Stabilită în Franța de 30 de ani, Ioana Ghenciulescu Violet nu s-a rupt de România, unde ține cursuri și a publicat o carte despre terapia prin artă. Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru cotidianul.ro, Ioana Ghenciulescu Violet, pictoriță, restauratoare vorbește despre terapia prin artă, o specializare extrem de rară la noi.
De ce cartea dv. se numește „Încercarea labirintului?“
Am împrumutat titlul de la Mircea Eliade, de fapt el aparține unei cărți de convorbiri între Eliade și Roquet, care abordeaza și tema aceasta a labirintului, a trecerii dintre viață și moarte, a trecerii de la copilărie la adolescență. În societățile arhaice, unul dintre rituri era trecerea prin labirint. Minotaurul este o legendă, dar face parte dintr-un ritual care exista în trecutul antic, iar la aborigenii din Australia și Noua Zeelandă există încă ritualul străbaterii unui labirint, de-a bușilea, în condiții de întuneric deplin. Un rit de inițiere, rezumat la faptul că, dacă ieși viu de acolo, ieși transformat, psihic, dar și fizic.
În prima parte a cărții pun accentul pe importanța istorică a labirintului în general. În a doua, mă refer la un labirint al simțurilor, pe care-l folosesc ca pe un mediator terapeutic. Cartea mai are două subtitluri atașate, dansul, artele plastice, mediile cu care eu lucrez, iar rolurile actanțiale se referă la structura labirintului din acest dispozitiv, care este de fapt o instalație performativă. Fiecare cititor poate fi sensibil la unul dintre aceste aspecte. Unii mă întreabă despre labirint, alții sunt curioși de titlul legat de Mircea Eliade, alții ce e cu simțurile sau de ce vorbesc despre dans.
Putem afirma că „frica” este unul din elementele cu care se lucrează în acest dispozitiv al labirintului simțurilor. Frica este legată doar de aspectele fizice care ar exista într-un asemenea loc, de senzații mai mult sau mai puțin plăcute, ci este în legătură cu teama de moarte.
Cum ați ajuns să vă specializați în terapia prin artă? Pentru că era ceva nou, la modă? Pentru că ați simțit nevoia unei terapii proprii, ca emigrantă? Pentru că ați vrut să contopiți etapele dv. profesionale anterioare, pe cea artistică, didactică și pe cea de la muzeu?
Bineînțeles că experiențele trăite au avut de-a face cu alegerea mea. Timp de 3 ani, ca profesoară de desen la Slatina, am lucrat cu sute de copii pe care i-am găsit fantastici și la care am descoperit un mare potențial.Copii pe care i-am descoperit atât de liberi în exprimare atunci când reușeam să ocolim subiectele impuse și cărora am vrut să le dau mai mult decât mi se cerea să le dau. Am notat atunci ca aveau o forță deosebită în a exprima lucruri catastrofice și mă întrebam ce e cu furia asta, cu frica asta. Le-am dat tema „Familia mea în anul 2000” și le-am spus că poate atunci vom zbura în spațiu – eram în anii ‘80 – , deși văzuseră filme cu nave cosmice, ceea ce prezentau ei era atât de legat de cotidian, de niște neajunsuri ale cotidianului, încărcate de râsu‘- plânsu‘, ca niște caricaturi.
Fiind în orașul Slatina, de unde provenea Eugen Ionescu, am făcut în mod fortuit câteva legături, în care poate căutam ceva legat de artă, fiindcă întotdeauna m-a obsedat ideea de a mă exprima creativ. Am renunțat la Școala germană ca să mă duc la Liceul de Artă, dar aș fi vrut să fac și teatru și dans și, evident, nu se putea face totul. La vremea aceea deja mă întrebam de ce nu se poate. În afară de meseriile de actriță, cântăreață, dansatoare și mai știu eu ce, îmi doream să fiu și psiholog. Bineînțeles că și acesta din urmă era un domeniu nu prea „sigur” pe atunci…
Fusese desființată facultatea de psihologie, ca urmare a meditației transcendentale.
Psihologia, yoga, tot ce-mi plăcea mie, pe atunci era interzis. Îi cunoșteam pe soții Perjovschi, ei făceau mai ales artă conceptuală, dar și asta a fost posibil mai mult după anii ‘90.
