„Aş putea forma uşor un guvern al orbilor!”

–     De ce avem o clasă intelectuală amorţită şi divizată?

–     Intelectualitatea a fost întotdeauna divizată la noi. Amintesc spre exemplu de momentul dizidenţei lui Paul Goma -1977, când foarte multă lume stătea pe margine şi aducea mici critici la adresa lui Goma şi foarte puţini intelectuali i s-au asociat. Iar dintre cei de anvergură, doar doi. Mă refer la Ion Negoiţescu şi la Ion Vianu. S-ar putea să mai fie şi alţii, dar eu nu-i ştiu. Oricum, e vorba de intelectualitatea umanistă, Ion Vianu fiind un psihiatru de prestigiu, dar şi un scriitor interesant. Ei bine, divizată era şi înainte şi se coagula greu, dar în ‘89, deja semnele erau de solidarizare. Dacă sistemul comunist ar mai fi rezistat încă un an de zile, solidarizările ar fi fost mult mai numeroase. Să ne amintim de Mircea Dinescu, de scrisoarea extraordinară a lui Liviu Ioan Stoiciu împotriva realegerii lui Ceauşescu la congresul  PCR. Era ceva de genul Primăverii de la Praga, transformarea socialismului dur într-unul cu faţă umană, dar protestul n-a beneficiat decât de 14 semnături. Ei bine, atunci s-a produs o solidarizare antisistem.

–     Iar acum ?

–     Problema este că după ‘89 s-a produs un fenomen pe care eu nu l-am înţeles şi care este misterios pentru mine şi în ziua de astăzi. Fac o comparaţie ; până şi albanezii, sub un regim foarte dur, al lui Enver Hogea, s-au solidarizat după ‘91, când a căzut sistemul la ei şi cum se întâmplă că românii s-au divizat ? E adevărat că albanezii s-au solidarizat, în general, în  tot soiul de « gangsterisme ». Au avut şi « rampa de lansare », Kosovo, care a facilitat o coeziune naţionalistă. Iar scopurile naţionaliste atunci când sunt istoric reale, mobilizează toate naţiunile. Dar la noi, unde regimul a fost aproape la fel de dur ca la ei, însă nu chiar atât de mizerabil, românii s-au divizat şi au ţinut neapărat să recupereze ceea ce era personal şi individual în ei. Fiecare cu opinia lui, tranşantă, definitivă şi  apocaliptică. Fiecare şi-a creat propriul microcosmos impenetrabil. În ‘90-‘91 eram atât de fundamentalişti că nu se mai putea comunica între oameni care convieţuiseră în aceeaşi casă zeci de ani. Nu am înţeles acest fenomen. Care a fost energia psihică ce a dus la această divizare? A fost nevoie de recuperarea individualităţii? Undeva, în adâncul omului, ca să respectăm citatul din Sfântul Augustin, există în noi ceva mai bun decât noi înşine, în subconştientul colectiv. În acea adâncime s-a simţit nevoia de un exces de individualitate. Şi nu înţeleg de ce !

–     Dar nu durează cam mult ?Continuă şi astăzi !

–     Da, dar accentele au început să se îmblânzească.

–     Ce rol ar trebui să joace astăzi cei despre care vorbim ?

