Aurel Vlad: „Mai toate lucrările mele fac parte dintr-un nesfârşit convoi”

„Cortegiul Sacrificaţilor”, monumentul emblemă al „Memorialului victimelor comunismului şi al rezistenţei” de la Sighet, este una dintre capodoperele semnate de sculptorul Aurel Vlad, personalitate marcantă a artei plastice româneşti, oaspetele de azi al rubricii Salonul Cotidianul.ro. Sutelor de mii de vizitatori ai impresionantului „Memorial” li s-a transmis prin acest fabulos şi halucinant „Cortegiu”, inclusiv prin celelalte opere de artă găzduite de acest veritabil muzeu al suferinţei, un sentiment de adâncă şi dureroasă compasiune. Un sentiment copleşitor şi o profundă înţelegere a bestialităţii comunismului. Se cuvine, în aceste prime rânduri, să amintim şi celelalte opere de artă pe care alţi artişti le-au dăruit Memorialului: „Libertate, te iubim”, tapiserie, de Şerbana Drăgoescu, „Înviere”, pictură, de Cristian Paraschiv, „Marea Neagră”, sculptură, de Ovidiu Maitec, dedicată istoricului Gheorghe I. Brătianu, şi alte două lucrări, „Omagiu deţinutului politic” şi „Înviere”, semnate de Camilian Demetrescu. Cât despre Memorialul de la Sighet, iniţiat de Fundaţia „Academia Civică”, de poeta Ana Blandiana şi iubitul ei soţ, regretatul reporter şi eseist Romulus Rusan, să notăm că el este preţuit, ca semnificaţie şi valoare de document istoric, alături de alte două mari memoriale ale Europei, cel de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Normandia.

Cortegiul Sacrificaţilor, bronz, 1998

Date biografice

• Aurel Vlad s-a născut la 31 martie, 1954, în Galaţi.
• 1984 – absolvă Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia sculptură, clasa profesoarei Geta Caragiu-Gheorghiţă şi Marian Iliescu.
• 1990 – membru al Uniunii Artiştilor Plastici (UAP).
• 2005 – Doctor în arte vizuale cu teza „Gestul în sculptură, între expresie şi simbol”.
• 2005-2008 – conf. dr. al Facultăţii de Arte Plastice din cadrul Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti.
• 2008-2012 – decan al Facultăţii de Arte Plastice.

Joaca cu îngerul, tablă uzată, 1994

Carte de vizită

Expoziţii personale şi de grup, în ţară şi străinătate: Bucureşti, Sibiu, Timişoara, Arad, Cluj-Napoca, Iaşi, Galaţi, Miercurea Ciuc, Bacău, Germania, Italia, Anglia, Estonia, India, Franţa, Japonia, Ungaria, Bulgaria, Olanda, Turcia, Rusia.

Simpozioane şi tabere de sculptură: Măgura Buzăului, Căsoaia, Oarba de Mureş, Sighetul Marmaţiei, Galaţi, Timişoara, Bacău, Sibiu, Dorohoi, Sângeorz-Băi, Gărâna, Mtskheta (Georgia), Beratzhausen, Althausen şi Burgessler (Germania), Hojer (Danemarca), Fuente Palmera-Cordoba (Spania), Parnu (Estonia).

Lucrări de artă monumentală: „Îngerul meu” (bronz, Plazza Romania, Bucureşti), „Joaca cu îngerul” (bronz, Oraşul Copiilor, Ploieşti), „Coloana Mariei” (piatră, Beratzhausen, Germania), „Izvorul vieţii” (piatră, Beratzhausen), „Isus cu viţa-de-vie” (bronz, comuna Ariceşti, jud. Prahova), „Cortegiul Sacrificaţilor” (bronz, Memorialul Sighet), „Zidul roşu” (metal, Câmpulung Muscel).

