Artmark, caleidoscopul cu iluzii

Existenţa caselor de licitaţii este un reflex al civilizaţiei şi în acelaşi timp un mecanism fructuos pentru a face mai uşoară circulaţia unor mari sume de bani în piaţa de artă. La noi, meritul Casei Artmark este incontestabil în a fi făcut şi un spectacol din achiziţia obiectelor de artă, indiferent de natura acestora. A creat scena cu străluciri de gablonz pe care în general piţiponcii continuei tranziţii, politicieni, patroni, dar şi negustori şi colecţionari oneşti să poată defila pentru că, este adevărat, aceştia au nevoie şi de existenţă demonstrativă pentru a fi. Specificul românesc a lovit însă şi în această întreprindere, mai toate slăbiciunile şi frivolităţile noastre au fost alimentate de filosofia internă a casei de licitaţii, devenite, în opinia mea, una dintre cocotele de lux ale socialului românesc, un fel de alt Loft al oamenilor cu bani, interesaţi să pară şi amelioraţi cultural prin nevoia proximităţii domestice faţă de opera de artă. Mecanismul de a atrage resursele naivilor, ale nepricepuţilor în domeniu, ale celor care trebuie urgent să îşi mobileze casele impunătoare este unul complex, deşi tipul de manipulare cu care se operează este unul de nivel rudimentar. Nu voi insista acum pe decodificarea mesajelor pentru pescari emise de baltă, păstrez pentru viitorul apropiat acest privilegiu. Voi enunţa însă cel puţin două dintre dacă nu metehne, cel puţin idealuri ale Artmark: creşterea printr-un fals mecanism a cotelor de piaţă, în principal prin autolicitare, apoi existenţa deopotrivă a unui preţ de rezervă de câteva ori mai mare decât preţul de pornire, care trebuie musai să îi facă pe aspiranţi să se deplaseze în plan real sau virtual, mizând (eronat pe termen lung) pe psihologia labilă a cumpărătorului agitat şi, în acelaşi timp, a cumpărătorului fără şcoală dar şi pe nerăbdarea potenţaţilor vremii, în majoritatea lor politicieni, de a-şi ascunde veniturile de multe ori ilegale în obiecte de artă. Această stare de fapt a funcţionat un timp, creşterile au fost uneori ameţitoare, urmate deseori după bătaia ciocănelului care consfinţea achiziţia neobişnuită de furtunoase aplauze care puteau fi răsplăta ambiţiei, curajului sau prostiei. Respectivele lucrări rămân astfel cotate în colecţii confidenţiale şi/sau ulterior iau drumul băncilor prin împrumuturi gajate cu opere de artă, la cote puţin mai mici decât cele de achiziţie, suspecte însă în a fi mai mari decât valoarea lor reală. Iar dacă banii de la prima achiziţie sunt pentru spălare, atunci chiar nu mai contează atât de mult cât s-a pierdut prin împrumutul la bănci şi, implicit, prin transferul proprietăţii de la individ la bancă, în virtutea creditului neperformant, unul dintre punctele forte ale capitalului românesc. Acest carusel în piaţa operei de artă cu preţuri artificial crescute a funcţionat cu mare succes până nu demult, când Direcţia Naţională Anticorupţie a făcut câteva arestări, punând sub sechestru sute, poate chiar mii de tablouri, dacă ar fi voie să aflăm prin comunicări oficiale aceste regretabile situaţii şi unităţile lor corespondente. Piaţa de artă din România a intrat în colaps. Tabloul şi sculptura, printr-un efect mediatic pervers, au devenit în mentalul colectiv dovada certă a  suspiciunii de corupţie. Pentru a repara ce se mai poate repara, Casa Alis practică un dumping continuu, casa Goldart încearcă din răsputeri să funcţioneze cu preţuri oneste şi Artmark a revenit uşor, uşor la realitate, cu menţiunea că nu-şi poate nici acum controla automantismul autolicitării, creşterii false şi uneori a blocării achiziţiei unui obiect la un preţ convenabil şi pentru deponent, şi pentru cumpărător. Există şi explicaţia probabilă, că foarte multe loturi sunt încă ale lor, din perioada de început, în care au achiziţionat masiv de la proprietari, şi nu doresc şi ei decât să le revândă la preţuri mult mai bune, ca orice om sau firmă implicată în economia de piaţă, căreia, oricât am fi de intransigenţi, nu îi putem aplica legile moralităţii. Mai grav a fost când câţiva hipnotizaţi cu stare au revenit, după aplauzele primite, cu operele achiziţionate fantastic pentru a le repune în vânzare chiar şi la un preţ mai mic în realitatea modest mercantilă, asumându-şi pierderile investiţiei rapide în artă, doar pentru a mai savura gustul plăcut al lichidităţii. Ce să vezi? Nu a mai fost posibil, abia de la jumătate în jos mai avea loc discuţia, din care mai era şi comisionul de 20%. Şi când este vorba de loturi adjudecate la câteva zeci de mii de euro, jumătăţile încep să conteze. Am câteva cunoştinţe în această situaţie bizară, care se confruntă cu scăderea accentuată a preţurilor pentru ceea ce au deja şi cu creşterea masivă, tot în licitaţii, pentru ceea ce cumpără în continuare… În primul rând, este o lipsă accentuată de respect faţă de cumpărătorul care dinamizează printr-un efort această piaţă şi din banii căruia tu exişti, cumpărător care generează aproape jumătate din suma achiziţiei pentru respectiva casă prin care se face tranzacţia. Din multe puncte de vedere, piaţa liberă, cu toate riscurile ei, este cu mult mai sănătoasă pentru colecţionari decât aceste întreprinderi suspecte, mai ales când pasiunea aceasta este înscrisă în prietenie, vigilenţă, competenţă şi grijă pentru banul celui care cumpără. Chiar nu este un efort. Nu înţeleg de ce cumpărătorul trebuie pedepsit pentru această pasiune a lui, cum nu înţeleg nici nivelul de masochism la care au putut ajunge unii. Un alt ghinion al „pieţei” despre care vorbim l-au reprezentat experţii independenţi, angajaţi de Parchet să evalueze corect obiectele confiscate, bănuiesc cu intenţia de a recupera prejudicii, nu din curiozităţi invidioase ale procurorilor. Au fost constatate foarte multe falsuri, nici măcar de epocă, falsuri noi, făcute prost. Numărul de falsuri constatate după expertizele parchetului a fost peste proporţia uneori inevitabilă în proximitatea acestui tip de îndeletnicire, a escrocheriei în artă, mai precis. La fel s-a întâmplat şi când a avut loc vestitul desant al autorităţii statului român, poliţie, mascaţi, reporteri, după reţeta consacrată, autoritate atrasă de impactul recuperării unor artefacte dacice. În opinia mea, tot falsuri… Deserviciul adus Artmark a fost imens şi nemeritat de această dată, vina a fost covârşitor a experţilor acreditaţi pe acel segment, nu a filosofiei de funcţionare a casei, aşa cum se întâmplă în cazul artei plastice. Nimic şi nimeni nu a mai avut interesul să clarifice acea situaţie poate pentru că, oricare ar fi fost informaţia corectă, nu ar mai fi adus nimănui beneficii, nici casei, nici statului, nici celor care au decis acţiunea, nici acelora care au pus în circulaţie obiectele „străvechi”. Este posibil să fi fost plătite şi nişte poliţe cu acea ocazie. În concluzie, aşa cum Artmark a dus la un anumit nivel, la un moment dat, această albie de colectare a banilor din societate, piaţa operei de artă, a reuşit să o şi obstrucţioneze.