Ați plecat în Franța în 1990, ce-ați făcut acolo în primii ani?
Evident că am vrut să le încerc pe toate când am ajuns în Franța, dar nu aveam cum să acced într-un cerc de performeri, din prima. În primii ani, am studiat pentru diploma de master în restaurare de tablouri, la Sorbona. Deși am obținut diploma de restaurator al Muzeelor Franței, pe care nu o aveau mulți restauratori, la vremea aceea, am realizat repede că această meserie presupunea să-mi petrec viața închisă în atelier, folosirea de solvenți toxici, etc. Cum aveam copii mici, nu mi s-a părut o formulă oportună. Îmi doream o activitate înconjurată de oameni, de copii, în mod special, așa că am deschis în atelierul meu cursuri de artă pentru copii. După aceea m-am înscris la INECAT (institutul de art-terapie), la un master de art terapie.
În timpul facultății de art terapie, mi s-a cerut să mă specializez într-o a doua formă artistică legată de „o artă pe care nu o cunosc”. Masterul fiind considerat un proces în care intrai într-un ciclu de terapie, împreună cu restul grupului de studenți, mi s-a spus că nu se putea sa fiu terapeutizată printr-o artă pe care o cunoșteam foarte bine, întrucât m-aș fi putut prea lesne folosi de subterfugiile ei formale și stilistice. Într-adevăr, în spatele automatismelor te poți ascunde, fără să-ți dezvălui cu adevărat propriile falii. Or, terapie înseamnă să lucrezi tocmai cu aceste falii. Atunci mi s-a oferit alegerea între teatru, scris, dans și muzică. Eu am ales dans, un mediu non –verbal, care credeam eu că mi se potrivea. Unul din stagiile importante a fost cu Laura Shelleen, (o importantă coregrafă americană care se ocupa cu reinterpretarea dansurilor din antichitatea greacă) și un dansator japonez de Buto. În anul următor, am urmat un curs numit creația ca proces de transformare ( creation comme processus transformation), care îngloba mai mult forme artistice cu diverși participanți, printre care un clown belgian și un mim turc, surdo-mut, care era și desenator și fotograf. Teatrul de marionete mi s-a părut cel mai greu. Intrai cu corpul tău în alt corp. O experiență unică.
Interesant. Dincolo de aceste cursuri sau experimente artistice, nu ați avut niciun contact cu psihoterapia?
Ba da. Ca să fii admis, se cerea să fi făcut înainte o psihoterapie și, pentru a obține diploma, erau necesare 800 de ore de practică în spital. Prima dificultate era cea de a fi acceptat într-un spital de psihiatrie. Primele experiențe au fost destul de impresionante. Am fost acceptată la spitalul Ste. Anne, la secția de urgențe psihiatrice, la adulți. Asta se întampla acum vreo 17 ani, și pe atunci se fuma peste tot, pe coridoare, în saloane. Fumau pacienții, doctorii și asistentele, iar lucrul cu acești pacienții era extrem de dificil, căci erau bombardați cu medicamente. Am descoperit însă meseria de asistentă în psihiatrie, practicată de niște oameni extraordinari, cu multă știință, și care au alt tip de contact decât doctorul cu pacientul în spital. Petrec mult mai mult timp și au o relație mai apropiată cu pacientul. Un alt stagiu care m-a marcat a fost cel de la spitalul Necker pentru copii, cu grave maladii, printre care și cancer. Au urmat secția de copii la centrele de zi ale spitalului Ste. Anne sau secția de adolescenți cu tentative de sinucidere. Concomitent, lucram cu persoane cu handicap motor, aflate în scaune rulante, împreună cu compania „Danse avec les roues”, cu care lucrez și acum.
Și, concret, cum era? Vedeați bolnavul si apoi?
Nu, nu întotdeauna vedeai bolnavul singur. Mai degrabă lucram cu grupuri constituite în așa-zise ateliere de „mediere artistică”, cum sunt în spitalele de psihiatrie, mai ales în cele de copii. Există obiceiul de a chema artiști în echipa de medici psihiatri și psihologi. În centrele de zi, tinerii pacienți vin, pentru câteva ore, după școală, apoi se duc acasă. Când sunt internați, cum era cazul adolescenților sinucigași, li se oferă diverse activități, printre care atelierele de art-terapie. Eu aveam atelier o dată pe săptămână.
