AUTIŞTII CĂRŢILOR (67)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Acceleratul, indiferent la stările prin care trec cei pe care-i transportă, continua să se comporte la fel ca un personal prost. Aveam impresia că abia se mişcă, mai ales că şinele vechi îl încurajau, prin numeroasele restricţii, să se deplaseze cât mai încet. Şi opririle mi se păreau mai dese decât s-ar fi cuvenit pentru rangul trenului. Fără să-mi pot explica motivul, a trebuit să-mi recunosc faptul că sunt mult mai nervos decât aş fi avut motive să fiu: plecam într-o delegaţie unde era de aşteptat că voi fi primit, după obiceiul balcanic, asemenea unui prinţ, eu fiind omul de la centru, cel care poate duce la Bucureşti o propunere de sancţiune sau chiar de destituire, eu fiind cel ce avea puterea de a sugera un calificativ, eu fiind cel ce putea dezgropa din fundul unui sertar un dosar profund neplăcut sau, dimpotrivă, puteam expedia acolo o acuzaţie recentă. Ca şef al Corpului de Control al Ministrului, eram un fel de trimis al zeilor, putând să vin cu orice fel de mesaj: unul reflectând toanele şefului cel mare sau unul mergând strict pe lege. Pe una dintre legile atât de interpretabile din România. Nu vreau să fac pe mironosiţa: orice om este gâdilat la orgoliu, atunci când se află într-o asemenea situaţie, iar faptul că la Bucureşti nu sunt decât unul dintre cei ce semnează în fiecare zi condica, iar aici mă văd aşteptat la gară nu numai de şofer, dar şi de satrapul local, că mi s-a rezervat nu o cameră la cel mai bun hotel din judeţ, dar chiar un apartament, că mi se face un program distractiv-artistic – pe care de cele mai multe ori îl refuz -, că sunt privit ca un om împlinit şi nu ca o simplă rotiţă din angrenaj, toate astea n-au cum să mă facă nervos. Nici altădată, nici în ziua aceea fatidică. Da, eram agitat: de pildă, stăteam cu respiraţia tăiată ca nu care cumva, în urma uneia dintre prea desele opriri, să urce în compartimentul nostru femeia cu soacra bolnavă ori bărbatul plângându-se de nemernicia politicienilor care – dom’le! – ne duc la sapă de lemn. Până la urmă, m-am sculat de pe locul meu de lângă geam, am risipit servieta şi revista REBUS pe două fotolii, ca să dau impresia că ne-am afla mai mulţi în compartiment, am tras draperiile de la uşă. Străinul s-a oprit din citit şi mă privea. O comuniune, totuşi, s-a înfiripat între noi: eu protejam compartimentul nostru.

M-am aşezat la locul meu, opus celui al străinului, şi am început să-i vorbesc. Cuvintele îmi ieşeau mai greu pe gură ca de obicei, deşi cu doar o săptămână în urmă, însoţindu-l pe ministru la Lisabona, mă descurcasem fără nici un efort în limba engleză. Privind ţintă submarinul cu cap de peşte de pe coperta cărţii lui Bradbury, am declarat că şi eu sunt un mare amator al acelui adevărat senior al literaturii S.F., că-l consider chiar unul dintre cei mai importanţi autori ai secolului XX în general. Neprimind nici un răspuns, am ridicat ochii şi l-am văzut pe celălalt adâncit în lectură, cu căştile pe urechi.

„Nu!” a trebuit să-mi recunosc, a fost doar o iluzie că între mine şi individul din faţa mea s-ar fi legat şi cea mai mică legătură. Nici în limba română, nici în limba engleză. Am renunţat să-i mai vorbesc şi, în tăcere, ciuleam în continuare urechile pentru a auzi paşii de pe coridor, tot mai îngrozit că vom fi deranjaţi de alţi călători. Acum îmi aduc aminte că doar o singură dată cineva a deschis uşa, a făcut un pas să intre, a privit la fotoliile ocupate de lucrurile mele, a întâlnit privirea mea cea mai neagră şi a renunţat. M-am grăbit să închid uşa pe care a lăsat-o întredeschisă şi m-am întors la locul meu. Celălalt m-a urmărit în tot acest răstimp cu privirea. A dat senzaţia de mulţumire văzând că mă reaşez în faţa lui.

Oricât de frumos ar fi un sfârşit de noiembrie, zilele se scurtează rapid şi nu mult după ora cinci după-amiaza geamul devine o simplă oglindă. Peisajul dispare şi nu te mai vezi decât pe tine. Din când în când, o lumină aleargă în spatele oglinzii, oferind o altă realitate decât cea a unicului univers în care te afli. Pe urmă, lumina aceea dispare şi te întorci în singura lume care-ţi este îngăduită: interiorul unui vagon de clasa întâi al unui accelerat care abia se mişcă şi mai mult stă decât se deplasează.