Pot înţelege şi comportamentul primar al omului atunci când este vorba de bani, în general, şi de bani foarte mulţi, în special, însă activităţile, oricare ar fi acestea, dacă nu sunt normate corespunzător ajung să facă deservicii chiar celor care le propun. Inclusiv jocurile au reguli şi tocmai încălcarea acestora sau posibila încălcare suscită dezbateri mai pătimaşe decât cele care au ca orizont rezultatul propriu-zis al jocului. Pe de altă parte, imprudenţa este în natura noastră, poate fi controlată prin educaţie, inteligenţă sau constrângere. Tot de educaţie ţine şi comportamentul, de natură juridică, al unei case de licitaţii faţă de client, indiferent de acesta, dacă este sau nu unul care cumpără foarte mult prin intermediul ei, dacă este sau nu unul care acceptă nedreptatea fără nici un fel de reacţie, mai ales când aceasta este produsă de instituţii, uneri chiar instituţii ale statului. Dar despre absurdul Artmark în relaţie cu mine, în episodul următor, împreună cu demersul juridic pe care sunt nevoit să îl întreprind pentru a nu alimenta şi eu prin lipsa reacţiei metehnele noastre de popor tolerant şi fatalist, „calităţi” care se transformă istoric în complicitate cu cei care mizează pe ele…