Cum apreciați că este societatea românească? Sănătoasă, bolnavă, în curs de îmbolnăvire?
Ce speram și nu s-a întâmplat era că nu vom repeta greșelile făcute de către țările vestice, adică urbanizarea excesivă, smulgerea copacilor și dezvoltarea unui spațiu dedicat mașinilor, în detrimentul pietonilor; cimentarea plajelor; cultivarea și ingerarea alimentelor pline de pesticide sau modificate genetic. Pe toate acestea am fi putut să le evităm, pentru că de acuma știm că au efecte negative și mi-aș fi dorit să sărim direct la noile tehnologii.
Din câte știu, nu v-ați mulțumit cu o contemplare, întristată, de la distanță, ci ați înființat o asociație…
Am creat în 2000 Asociația Artees și scopul ei era crearea un muzeu pentru copii în România. Toată lumea a sărit în sus când a auzit așa ceva, care părea un non-sens, căci din principiu „copiii nu merg la muzeu, nu le place la muzeu și doar n-o să bagi copilăria într-un muzeu”. Bineînțeles că nu mă gândeam de fel la „o copilărie mumificată într-un muzeu, cu etichete pe care să le citești”. De atunci, în toată lumea au luat naștere nenumărate programe cu copiii, în special cu cei care nu au acces la un muzeu… Inițiativa mea era total neadecvată momentului în România. Atunci ne-am apucat de făcut proiecte, pe vremea aceea România nu era în UE, deci nu exista finanțare, așa că am încercat o colaborare cu alte proiecte educative; ca taberele cu „Cangurul”, de pildă: ateliere paralele de fizică și de artă. Apoi am putut beneficia de sprijinul UE și proiectele au căpătat mai multă amploare. De-a lungul anilor, am colaborat cu MȚR, cu Instititulul Cultural Român, etc.
Revenind la carte, acolo relatați experimentele făcute în labirint. De ce ele se petrec mai ales pe întuneric sau cu ochii legați?
Invitații la performance au, de obicei, ochii legați pe parcursul labirintic al simțurilor, pentru că, inițial, în timpuri străvechi, aceste labirinturi erau niște locuri abrupte și închise, cu capcane și în care nu se prea putea vedea. În plus, dacă renunțăm la vedere, care este unul dintre principalele simțuri, vor fi exacerbate celelalte simțuri. În general, „văzul”, „auzul” tind să ia multă amploare, mai ales în lumea telefoanelor mobile. Există, de asemenea, o invazie de sunete care tinde să ne capteze atenția și astfel sunt puse în plan secund celelalte simțuri mirosul, pipăitul și gustul. În aceste dispozitive labirintice, simțurile apar, deci, ca niște vectori care dau un înțeles parcursului celui care străbate labirintul.
În general, lucrez cu o echipa de „actori-constructori ai labirintului”. Ei crează o poveste în acel spațiu, este prin urmare o creație colectivă, greu de detaliat aici, dar, la sfârșit, actorii fac apel la simțuri, pentru vizitatori, iar vizitatorii se folosesc de simțurile lor, ca să se orienteze și să-și dea seama ce se întâmplă cu ei sau să imagineze ceva. Aș insista aici la gusturi și mirosuri – pentru că suntem mai puțin obișnuiți să facem apel la ele în artă – deși ele constituie, de fapt, principalul nostru capital pentru reconstituirea amintirilor.
Madeleinele proustiene!
Da, madeleinele lui Proust nu sunt așa, o simplă imagine – acum se fac cercetări neurologice și s-a dovedit importanța lor – sunt de pildă, copii care se liniștesc în contactul cu o haină impregnată cu mirosul mamei. Același lucru funcționează și cu pisicile sau cu cățeii. În al doilea rând, simțurile sunt niște fantastici vectori ai imaginației și ai rememorării. De exemplu, bolnavii de Alzheimer nu pot uneori verbaliza amintiri, însă aceste amintiri foarte vechi sunt imprimate undeva. Anumite ambianțe (sunete, mirosuri, gusturi) îi aduc mai ușor pe un tărâm care a ramas impregnat în minte.
Cum se poate crea mirosul unei case vechi și bombardate, de exemplu?
