-se în casa navigatorului Daland, despărţită printr-o poartă enormă de spaţiul exterior al fiordului nordic. Pentru a scăpa din acest interior şi de căsătoria cu Erik, Senta se refugiază în universul legendelor antice. Portretul Olandezului Zburător devine o variantă nordică a lui Ulisse, combinat cu Ahasverus, Evreul rătăcitor. Foarte apreciată de un public numeros, această reluare a „Olandezului zburător” a însemnat o înnoire a echipei de solişti. În rolul Senta a apărut soprana canadiană Adrianne Pieczonka, de la Opera din Viena, ascultată rar la Paris, aplaudată pentru sensibilitatea interpretării, chiar dacă vocea ei de soprană lirică părea mai puţin potrivită pentru rolul wagnerian. Aprecierile criticii au mers către basul finlandez Matti Salminen, în rolul Daland, conceput cu mare experienţă, şi mai ales către cei doi tenori, germanul Klaus Florian Vogt, în Erik (debut la Opera din Paris), şi elveţianul Bernard Richter, în rolul tânărului Pilot.

Experienţa dirijorului Peter Schneider a asigurat un perfect echilibru între scenă şi orchestră.

Deschiderea stagiunii cu două reluări i-a atras critici din partea presei directorului Operei din Paris, chiar dacă ambele spectacole sunt de clasă. „Olandezul zburător”, a avut premiera pariziană în 2000 şi a fost reluat în 2002 şi 2003, iar „Italianca în Alger” a debutat la Opera Garnier în 1998, fiind prezentată din nou în 2000 şi 2004.