Am luat nehotărât revista de enigmistică de pe locul de lângă mine, am deschis-o la întâmplare, dar am pus-o în curând înapoi. N-aveam nici un chef de cuvinte încrucişate. Când m-am rezemat iarăşi de speteaza fotoliului, l-am surprins pe Celălalt întorcându-se la cartea lui. Am înţeles că nu era chiar atât de adâncit în lectură, dacă îmi urmăreşte, de fiecare dată, orice mişcare. Călătoream împreună de mai bine de două ore, doar noi doi în acelaşi compartiment şi, după primele vorbe de după urcare, n-am mai schimbat nici un singur cuvinţel. O, cât mi-aş fi dorit altădată un asemenea tovarăş de drum! Nu şi acum!

Celălalt purta cizme lungi, acoperite de cracii pantalonilor, iar partea lor din faţă avea pielea introdusă într-un fel de vârf metalic. N-am mai văzut asemenea încălţări şi în nici un caz n-am mai văzut asemenea cizme bărbăteşti. Dacă te-ar lovi cu ele, m-am înfiorat, omul acesta ar putea să-ţi segmenteze fără mare efort tibia. M-am făcut că-mi cade pixul uitat în mână şi m-am aplecat să văd mai bine botul metalic al cizmelor: păreau să conţină o fisură: prin care ar putea ieşi lama unui cuţit? Eram conştient că începeam să fabulez. Dar ridicându-mi pixul şi revenind la poziţia normală, l-am surprins iarăşi pe celălalt că m-a urmărit tot timpul. Starea de enervare se transforma, pe nesimţite, într-o agitaţie reală: în teamă. Rezemat de speteaza fotoliului, am închis ochii, încercând să mă prefac a dormi. După o vreme, insesizabil, m-am uitat printre genele lăsate. Din nou, celălalt îşi întrerupsese lectura şi mă privea ţintă pe deasupra cărţii deschise. Am închis ochii la loc: nu mai trebuia să verific nimic – simţeam uitătura fixată asupra mea.

Îl vedeam şi cu ochii închişi: înalt, cu ochelari uşor fumurii, bine bărbierit şi emanând un afterspray puternic, iz ce nu s-a diminuat de atâta vreme, purta un sacou maro cu o cravată maro peste o cămaşă albastră şi nelipsiţii jinşi. Despre încălţări tocmai am pomenit. Nu-mi plăceau nici mâinile lui: eram obligat să-i văd degetele cu care ţinea cartea, iar degetele acelea… degetele acelea parcă nu aparţineau unui bărbat, fiind prea scurte, prea îngrijite şi cu prea multe bijuterii. Şi de încheietura mâinii îi atârna un lanţ de aur. Mâinile acelea nu se potriveau restului ţinutei sale sobre.

Trenul se oprise iarăşi la un semnal în întunericul câmpului. Brusc, mi-am dat seama că, până atunci, n-au vorbit din mine decât vechile obişnuinţe. Acum chiar eram îngrijorat că nimeni nu vrea să mai intre în compartimentul nostru. Al nostru? M-am sculat din nou şi am început să-mi strâng lucrurile risipite pe celelalte fotolii. Nu trebuia să-mi mai arunc privirea spre el, ştiam că mă urmăreşte atent. Am ieşit pe coridor să mă mai dezmorţesc, dar, în primul rând, să-mi adun gândurile. Senzaţia de nelinişte parcă mi s-a mai atenuat. Prefăcându-mă că mă îndrept spre toaleta de la capătul vagonului, am monitorizat compartimentele prin faţa cărora treceam. Vagonul era plin! Nu ştiu dacă mai erau două-trei locuri libere în total. Doar în compartimentul nostru (?) nu intrase nimeni!

Revenind, am lăsat uşa deschisă.

– E foarte cald, i-am spus în engleză, justificându-mă.

S-a prefăcut, bineînţeles, că mă ignoră, vârându-şi parcă şi mai tare nasul în carte.

M-am prefăcut şi eu: că dorm. Dar urechile îmi erau ciulite şi inima îmi bătea mult mai tare ca de obicei. În afara zgomotului trenului, nu se auzea nici o mişcare. Nici măcar din compartimentele vecine, cu toate că am lăsat uşa deschisă. Am deschis ochii: celălalt tocmai se aşeza la loc. Închisese uşa, dar o făcuse astfel încât pur şi simplu nu l-am auzit, deşi, aşa cum tocmai am precizat, eram cu urechile în stare de maximă alertă. Faptul că nu l-am simţit sculându-se, mergând spre uşă, închizând-o şi întorcându-se la locul său mi-a mărit neliniştea. Care, între timp, devenise spaimă.