Nici măcar nu este nevoie să refaci aidoma așa ceva, adică nu e nevoie să re-creezi decorul originar. Mi s-a cerut o asemenea experiență a labirintului senzorial într-un EHPAD (Unitate de îngrijire pentru persoanele în vârstă). Am sugerat crearea unui atelier, inspirandu-mă din opera lui Anselm Kiefer. Acest important artist contemporan creeaza într-un atelier foarte vast instalații fabuloase cu tot felul de lucruri vechi, obiecte ruginite sau care putrezesc, un spațiu în care ai senzația că te pierzi. E lesne de înțeles că nu a fost acceptat proiectul meu, deși îl redusesem la scară și îl „sterilizasem” destul de mult, după parerea mea. Mi s-a sugerat să renunț la toate obectele, să le prezint mai degraba pe un i-pad, iar pentru mirosuri mi-a fost sugerat să „vaporizez uleiuri esențiale”. Am răspuns comanditarului că nu lucrez cu i-padul pentru beneficiari (decât eventual pentru a înregistra documentarea post-performance). Am protestat și contra „uleiurilor esențiale”, prea reduse ca impact, cred eu, pentru a da iluzia unei ambianțe cu mâncăruri, mirosuri, obiecte adevărate. Până la urmă, am realizat proiectul într-un alt EHPAD, cu mare succes.
Caut uneori locuri în care să pot crea labirinturi, fiindcă labirintul are de-a face și cu locul în care-l construiești și cu oamenii pe care-i angajezi într-o astfel de experiență. Se dă o temă, iar cei care-l construiesc vin cu idei despre simțuri care li se par familiare, care le trezesc anumite amintiri. Atunci construim o poveste care ar putea fi familiară și pentru alții. Iar acei alții (publicul vizitator) nu recunosc neapărat povestea noastră, dar brodează și ei povestea lor pe marginea creației noastre colective – avem cu toții o amintire legată de un miros de scorțioară, de plăcintă cu mere sau mai știu eu ce. Povești asemănătoare, dar nu identice.
Psihoterapia a apărut și în România de ceva vreme și lumea a acceptat că nu te duci la psihoterapeut o dată, de câteva ori, ci pentru o perioadă mai lungă. Dacă optezi pentru art terapie, e la fel sau ajunge să participi la un singur eveniment? Sau asta declanșează ceva și te duci periodic? Care este intervalul la care se pot organiza astfel de evenimente?
Aici sunt de făcut câteva precizări. Labirintul simțurilor, în sine, este văzut ca o instalație performativă și ea cere ceva timp ca să fie organizată. Labirintul simțurilor cu scop terapeutic (în sensul unei medieri artistice ) nu poate fi construit oricând, oriunde, în fiecare zi. Dar poți să lucrezi elementele sale cu cineva care este în terapie, preferabil un grup. Bineînțeles că, dacă te duci la un spectacol de teatru sau de operă, te expui unei emoții artistice, dar asta nu face din acestea o terapie. Cel care, prin contactul cu arta, contribuie la actul terapeutic este art terapeutul. El validează terapia prin artă. Altfel este doar o expresie artistică. Art terapeutul îți dă cheița cu care tu trebuie să faci drumul mai departe și întrebuințarea pentru ceea ce ai descoperit despre tine cu această ocazie. El te poate ghida, de aceea am folosit simbolul labirintului și al firulului Ariadnei, pentru că terapeutul e un fel de ghid. El te conduce, dar tu mergi singur și tu ești cel care trăiește experiența respectivă. El nu te ține de mână tot timpul, îți indică doar drumul și te ajută să ieși la liman.
Soția mea care și-a ajutat fata la crescut copii, în primele luni de viață ai nepoților, dacă mama nu era acasă sau nu putea să se ocupe de copii punea o bluză de-a mamei lănga ei în patuț, sau când îi legăna ceva de-a mamei lăgă ei și imediat se linișteau, și adormeau. Pisica, mai ales dacă ești singur, știe că nu te simți bine și deși stă mai mult pe afară, sau iese de trei, patru ori pe zi în curte, dacă nu te simți bine nu se mișca și două zile de lângă tine în patul în care bolești. Când sare din pat să o duci la ușă înseamnă că ești spre bine, că deja poți.
Da !Avem multe de invatat de la copii si animale ,ne sunt superiori …