A semnat scenografia pentru trei spectacole regizate de Mihai Mănuţiu: „Tovarăşe Frankenstein, conducător iubit!”, de Mihai Mănuţiu, şi „Cetatea Soarelui”, de Tommaso Campanella, ambele montate la Teatrul Act, din Bucureşti, şi „Timon din Atena”, de William Shakespeare, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova.
Premii şi distincţii: bursa „Dimitrie Paciurea” (1986), Premiul UAP pentru sculptură (1990), Marele Premiu la Salonul Municipal Bucureşti (1998), Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Comandor (2000), Premiul „Omnia” pentru sculptură, acordat de Academia Română (2002), Premiul al III-lea la Simpozionul Internaţional de sculptură din Fuente Palmera-Cordoba (2003), Marele Premiu „Constantin Brâncuşi”, Bienala de pictură, grafică şi sculptură de la Arad, Diploma de Excelenţă şi Marele Premiu acordate de Centrul de Cultură „Gheorghe Apostu” din Bacău, şi Premiul „Constantin Brâncuşi” acordat în 2015 de Marea Lojă Naţională a României şi Academia Română.

Umbre, tablă uzată, 1999

Flash interviu

Care din zeci şi zecile de expoziţii vă este cea mai dragă?

Toate. Dar absolut toate, de la prima, cea din 1990, de la Galeria „Orizont”, şi până la cele mai recente: „(Ne)Liniştea” , Galeria „Simeza” din Bucureşti (2014), „Frica”, Galeria Uj Kriterion, din Miercurea Ciuc (2013) şi „(Ne)Liniştea unei mulţimi”, de la Muzeul de Artă Timişoara.

Care au fost oamenii sau artiştii care au contribuit decisiv la devenirea Dvs. artistică?

Este întrebarea la care răspund cu cea mai mare plăcere pentru că pot, astfel, să-mi aduc aminte de toţi oamenii cărora mereu şi mereu le port toată recunoştinţa mea, oameni fără de care n-aş fi existat ca artist. Primul dintre ei este regretatul Mihai Mihai, gălăţean de-al meu. Mă uitam la el ca la un zeu! Era din generaţia „gibonilor”, cum îşi spuneau studenţii din anii mai mari. Erau înalţi, puternici, cu palme mari, ca nişte lopeţi. Din grupul „gibonilor” făceau parte Florin Codre, Bata Marinov, Gheorghe Turcu, Mihai Buculei, Napoleon Tiron, toţi sculptori eminenţi. Napo era, după Mihai Mihai, cel de-al doilea mentor al meu. Tot gălăţean, şi el. Şi tot din Galaţi era şi sculptoriţa Liana Axinte, care s-a mutat în Germania, dar care vine foarte des pe-acasă, să vadă ce mai e nou, ce mai facem. Mulţi, foarte mulţi au fost cei care m-au şlefuit, ca să zic aşa, şi nu pot să nu o amintesc pe profesoara clasei noastre de sculptură, doamna Geta Caragiu-Gheorghiţă.

Aţi trăit cumva şi o descumpănire în arta Dvs.?

Drept să spun, am avut norocul să n-am parte de aşa ceva. N-am fost niciodată descumpănit. Lucrul meu, aici, în atelier, mi-a dat totul. Vin zilnic, lucrez. Uneori nu-mi iese lucrarea cum vreau. O las, vin a doua zi, mă uit la ea, mă învârt în jurul ei. Parcă ar vorbi. O ascult, chiar dacă nu vorbeşte. Asta ar fi, ca să zic aşa, o descumpănire, mai mult un fel de frământare interioară. O distrug şi trec la altă lucrare. Descumpănirile astea, dacă le înţelegi rostul, dacă nu devin temeri, te împing înainte.

(Ne)Liniştea unei mulţimi, tablă zincată, 2010

O întrebare abruptă: vă mai gândiţi, din când în când, la „Cortegiul Sacrificaţilor”?