Atunci când Horia Roman Patapievici a fost adus la conducerea Artmark, am crezut că va începe să existe o anumită corespondenţă între carisma şi priceperile domniei sale şi societatea comercială pe care o păstoreşte. Nu am sesizat nici un fel de contaminare. Mai mult, nimic din semnele timpului, nici un eveniment lăudat pătimaş de unii şi, în acelaşi timp, contestat vehement de ceilalţi. Nici un proiect de promovare a culturii române, care să-i oripileze pe fundamentalişti şi care, totodată, să îi facă pe progresişti să suspine la ieşirea din întuneric. N-am avut parte nici de vreo demonstraţie de pictură în tehnica transparenţei din Renaştere, dar nici n-a stat vreun repetent doctorand de la Arte în pensula goală în salonul de dans al palatului. Nimic convingător pentru niciuna dintre părţile care aşteaptă cu nesaţ ca Horia Roman Patapievici să amprenteze produsul cultural românesc, fie de export, fie pentru rumegat în ieslea mioritică. Tăcere şi discreţie, găsesc că această situaţie este pentru domnul în cauză un veritabil neajuns, poporul îl va uita, dimpreună cu toate realizările domniei sale. Îmi pare destul de ciudat şi profit de acest conflict cu casa de licitaţii pentru a-mi enunţa nedumeririle. Până nu demult, era implicat în tot felul de lucruri bizare. Drept urmare, când era înălţat de o structură de putere, degrabă începea o alta să îl latre. Când haita opusă ajungea la ciolan, cum era îndepărtat pe nedrept. A avut mereu de înfruntat vehemenţa şi linşajul, dar a şi rămas sub protecţia generoaselor umbre ale moraliştilor atunci când fascicule indiscrete de lumină artificială îl agresau la pupilă. Pare că undeva, în steaua dumnealui, există o predestinare. Bunăoară, acum, în afara faptului că participă picior peste picior la licitaţii, discret şi distins, nu există relaţie cauzală între rigoarea sa, de factură germană, şi încropirea românească din Palatul Cesianu-Racoviţă. Temporalitatea, cu implicaţiile ei subiective, nu îl mai atrage. Ori nu mai are agendă, ori este pur şi simplu un pensionar aspirant, pensionar part time la Artmark. Am sperat cu naivitatea omului de bine că va ameliora măcar nivelul cultural al celor care conduc licitaţiile, ale căror cunoştinţe sunt funcţionale probabil în domenii incomparabil mai intime. Domnul Patapievici pare că a părăsit cetatea, refugiat fără noimă într-un palat deloc atemporal, cu existenţă complexă. Mă gândesc că este într-o perioadă de refacere, într-o pauză competiţională, că n-ar fi o problemă de Dasein. Altfel, harababura tribunei căreia ar fi trebuit să îi furnizeze ordinea nu are explicaţie, nici nu cred că este un experiment cu aplicaţie psihologică de tipul Şcolii de la Palo Alto. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu foarte greu mă pot concentra la obiectele licitate şi pierd averi colosale din pricina faptului că trebuie să fac aristocratice eforturi pentru ca râsul meu de ţăran din Gorj să nu ofenseze şi totodată să acopere atmosfera înţepată a Bucureştiului piţiponc.