–     Cred că ar trebui să facă ceea ce au făcut intelectualii după 1848. Şi anume, în primul rând şcolire şi educaţie profesională pe domenii. Avem nevoie de economişti, de agronomi, de ingineri de mine, de construcţii, de poduri. Realitatea, pentru a fi construită este nevoie să se ajungă la baza societăţii, pentru a se reînvăţa meseriile. În primul rând trebuie o vocaţie pedagogică extraordinară. Nu orice fel de  intelectual are această vocaţie. Este o meserie extrem de grea şi trebuie să faci de aşa manieră încât copilul, tânărul, să dezvolte pasiune pentru ceva. E foarte mult de reconstruit la bază. Noi, dacă ne uităm, suprastructura este undeva departe, sus, iar foarte multe elemente de bază, de reazem, de sprijin, lipsesc. Ne lipsesc meseriaşii din foarte multe domenii. Ne pleacă medicii. Cauzele sunt cunoscute; sărăcia în primul rând. Dar mai este o cauză cri-mi-na-lă ! Politica dezastruoasă, dar absolut dezastruoasă a Ministerului Educaţiei de la 1990 încoace. Ei bine, au fost desfiinţate şcolile profesionale. N-am înţeles ! Copilul de la ţară, în afară de agricultură, zootehnie şi plecarea în străinătate, nu mai are alte variante. Mă refer la acei copii fără posibilităţi intelectuale şi materiale deosebite. Faptul că au fost distruse liceele tehnice, şcolile profesionale, că nu s-a pus absolut nimic în loc, că nu s-a sesizat trecerea de la productiv la servicii, că multe şcoli industriale nu au fost orientate către zona serviciilor, este regretabil. N-a priceput nimeni acest lucruri. Vin unii « habarnişti » pe la televizor şi spun tâmpenii, iar campania care s-a dezvoltat ani de zile împotriva cadrelor didactice, a fost una dintre cele mai mari mizerii pe care a putut să le facă această ţară, cu nişte fătuci care nu ştiu dacă aveau zece clase terminate şi care le cereau dascălilor să dea seamă. Ăla dacă este dascăl şi s-a preocupat de materia lui, este un intelectual care are un anumit stil şi o anumită politeţe în a se relaţionala lume. Nu este capabil să răspundă unor lătrături. A fost pusă populaţia să latre la populaţie. Mulţi au făcut-o din chiar din pasiune. La nivelul acela adânc din omul românesc, nu înţeleg cum de s-a produs acest fenomen. Nu s-a mai produs nicăieri în altă parte, poate doar în Rusia,..nu-mi dau seama.

–     Sunteţi un reprezentant de seamă şi “avocat” al persoanelor cu handicap din România. Cunoaşteţi oameni cu dizabilităţi la vedere, care în schimb sunt mai sănătoşi psihic decât mulţi din aşa zisa elită conducătoare. Credeţi că aţi putea forma un guvern al « orbilor » care să funcţioneze mai bine decât cele postdecembriste ?

–     Există dizabilităţi care se văd şi dizabilităţi ascunse. Cele vizuale, auditive şi locomotorii, se văd. Dar cele mentale şi psihice nu se văd.

Crima, incompetenţa, tâmpenia vin de la cei cu dizabilităţile ascunse. Aş putea forma uşor un guvern de nevăzători. Reiau o idee foarte profundă a lui Hegel ;« Vaca nu vede natura. Ea o paşte ! » Lumea nu trebuie văzută ci înţeleasă. Bineînţeles că un guvern format integral din orbi, nu ar putea exista.

–     Normal, vorbesc aici despre luarea deciziilor..

–     Sunt foarte mulţi dintre ai noştri, cu idei mult mai importante decât a acelora care văd şi decid. Repet, vaca nu vede natura, ea o paşte. Problema nevăzătorilor e ceva mai complexă decât a altor persoane cu dizabilităţi. Omul este nevoit să pună conştiinţa în locul simţurilor şi în felul acesta se exersează mai puternic şi mai profund. De aceea orbii gândesc foarte repede.

–     Spuneaţi odată că orbii au trei mari calităţi: sunt ordonaţi, precauţi şi depun un efort suplimentar.

–     Totul depine de nivelul până la care îţi dezvolţi acest exerciţiu, pentru că este strâns legat de viaţă şi foarte concret. Un orb care e dezordonat, nu şi-ar găsi obiectele de strictă necesitate zilnică. Pe de altă parte, este obligat să interiorizeze lumea, să o sistematizeze, deci să aibă o memorie foarte bună.

–     Clasa politică este o clasă orbită, o clasă de nevăzători ?

–     O să vi se pară ciudat, dar totuşi mai avem personalităţi ce strălucesc în politică. Şi care au idei foarte, foarte bune. Însă există o mare problemă la nivelul tuturor partidelor ; se mobilizează pentru fleacuri. Se cheltuie o energie teribilă pentru aceste fleacuri.

–     Avem la tv o Românie mică, un grup de “omuleţi”, mulţi dintre ei pseudointelectuali agăţaţi la remorca unor politicieni şi o Românie reală, foarte mare, ce orbecăie prin ceaţă şi îşi ia porţia de “drog” tot de la televizor.

