Astfel se prăbușește o breaslă captivă totalitarismului

Valeriu Mircea Popa (foto) este un poet care a beneficiat până recent de drepturile legii 8/2006, prin care statul acordă un supliment de 50% din cuantumul pensiei scriitorilor, artiștilor, muzicienilor din „uniunile legal constituite“. „Uniunile de creație“ au colapsat odată cu prăbușirea regimului comunist, fiind  opera acestora. 1990 a fost anul în care uniunile au dispărut prin dispozițiile decretului-lege 27/1990, organizațiile de scriitorii fiind libere să se constituie autonom prin dobândirea personalității juridice.

Scriitorul V.M. Popa s-a regăsit printre participanții la o adunare care și-a propus legalizarea organizației, implicit fără reprezentare legală, care l-a propus pentru indemnizație. Acesta este motivul pentru care și-a văzut amenințată la propriu situația de supraviețuitor, cu ajutorul unor instituții publice. Asociația din care face parte, care își spune pompos uniune, ca pe vremea dictaturii, i-a retras calitatea de membru printr-un fel de atentat. V. M. Popa este indiscutabil o victimă, pentru că nu este ușor la 70 de ani, când ești singur, bolnav și nu ai unde să pui capul pe o pernă, să te trezești hărțuit de o organizație căreia i-ai plătit cotizație și ai susținut-o și prin prezența ta. În situația sărmanului scriitor mai sunt și alți confrați ai săi, de parcă drepturile dobândite în urma unei legi – care încalcă principiile unui stat democratic  în aplicare ei – ar fi fost delegate pentru deciziile subiectiv-abuzive ale unor persoane private. Această lege nr. 8/2006 trebuie regândită pentru toți scriitorii din România, indiferent că sunt sau nu membri ai unor asociații, sau trebuie retrasă de urgență și ca luare-aminte că legislația trebuie să modereze societatea, nu să o discrimineze. Scriitorii nu sunt sub nicio formă asimilabili politrucilor, membrilor de partid spre a fi legitimați exclusiv prin afilieri. V. M. Popa și pe de altă parte ceilalți, aplaudând situația, unii treziți peste noapte rentieri ai statului, se află indiscutabil într-un conflict pe care statul român l-a înscenat printr-o gravă neglijență juridică, în dorința de-a recompensa în fapt câțiva dinozauri ai fostei propagande. Acei alții, beneficiari din umbră ai legii, n-au ridicat un deget să își apare confratele în fața unui abuz de teama pierderii drepturilor, acestea fiind un fapt relevat ca asimilabil unui  favor oricând posibil a fi retras prin anularea calității de membru al asociației.

Respectiva asociație, fostă cândva un controversat stâlp al regimului pentru scriitori – azi funcționează în afara legii în mod programatic – a trecut la represiuni. Situația poetului V. M. Popa ar putea deveni a unei majorități și din motiv că aproape nimeni nu s-a solidarizat cu acesta. Legea 8/2006 este una nedreaptă, lovită de nulitate constituțională. Instituțiile statului, înainte de a clarifica legalitatea celor care au retras drepturile, s-au conformat cererii de anulare a indemnizației fără a fi stabilit subiectul de drept al celui care a acordat-o și a retras-o. În România sunt peste 20.000 de persoane, membre a tot felul de asociații, care beneficiază de aceste drepturi prin care pensiile fabuloase devin și mai mari. Sume cutremurătoare sunt virate de la fondul de pensii în buzunarele unor persoane care în fapt se poziționează împotriva statului democratic, în numele sărăciei artiștilor pe care nu o rezolvă. Dacă un scriitor merită drepturi speciale în condițiile în care acestea pot încălca Constituția, aș spune că nu.

V.M. Popa a pierdut totuși un drept, care prin această uzurpare a demnității celui în cauză a fost expus unui cadru de terorism instituțional. Situația în discuție, prin ea însăși, lasă cale liberă pentru anularea unei legi aflate la dispoziția bunului plac. Scriitorul a primit o indemnizație pentru activitatea sa literară, însă legiuitorul și administrația publică l-au transformat într-o caricatură a nenorocirii pe care i-au înscenat-o sub privirile complice ale celor care își spun confrați. Oricum, în mod practic aceștia nu pot face nimic, iar o persoană astfel recompensată are o altă percepție a stării de fapt. În consecință, nimeni dintre beneficiarii în plată ai indemnizației nu a spus un cuvânt spre a sancționa abuzul. Nu se poate lămuri sub nicio formă cum o asociație neconstituită legal poate acorda indemnizații de la fondul public printr-un arbitrariu, chiar dacă acesta este afirmat drept statutar.

Această indemnizație pentru unele categorii profesionale este în fapt o rotunjire a pensiei, semnificativă doar în cazul pensiilor consistente, care nu au nici o legătură cu calitatea de scriitor, dimpotrivă. Este de mirare cum comisiile de specialitate ale Parlamentului nu au sesizat inechitatea legii 8/2006, care amenință bugetul public iar scriitorii se văd expuși unei manevre prin care sunt recompensați foștii responsabili ai comunismului din viața culturală. Aceasta a fost miza, caracterul discriminatoriu este evident și s-a manifestat în forță. Legea 8/ 2006 este neconstituțională și antieuropeană, încălcând principiile de bază ale statului democratic. Legea 8/ 2006 a ajuns o indiscutabilă și prosperă afacere a unor presupuse asociații.

Poetul V. M. Popa a pierdut un drept pe care alții îl dețin în continuare în mod nelegitim, chiar în consecința situației sale de paria. Acest scriitor este pus în dublă dificultate prin abuzul care vrea să mascheze legalitatea de funcționare a celor care l-au sancționat, producându-i o uriașă suferință inclusiv de natură morală. Calitatea de scriitor nu poate fi asimilată decât libertății, iar aceasta nu are pensionari de lux decât în România. Dacă asociația care i-a retras scriitorului indemnizația ar fi fost legală, s-ar fi putut cere scoaterea ei în afara legii pentru tratamentul aplicat chiar unui singur membru. Astăzi nu mai putem accepta asemenea abuzuri și din simplul motiv că Securitatea și Partidul, redutabili adversari ai solidarității, se refac prin tertipuri în fapt inacceptabile exclusiv pe meleagurile noastre. Scriitorul V. M. Popa a fost abuzat în timp ce confrații săi exultă aplicând lecții de bună purtare, unui om lovit. Acest experiment nu are legătură cu arta și cultura decât în România, discreditează exponențial, de altfel România este unica țară din Europa unde există asemenea legislație.

Personal, mă delimitez de această lege nepermis de  discriminatorie, care nu reprezintă decât încă o toxicitate în viață publică. Astfel, prin aceste irelevante recompense – care legal nu ar trebui să fie decât un ajutor social în cazuri justificate-, și în asemenea condiții asistate, se prăbușește o breaslă de la care deocamdată nu se mai poate aștepta nimic.