Ştiam că domnia sa este predestinat să conducă instituţii cu miză, nimic neobişnuit, dar influenţa, să îi zicem sanitară, nu s-a manifestat. „Crainicii” (nu folosesc femininul de teama automatismelor, a clişeelor discriminatorii) rostesc numele artiştilor noştri cu accente chinezeşti şi cuvinte banale din limba română, probabil nici auzite, dar în mod cert nefolosite vreodată de ei sunt rostite cu accente stranii. Dacă ar fi vorba de vreun proces de globalizare, spiritul meu civic nu s-ar alerta. Civilizaţia asfaltului din capitala României nu cred să mai ofere vreo miză în această ordine de idei. Exemplele sunt mult prea comice pentru prestanţa pe care ne-o propune Artmark an de an. O simplă lectură a numelor de artişti şi a loturilor, făcută înainte de eveniment, cu domnul Horia Roman Patapievici de faţă, ar rezolva integral acest nefrecventabil ipostas a licitaţiilor, care ne developează doar realităţi nedorite, posibile simple obligaţii ale unor bărbaţi traumatizaţi de anonimatul unor partenere de natură efemeră. Artmark, ca pionier al noii aristocraţii româneşti, nu ne poate furniza experienţa din cartier fără să ne predispună, în acelaşi timp, sociologic vorbind, şi interogaţiei. Chiar dacă la guvernare sunt acum alţi comunişti (cei originali, nu cei care s-au lepădat programatic sau din conştiinţă), care nu îl preferă la conducerea unor instituţii publice, mai mult sau mai puţin aflate în câmpul tactic, acest moment greu nu ar trebui să îl domine, să îl facă inactiv, ori melancolic. Până la urmă, vigilenţa nici măcar nu este necesar să aibă legătură cu banii sau, mai ales, cu numărul lor. Ea există dominant în relaţie cu subiectul, nu cu un context anume. Să simplificăm jurnalistic: dacă nici Artmark nu se prezintă nobiliar, dacă nici Alis nu reuşeşte să mai vândă şi dacă nici Goldart nu se mai opune falsurilor, atunci nu mai are sens pe aceste meleaguri binecuvântate nici măcar convenţia pieţei operei de artă în ansamblul ei. Revenirea comerţului în sine la parametri optimi pentru o existenţă care să nu fie ţinută artificial în viaţă va fi destul de greoaie, încrederea se reconstruieşte greu chiar şi în cadrul datelor naturale certe ale unui popor naiv, degrabă uitător (indolent) şi foarte optimist. Mai degrabă, acest merit va trebui să îl aibă celelalte case de licitaţie din România, mai mici, mai puţin strălucitoare, mai nemediatizate, mai ocolite de interesele unor oameni puternici, care şi-au construit o jucărie despre care nu ştiu sigur că ar fi foarte diferită, din câteva puncte de vedere, de Caritas, F.N.I. etc. Nu există nimeni care să ia în discuţie aceste realităţi din România, deşi numărul semnalelor este unul imens. Cică frica ar fi explicaţia. Şi puterea celor care ar trebui vizaţi, proprietarii, de fapt, ai jucăriei.

Ca paranteză, în cazul lui Nicolae Grigorescu (pentru că se cere) şi dacă ar fi avut zece mâini cu care să picteze simultan, nu am fi putut avea în logica simplă numărul de tablouri vândute până în acest moment, la care se adaugă cele existente în muzee şi în colecţiile private. Cam toţi colecţionarii din România au câte un Grigorescu, cu excepţia mea, de aici probabil şi frustrarea. În cazul lui Ion Andreescu, fenomenul este inexistent. Despre tablourile din piaţă se ştie că sunt foarte puţine, minciuna nu poate funcţiona, chiar şi cele autentice sunt privite cu accentuată suspiciune. Un anumit trafic de generozitate se revarsă asupra operelor lui Schweitzer-Cumpăna, ale lui Cheller, ale lui Theodorescu-Sion şi ale altor câţiva de tuşă groasă, chiar şi la Tonitza se umblă destul de des. De curând, am costatat meteahna şi în cazul icoanelor, unde intervenţiile pe materialul orginal, pentru a le potenţa vechimea şi valoarea, sunt de-a dreptul hazlii. Voi argumenta în intervenţii viitoare.