–     Se poate face chiar o listă a invitaţilor ce nu cred că depăşeşte douăzeci de persoane. Asta pentru o ţară de douăzeci, douăzeci şi două sau optsprezece milioane de oameni, oricum, douăzeci tot ne-adunăm noi, nemaivorbind de cele câteva milioane de peste Prut.

–     N-avem de unde alege ?

–     Ba da, avem, dar sistemul s-a automatizat. Şi-atunci ,de pildă, suntem mulţi neeligibili pentru acest sistem, deoarece vorbim iată despre altfel de lucruri, cităm din clasici, vorbim de pseudointelectuali şi aşa mai departe. Asta se întâmplă însă şi în Occident. Cea mai frumoasă definiţie pe care am citit-o eu în ultimul timp, care a şi luat premiul întâi în Statele Unite în 2010, este definiţia corectitudinii politice. Care este aceasta?- Să apuci un rahat de partea lui curată-.Textul integral ar fi următorul : o idee susţinută de o minoritate , vehiculată de mass-media, prin care se încearcă pe cât posibil să se apuce un căcat de partea lui curată. Există o fugă teribilă de  realitate. În fiecare moment ni se demonstrează că nu avem nevoie de această realitate. Există oameni care încearcă să fie formatori de opinie, ale căror mesaje se aud în zgomotul general de fond al cetăţii – zgomotul mediatic – şi care ne arată că realitatea şi adevărul sunt ultimele lucruri de care avem nevoie.

–     Ne îndreptăm aşadar spre o societate de « roboţei » care va funcţiona prin nişte automatisme induse şi impuse ?

–     Da , dar ne salvăm, pentru faptul că toate acestea devin plicticoase. Există însă o spaimă de concret, care nici nu ştiu cu ce poate fi comparată. Este ca şi atunci când la Constantinopol, în momentul în care turcii spărseseră zidurile şi năvăleau în cetate, teologii dezbăteau intens problema sexului îngerilor. Deci există o fugă de realitate tocmai în momente dificile şi o frică de a lua taurul de coarne, sau de alte organe.

–     În fine, care e morala?

–     Asta cu taurul….

–     Bine, bine. Care sunt căile noastre de ieşire din impas? Unu, doi, trei !

–     He , he…

–     Educaţia, am înţeles…

–     Vreau să spun educaţia pe meserii concrete, nu orice fel de educaţie..

–     Dar putem face noi o educaţie pe meserii, când noi n-avem ca naţiune un plan de perspectivă, de redresare, obiective pe termen mediu şi lung?

–     Dar trebuie ca cineva să ne repare roata la bicicletă. Noi n-o să ştim să facem chestia asta încă nişte ani de-acum încolo.

–     Atunci să « cumpărăm » nişte nemţi, că n-ar fi prima oară…

–     În curând nu vor mai fi nici ei, că le vor automatiza pe toate, e vorba de construcţia meseriilor de toate genurile. A doua chestiune ar fi să încetăm cu defetismul ăsta de doi lei şi să nu ne imaginăm că suntem deştepţi atunci când spunem că tot ce-i românesc e prost. În primul rând, îi tot aud pe cei care de douăzeci de ani spun chestia asta, o adunătură de tâmpiţi. Vor să iasă ei în evidenţă că vezi doamne au spus un adevăr atât de mare şi atât de … care nu mai poate fi contrazis. După care avem zona aceea cu România profundă, la care se referă mulţi şi care se pare că e atât de adâncă şi de profundă, încât este greu de sistematizat şi greu de urnit. Are ritmul ei ce nu trebuie neglijat. Trebuie cultivată această zonă, să iasă la lumină. Spre exemplu, produsele noastre alimentare tradiţionale, tipicul rural de convieţuire, obiceiurile şi multe altele. Cât de frumoase sunt satele româneşti, dar nouă nu ni se mai par frumoase, cât de virgine sunt pădurile româneşti pe care noi le-am « regulat » pe toate părţile şi nu ni se mai par virgine ! Trebuia să vină prinţul Charles tocmai din Anglia ca să descoperim şi noi nişte lucruri pe care le-am uitat. Toate aceste lucruri bazate pe o structură tradiţională  pot avea o valoare economică extraordinară însă în condiţiile în care ele vor migra spre mediul urban.

Pentru că altfel, vorba ardeleanului ;  la tăţi ni-i greu !

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.