Cum să nu?! Sunt lucrări la care te raportezi tot timpul. Cortegiul este, pentru mine, o astfel de lucrare. Cele 18 personaje apăruseră deja printre lucrările mele, erau parte din lumea mea. Le-am grupat, mai întâi în lemn, în 1997, apoi, peste doi ani, în bronz. Amplasate într-una din curţile interioare ale Memorialului, s-au încărcat cu o semnificaţie istorică incitantă, documentară. Ideea a devenit sentiment. Fără să mă compar cu marele Rodin, aş spune că şi el a avut o lucrare capitală, „Poarta Infernului”. Am văzut şi am studiat la faţa locului, la Paris, această monumentală lucrare. Tot ce făcuse până atunci şi tot ce-avea să facă în continuare vine din acea Poartă a Infernului. Mă întorc, păstrând proporţiile, la Cortegiul meu. Ceea ce am făcut şi ceea ce fac în continuare este esenţializat în acest ansamblu. Mai toate lucrările mele fac parte dintr-un nesfârşit convoi. Toate vorbesc despre aceeaşi suferinţă, despre aceeaşi teamă, despre aceeaşi însingurare, despre aceeaşi depersonalizare, despre aceeaşi neantizare.

Cum aţi defini, pe scurt, propria profesiune de credinţă, acel Ars Poetica al artei Dvs.?

Am zis cândva, nu mai ştiu când, că vreau să fiu un martor bizantin al secolului 20. Am intrat, între timp, în secolul 21, dar zicerea merge în continuare. De ce bizantin? Pentru că iubesc arta bizantină, pentru că sunt un creştin ortodox obişnuit, nu neapărat practicant, şi fără această credinţă aş veni de nicăieri şi, cum să spun, parcă n-aş avea nici gânduri, nici trup, nici trăire.

Aurel Vlad: „Mai toate lucrările mele fac parte dintr-un nesfârşit convoi”

Raiul, tablă zincată, 2008

Să-i spun maestrului Aurel Vlad că şi eu am fost la Memorialul Sighet şi am văzut „Cortegiul Sacrificaţilor”? Nu. Să-i spun că am văzut, lângă mine, o femeie ştergându-şi o lacrimă ivită în colţul ochilor? Nu. Să-i spun că peste vizitatorii din acea zi se încremenise o tăcere apăsătoare? Nu. Să-i spun că oamenilor nu le era la îndemână să se apropie de fiinţele acelui Cortegiu, că aveau în gesturi un fel de sfiiciune, un respect pentru suferinţa acelor fiinţe ce deveniseră, parcă, vii? Nu. Nu, pentru că astfel de mărturisiri sunt cu două tăişuri: te-ar putea crede, pe cuvânt, sau te-ar putea lua drept un lăudător.

Mai bine şi mai bine ascult povestea atelierului ticsit de statui în lemn, în bronz, în tablă, în ghips: pe la începutul secolului trecut era un grajd de cai, caii care trăgeau la trăsurile muscalilor. Podeaua din scânduri groase, probabil nişte dulapi de brad, încă mai poartă urme de potcovă şi tăieturi de tot felul, de parcă ar fi un răboj. Apoi, când au cam dispărut trăsurile, s-a făcut aici un atelier de proteze. Trecuse Primul Război Mondial şi era nevoie mare de proteze! Apoi, după al doilea război, s-au făcut un club şi şcoală pentru copiii grecilor comunişti, izgoniţi de ţara lor. Au plecat şi grecii, spaţiul a devenit un depozit, după care UAP a pus mâna pe mai multe spaţii pe care le-a trnsformat în ateliere, lângă Insitutul de Arte Plastice. Uriaş chilipir de care s-a bucurat şi maestrul Aurel Vlad, care a preluat atelierul prin ’88, după ce i se decernase bursa „Dimitrie Paciurea”. Şantier, reparaţii, amenajări, finalizate cu podul, transformat într-un veritabil muzeu, şi el înţesat de lucrări.

Desen bizantin, tablă zincată, 2009

De jur-împrejur, îngeri, oameni, arbori şi câini. Din lemn, din piatră, din bronz, din tablă. De jur-împrejur o atmosferă tensionată, o încordare maximă şi o confruntare inevitabilă. Îngerii sunt strânşi în braţe cu disperare, cum şi-ar strânge o mamă copilul pe care moartea ar vrea să i-l smulgă. Oamenii sunt copleşiţi de-o spaimă ancestrală, veche de când lumea, şi de-o însingurare fără leac. În preajma lor, a oamenilor, Fiara. Câini sau lupi. Haite de câini sau lupi cu boturile larg căscate, pline de dinţi ascuţiţi, veritabile fierăstraie. Câini sau lupi care aproape că mârâie, protectori sau ameninţători.