Domnule Horia Roman Patapievici, în 10 mai 2018, m-am prezentat la sediul Artmark, pentru achitarea integrală a contravalorii celor 6 loturi achiziţionate în data de 8 mai a.c.(paleta nr. 502) în Licitaţia patrimoniului Marga şi Eugen Barbu, conform facturii emise şi comunicate de Artmark, seria ARTP 2017, nr. 00003105/08.05.2018. Mi-a fost refuzat dreptul de a intra în posesia loturilor adjudecate, invocându-mi-se motive bizare, fără dovada respectării unor proceduri. În urma acestui refuz, în data de 23 mai 2018, m-am prezentat cu avocatul angajat la sediul dumneavoastră, pentru a înregistra Notificarea, ca document iniţial în vederea soluţionării conflictului de natură juridică în care ne găsim. Reacţia elementelor tampon pe care le agreaţi în ceea ce înseamnă contactul cu publicul a fost ca într-o feudă a Securităţii.  Am fost întrebaţi în ce scop depunem respectivul document. După răspuns ni s-a comunicat că Artmark nu are o Registratură şi că tot ce are este o Recepţie… Am cerut numărul de înregistrare de la Recepţie, nu era foarte aglomerat, probabil camerele erau goale. După 10-15 minute, timp în care persoane din conducerea Artmark au citit Notificarea, domnişoara dumneavoastră de contact s-a întors cu documentele, spunându-ne că nu are voie să le înregistreze, că acesta este răspunsul şefilor ei.

Domnule Horia Roman Patapievici, dacă nu giraţi, prin funcţia dumneavoastră de Preşedinte Artmark, o speluncă, o magherniţă cu o afacere şi aşa începută destul de complicat din punct de vedere juridic, prin mecanismul unor fonduri despre care nu ştim cu certitudine că şi-au urmat utilitatea legală (o informare exactă asupra acelor întâmplări nu poate fi anulată de prescrierea faptelor), vă asigur de tot respectul, mai ales dacă mă şi ajutaţi cumva să înregistrez acea Notificare la firma pe care cu onor o conduceţi. Pentru a vă oferi, la rândul meu, un sprijin, vă comunic documentul în formă electronică. În zilele care urmează voi relata faptele, documentele şi situaţia în care vă aflaţi cu unul dintre clienţii dumneavoastră. Cu alţi clienţi vă puteţi afla în relaţiile pe care le doriţi şi pe care ei le pot accepta, însă, de această dată, nu! Vehiculaţi-le nişte concepte morale şi celor cu care lucraţi şi rugaţi-vă de ei să nu vă lase în ilegalitate!

Marius Marian Şolea

Către

Galeriiile Artmark S.R.L. – Artmark

Subsemnatul Marian Şolea, reprezentat prin avocat Gheorghe Vrana, avocat titular al Cabinetului de avocat Vrana Gheorghe, din cadrul Baroului Bucureşti, cu sediul în Bucureşti, strada Intrarea Măgireşti nr.17, sector 1, formulez prezenta

Notificare

În data de 8 mai 2018, a avut loc licitaţia patrimoniului Eugen şi Marga Barbu, în care am achiziţionat un număr de 6 loturi, aşa cum rezultă din factura Seria ARTP 2017/ număr 00003105/08.05.2018, factură emisă şi comunicată de Galeriile Artmark S.R.L. – Artmark.

Menţionez că în data de 10 mai, m-am prezentat pentru a achita suma integrală pentru cele 6 loturi. Am fost împiedicat să achit şi să intru în posesia bunurilor achiziţionate. Mi s-a comunicat verbal că ar exista manifestarea dreptului de preemţiune pentru câteva dintre aceste loturi din partea Arhivelor Naţionale ale României, dar fără să mi se pună la dispoziţie documentele care să ateste că s-a îndeplinit procedura privitoare la dreptul de preemţiune.

Având în vedere cele de mai sus, vă solicit să-mi permiteţi achitarea şi intrarea in posesia bunurilor, conform facturii menţionate în prezenta notificare!

În condiţiile în care care nu mi se va răspunde solicitărilor de mai sus, vă rog să-mi comunicaţi motivele pe care le invocaţi pentru a şti împotriva cărei entităţi juridice va trebui să mă îndrept, Artmark sau Arhivele Naţionale ale României.

23 mai 2018

Marian Şolea,

reprezentat prin avocat Gheorghe Vrana

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.