Numirea ca ambasador a lui George Maior, Statele Unite, prelungește simbolistica și practicile statului totalitar.

Organizată minuţios, impunându-se prin frica autoritară pe care o degajă, corupţia are centrele ei, personalităţile şi instituţiile ei publice, statale.

Traian Băsescu a reuşit, pe termen lung, să distrugă democraţia în România, izbutind fără mare efort readucerea sistemului la nivelul anilor ’50.

Oarecum surprinzător pentru toată lumea, Traian Băsescu, care nici nu a dat de pe umeri pelerina de prim om al statului, s-a dezlănţuit în avocat al corupţiei endemice.

Imaginea României în lume este ca un colaj fotografic în care regimul Ceauşescu ocupă întreaga tematică, secondat de paradoxala revoluţie.

Majoritatea relațiilor din societatea românească, cu întâietate și decisiv cele personale, curente, sunt tot mai viciate de atât de bizarele rânduieli publice.

Politica românească nu are niciun aspect democratic, iar societatea, chiar isterizată de starea de fapt, nu îi cere o minimă modernizare.

Traian Băsescu a fost unul dintre președinții României , nimic altceva.

Inerţia sistemului contradictoriu, nefuncţional, infracţional, nedemocratic face din toate încercările de reformă un lanţ de eşecuri şi pantomimă.

Unul dintre efectele crizei politice şi economice este reprezentat de ascensiunea partidelor extremiste.

Mizerabila putere publică din România, constituită din alchimia banilor şi a funcţiilor, se arată a fi neclintită de asaltul justiţiei.

Mă număr printre cei care consideră că nu mai suntem chiar o ţară creştină.

Klaus Iohannis a cerut respectarea vitezei legale pentru coloana oficială președințială. Oare cum niciun președinte până acum, măcar în campanie electorală, nu a făcut o asemenea solicitare?

Foştii preşedinţi ai ţării, la expirarea mandatului, beneficiază de avantaje pe care cetăţenii români sunt obligaţi să le plătească timp de câteva generaţii, fără a fi fost consultaţi în acest sens.

În toată zarva şi agitaţia instrumentată sub steagul a tot felul de surogate, trăim într-o ţară condamnată la tăcere, la foarte multe tăceri.

În condiţiile în care asistăm la un vid de autoritate, la o iresponsabilizare a puterii accentuându-se paroxistic, nici o reformă nu poate veni din interiorul actualei puteri sau opoziţii.

Nu ştiu de ce se întâmplă, invariabil, să reacţionăm în ultimul moment, când, în general, nu se mai poate face nimic.

Justiţia actuală riscă a fi redirecţionată fatalmente politicianist. Scoaterea din joc a unor personaje fabuloase ale corupţiei, care au construit statul român actual, este mai mult un spectacol de lumini.

Lipsa încrederii reprezintă imposibilitatea oricăror înţelegeri şi colaborări între state, comunităţi sau persoane.

S-a vorbit atât de puţin despre interesul naţional, în linii mari, ca fiind captiv propagandei.

Toate reformele româneşti post-comuniste nu au avut legătură cu schimbarea, fiind simple capcane într-o inerţie istorică permanent adaptată.

Situaţia din Ucraina, care ne priveşte în sens geostrategic, nu poate angaja sub nicio formă România în acest conflict de care par interesaţi tot mai mulţi lideri politici.

Alegerile pun capăt, în cel mai iresponsabil şi brutal mod, politicii româneşti ca fenomen civic şi cultural, înainte de-a fi manifestat minime perspective pentru schimbări.

Puterea politică din România, în ultimii 25 de ani, s-a constituit drept interfaţă şi participant „constituţional” la corupţie.