Stăteam sprijinit de speteaza fotoliului, cu ochii închişi şi cu toate celelalte simţuri la pândă. Nu eram în stare să iau nici o hotărâre. Mă simţeam asemenea iepuraşului hipnotizat de şarpele pregătit să-l înghită. În continuare, noi şi noi elemente nu făceau decât să-mi mărească groaza: de pildă, fixat de cine ştie când în acea poziţie, abia atunci mi-am dat seama că celălalt, în tot acel răstimp, nu a întors niciodată pagina la carte. Poate că a făcut-o, dar la fel cum nu l-am simţit când a închis uşa compartimentului, nu l-am simţit, oricât de atent aş fi fost, nici răsfoind volumul. O acţiune oricum mai uşor de trecut cu vederea. Aşa că am deschis ochii şi l-am urmărit. Când n-am mai avut răbdare, m-am uitat la ceas. După un sfert de oră interminabilă, cât parcă singura raţiunea a vieţii mele a fost să-l văd întorcând pagina, neluându-mi privirea de pe degetele sale, a trebuit să accept o realitate ce mi se părea de-a dreptul înfricoşătoare: omul nu-şi mişcase mâinile, omul nu a întors nici o pagină, omul nu citea!

„Dacă am intra într-un tunel, aş muri!” mi-am zis. Şi imediat mi-am dat seama că suntem de mult într-un fel de tunel: bezna de afară ne-a înghiţit cu totul. Lipindu-mi fruntea de geam, nu mai vedeam nici măcar luminile grăbite străpungând din când în când oglinda. Oglinda! Privind în sticla ferestrei, vedeam ceva, dar privind direct în compartiment, vedeam altceva! Sigur, nu erau deosebiri esenţiale, dar erau deosebiri! Nu sunt un om fricos şi prietenii îmi laudă echilibrul de care dau dovadă şi în momentele cele mai dificile. Nici ieşiri isteroide n-am avut niciodată. Atunci, în tren, am devenit alt om: transpiraţia a început să-mi curgă pe tot corpul. M-am sculat din nou şi am deschis uşa. Simţeam nevoia de aer. După doar un minut celălalt a închis iarăşi uşa.

Am ieşit pe coridor. Prin geamul opac puteam să văd în compartiment chiar fără a mă întoarce. Ba, mai mult: din unghiul acela puteam să-i văd celuilalt chiar şi faţa. Faţa pe care şi-a acoperit-o până atunci cu cartea. Părea altă faţă decât cea pe care i-o cunoşteam de acum. O bărbiţă neagră îi tremura tot timpul în vreme ce-şi mişca buzele „citind”. Aş fi putut să jur că până atunci celălalt n-a avut bărbiţa aceea.

Pe urmă, privirile ni s-au întâlnit. Stăteam cu spatele la el, urmărindu-l prin oglinda ferestrei. Rânjind batjocoritor, celălalt a întors cartea cu paginile spre mine. Un desen mare acoperea foaia din dreapta. M-am străduit degeaba să-l desluşesc. Era şi imposibil: şi prin oglindă, şi de la distanţa aceea. După ce m-a lăsat să-mi mijesc ochii, celălalt apucă desenul cu degetele lui efeminate şi-l scoase din volum: era o sticlă de băutură. Îi deşurubă dopul şi trase o duşcă, nu înainte de a închina cu un gest ironic în direcţia mea. Am rămas înmărmurit, iepuraşul hipnotizat de şarpe. Apoi acceleratul a intrat într-o gară. Geamul s-a luminat şi oglinda s-a topit. Am răsuflat uşurat când în vagon au urcat mai multe persoane pe care le-am simţit ca pe nişte eliberatori. O pereche cu doi copii se chinuiau să împingă în faţa lor mai multe bagaje voluminoase. M-am grăbit să-i ajut, încercând să-i aduc în compartimentul nostru. Mi-au mulţumit, însă mi-au arătat că aveau locurile rezervate în celălalt capăt al vagonului.

Cât acceleratul a zăbovit în gară, spaima mi-a mai trecut. Agitaţia de pe peroane s-a dovedit medicamentul cel mai bun. Pe urmă, însă, trenul a luat-o iar din loc, luminile de afară s-au tot rărit pe măsură ce traversam periferiile oraşului şi s-au stins cu totul pe câmp. Geamul a devenit iarăşi oglindă. Am privit spre celălalt: îşi schimbase poziţia şi parcă avea înfăţişarea cu care l-am cunoscut la început.

Am reintrat în compartiment. „Oglinzile mint adeseori”, mi-am zis. „Ajunge o pată de murdărie şi imaginea apare alterată. Probabil că aşa s-a întâmplat şi atunci când mi s-a părut că văd bărbuţa aceea…” Raţiunea mi-a revenit cu totul, iar strania nelinişte a început să mă părăsească. M-am aşezat pe locul meu. Eram totuşi condamnat să văd şi mai departe, în faţa mea, coperta cărţii lui Ray Bradbury. Şi mâinile care ţineau volumul. Şi faptul că mâinile acelea continuau să nu întoarcă foile. Trebuia să inventez ceva, înainte de a mă cuprinde din nou spaima.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.