În iunie 1968, împreună cu universitarul Pompiliu Marcea, un gorjean foarte distins, cultivat şi mare patriot, mergeam cu “Fiatul” său undeva în Oltenia, pe drum discutând multe, mai ales despre vizita în România a preşedintelui francez Charles de Gaulle şi discursul rostit de el cu acest prilej. Am convenit amândoi că este vorba de un moment istoric, fiind încântaţi că l-am trăit pe viu, cum se zice, dat fiind că nu oricând poţi fi martor la evenimente excepţionale. Când, în august 1969, a venit la Bucureşti preşedintele american Richard Nixon, într-o vizită unicat în Estul comunist, şi, ca şi generalul De Gaulle, a rostit vorbe memorabile la adresa poporului român, am convenit că, din nou, ţara trăieşte clipe ieşite din tiparul obişnuinţei de care iarăşi trebuie să fim mândri, dar nu în toceala absurdă a cuvântului, altfel înălţător ca sens. Erau evenimente politice care au fisurat serios Cortina de Fier, de care ulterior aveau să profite masiv alţii şi care, din păcate, nu ştiu dacă au avut cronicari pe măsură.
Poate nu întâmplător, atunci, ruda mea avea să-mi facă o destăinuire ce m-a uimit şi m-a pus pe gânduri: dacă i s-ar fi oferit cumva să opteze pentru perioada în care să trăiască, ar fi dorit ca apogeul carierei sale să fie 1918. Motivaţia a fost sumară, dar solidă: revenirea Basarabiei la „patria mamă”, urmată de cea Transilvaniei. Astăzi, aici, vreau să spun că opţiunea sa m-a urmărit, deşi în acele vremuri de oarecare deschidere nu se prea vorbea despre momentul Chişinău, martie 1918 şi protagoniştii săi. Acum, preluând ideea sa insolită, mă revăd peste timp în Chişinăul din acel martie încă friguros, unde se întruneşte Sfatul Ţării şi, după câteva zile de dezbateri, în timpul cărora Constantin Stere a intervenit de 50 de ori spre a pleda pentru unirea cu România, participanţii au aprobat entuziaşti propunerea lui (Culmea, în anii de deschidere de după 1964, în Facultate nu ni s-a vorbit despre marele scriitor Constantin Stere, iar romanul său „În slujba revoluţiei” se găsea la fondul „secret” al Bibliotecii, ca şi alte volume ale lui Hasdeu, Eminescu, Arghezi, Goga, Blaga, Barbu şi ale multora alţii!).
Aşadar, m-aş simţi onorat să pun în ziar „Actul Unirii, votat de Sfatul Ţării la 27 martie St. (stil) V. (vechi) 1918. In numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotatele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România. Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna! Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării, I. Buzdugan”.
Au fost primele momente astrale ale lui 1918 pe care nu le uităm sau ignorăm, chiar dacă satana roşu avea să facă orice pentru a ni le şterge sau anula, inclusiv din memorie. Sigur, în viaţa unui popor, un atare rapt nu este un fapt zilnic, de aceea, pentru noi, momentul martie 1918 şi marea decizie a Unirii luată de acele conştiinţe luminate ale românităţii din Chişinău au intrat în patrimoniul spiritual naţional!
Celelalte ore şi zile astrale aveau să vină spre sfârşitul lui 1918, şi parcă mă văd ce înfiorat şi plin de speranţă aş fi tipărit în gazeta „Unirea” din Blaj, în numărul din 13/28 XI 1918, acest apel de suflet: “Veniţi la Alba Iulia! Fraţi români! Veniţi cu toţii la Marea Adunare Naţională, care se va ţine la 1 Decembrie… în Bălgradul lui Mihai Viteazul. Veniţi cu miile, cu zecile de mii! Lăsaţi pe o zi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temelia unui viitor bun şi fericit pentru întreg neamul românesc!”.
Sunt încredinţat că cel ce a conceput apelul ştia că participă direct la momente excepţionale, că face ISTORIE ADEVĂRATĂ. Îl invidiez şi, deopotrivă, îl omagiez, ca şi pe toţi anonimii de acelaşi fel. Încerc să mă văd mergând cot la cot şi umăr lângă umăr alături de miile şi miile de români care au răspuns apelului de mai sus, spre a se strânge în Bălgradul în care, la 1 noiembrie 1599,Mihai Viteazul intra glorios, însoţit de un alai impunător, iar Cetatea avea să fie capitala în scurta vreme în care unise cele trei principate româneşti. Pe urmă, în 1784, tot la Bălgrad, şi tot pe acelaşi platou, Horia şi Cloşca, erau frânţi pe roată. În 1918, la Alba Iulia au venit 1.228 de delegaţi oficiali, reprezentând cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti, etc. Înainte de orice a fost un mare plebiscit popular, atestat de mulţimea oamenilor veniţi de peste tot, cu trenul, căruţele, şaretele, călare sau pe jos, purtând haine de sărbătoare, steaguri tricolore, table cu numele comunelor ori ale ţinuturilor reprezentate. Acolo, în acele momente, cronicarul a auzit strigat de zeci de mii de oameni „Vrem să ne unim cu ţara!”, iar dorinţa lor politică avea să capete valoare juridică prin Rezoluţia Marii Adunări Naţionale a tuturor românilor din Transilvania prin care se hotărăşte unirea „teritoriilor locuite de dânşii cu România”, document ce proclamă principiile fundamentale menite să propăşească statul naţional unitar român. Este evenimentul pe care marele istoric Florin Constantiniu îl defineşte astfel: „Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit„.
Spuneam că aş fi vrut să fiu cronicarul şi acestui eveniment şi m-aş fi văzut şi alături de fotograful Samoilă Mârza, născut în 1886, în satul Galtiu din comuna Sântimbru, din judeţul Alba, singurul care a consemnat în imagine momentele de excepţie din Alba Iulia, un ziarist de excepţie, la înălţimea acelor ore astrale. Lui îi datorăm recunoştinţa noastră ca gazetari şi ca români – fără imaginile lui, acele mărturii scrise sau orale ar fi fost mai sărace. În curând vom celebra primul secol scurs de la orele astrale ale lui 1918 şi nu-mi doresc decât să fim la înălţimea celor de acum o sută de ani! Şi ca popor, şi în calitate de cronicari!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.