„Sculptura pe care o fac eu, zice maestrul Aurel Vlad, reprezintă omul alungat din Rai, trăitor şi supravieţuitor în toate încercările lui (…) iar dacă ar fi să mă gândesc la un material pentru transpunerea sculpturilor mele, cred că acesta ar fi lava vulcanică. De multe ori lucrările par a ţâşni dintr-un astfel de loc, iar lava nu ar face decât să le redea corpul adevărat. Dar pentru că aşa ceva nu pot încă, lucrez cu materialele pe care le descopăr în jurul meu, adică lemn, piatră, hârtie, metal turnat sau laminat.” Metal turnat îneamnă, îndeobşte, bronz. Metal laminat înseamnă… tablă! Tablă de fier galvanizată, plumbuită, din zinc, din cupru, tablă nouă, industrială, dar mai ales tablă veche, uzată şi patinată de ploi, zăpezi şi smog, tablă de pe acoperişuri.

Umbre şi frică, tablă de zinc, 2013

Oareşce preocupări, puerile şi minore, în folosirea tablei l-au tentat pe Aurel Vlad încă din adolescenţă, dar avea să descopere, mult mai târziu, în biblioteci şi studii de specialitate, că arta prelucrării metalului prin batere, în forme sau pe calapod, avea un nume, toreutica, şi o fabuloasă vechime, din antichitate şi până azi. „Sculptura primitivă, îşi aminteşte maestrul Aurel Vlad, a fost şi este pentru mine la fel de importantă ca sculptura modernă… În sculptura primitivă am descoperit şi primele expresii ale tablei întinse prin batere pe sculptură, formând o epidermă mai vie decât suprafaţa de lemn a sculpturii”.

Fascinat de arta anticilor toreuţi şi descoperind că tehnica lor n-a fost niciodată abandonată, dimpotrivă, s-a extins, s-a diversificat, maestrul Aurel Vlad se adaugă, prin „tablele” sale, unor iluştri artişti ca Lynn Chadwick sau Julio Gonzalez. Noutatea cu care şi-a amprentat lucrările a fost cea a eliminării „calapodului de lemn” din interiorul statuilor de mari dimensiuni, drept care tabla, fragmentată în suprafeţe diferite, a fost întinsă şi nituită pe structuri metalice interioare, ceea ce a dat stabilitate şi rezistenţă pieselor mari, apte a fi instalate în spaţii deschise şi fixate pe fundaţii adecvate.

Îngerul meu, tablă de zinc, 2012

Ne oprim aici cu aceste câteva sumare date tehnice, necesare totuşi, pentru a diferenţia arta unui toreut de cea a unui sculptor în piatră, lemn sau bronz. Importantă este, la urma-urmelor, emoţia, acea mărturisire de sine a artistului. Lucrările sale, din piatră, bronz, lemn sau metal, configurează un univers în care omul, singur sau în grup, este marcat de o pronunţată linişte şi nelinişte, o depersonalizare şi o năuceală venite de niciunde şi de peste tot. Gesturile, expresiile şi atitudinile sunt tot atâtea forme şi imagini ale spaimei, ale singurătăţii, ale neputinţei, ale unui absurd sacrificiu, ale unei existenţe fără de noimă, ale unei vinovăţii şi, fireşte, ale unei pedepse implacabile. Vinovaţi şi nevinovaţi, de-a valma, prinşi în vârtejul istoriei şi al unei lumi peste care stă să cadă Apocalipsa. Nu cumva este vorba, aici, despre noi şi despre o lume din care, politic vorbind, abia am ieşit?! Nu cumva, faţă în faţă cu lucrările maestrului Aurel Vlad, suntem în faţa unei oglinzi?!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.