Axa lumii (13)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Ne aflam, de acum, la începutul anului socotit după calendarul creştin drept anul 1003. Astăzi ştim, prin intermediul scribului Raoul de Longchamp, că viitorul papă Silvestru al II-lea, încă pe vremea când se refugiase la Reims, sub protecţia arhiepiscopului Adalbert şi se ocupase de catedra sa de filosofie, pe lângă alte îndeletniciri ciudate, crease şi un golem, prin umplerea unui craniu de aur cu spirit, un produs apt de a-i răspunde la cele mai dificile întrebări. Acest golem nu era necunoscut contemporanilor, el constituind una dintre armele înspăimântătoare ale papei cu reputaţie de magician. Majorităţii sfinţilor părinţi li s-au atribuit puteri pe care alţi oameni nu le au, însă Gerbert nu-şi ascundea cel puţin o parte dintre uneltele speciale pe care le stăpânea. Printre ele, golemul. Dacă ar fi fost furat, acesta n-ar mai fi răspuns interogaţiilor? Ba da, golemul răspunde oricui se pricepe să-i înţeleagă limbajul. Dar cine se pricepe?

Împăratul Otto al III-lea, prietenul, emulul şi protectorul papei, tocmai murise în drum spre Roma. La începutul lui februarie, Cel de Al Cincizeci şi nouălea fusese chemat la Gerbert. După cum se ştie, Kal se mai întâlnise cu papa, însă era pentru întâia oară când acesta trimitea după el.

Gerbert (Silvestru el II-lea) îi arătă atât golemul, cât şi alte piese rare din bronz provenite din straniul şi faimosul atelier al episcopului Bernward din Hildesheim. Kal ştia multe despre această colecţie tulburătoare de la sarazin. Acum, văzând exponatele, totul era aşa cum îi povestise Călătorul şi totul era altfel. Cel de Al Cincizeci şi nouălea nu venise nici acum singur la Roma, alaiul lui nedespărţit urmându-l. Dar papa dori să-i vorbească doar între patru ochi. Îl duse pentru a doua oară în mica încăpere în care îi arătase acel calendar unic şi unde nu pătrundea, de regulă, nimeni în afara suveranului pontif însuşi. Locul era neschimbat şi păstra un miros artificial specific, pe care tânărul îl uitase. Gerbert îi povesti că aflase că va muri abia când va pleca la Ierusalim şi că, deşi nu avea intenţia unui pelerinaj, cel puţin nu în viitorul apropiat, ştia că profeţia nu poate fi nici departe şi cu atât mai puţin greşită. Îi mai spuse că i-a urmărit preocupările şi că ambele aceste informaţii l-au făcut să grăbească întâlnirea. (Cunoştea sfântul părinte de la golem toate astea? Papa continuă fără a lua în seamă întreruperea nepoliticoasă, scuzând-o, astfel.) Întâlnire pe care nu ştia cât o mai poate amâna.

În cămăruţă era aproape întuneric, iar mirosul ciudat dădea şi mai mult mister momentului. (După intervenţia imprudentă de mai înainte, Kal nu îndrăznea să mai deschidă gura).

– Ceea ce m-a frapat, de la început, continuă Gebert, a fost coincidenţa cercetărilor tale: pe de o parte, circumstanţele morţii tatălui tău (Kal nu mai avea curajul să întrebe din nou – aşa cum o mai făcuse şi altădată, fără succes, dacă papa l-a cunoscut pe Juglans), pe de altă parte, cele legate de momentul Judecatei de Apoi. (Kal avea totuşi impresia că papa şi tatăl său s-au cunoscut. Că s-au cunoscut chiar foarte bine.) De ce legi atât de strâns între ele cele două evenimente? (Kal privea spre papă, spre locul unde-l ştia. Întunericul se lăsase aproape cu totul. De răspuns nu îndrăznea să răspundă. Nici n-ar fi ştiut ce să spună.)

– Şi spune Marcu, continuă papa, „Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl”. Şi de ce cauţi tu să afli ceea ce nu poate fi aflat? (Kal tace.) Tu cauţi data, aşa cum au făcut – cu uneltele lor – gnosticii.

Şi vocea lui Kal răspunde:

– Marcu continuă: „Luaţi aminte şi privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va fi acea vreme”. Cum să priveghezi fără să ştii?

– Priveghiul este prin rugăciune. Nu prin încercarea de a afla ceea ce nu poate fi aflat. (Kal fu din nou pe punctul de a vorbi fără a şti de unde-i vin vorbele. Încăperea conţinea mai multe minuni, mai multe spirite. Kal ar fi vrut să afle ce ar răspunde golemul la toate astea.) Auzindu-i gândurile, Gerbert îi povesti că tocmai în ziua aceea i-a dat drumul spiritului din craniul de aur. Eliberat, golemul i-a rămas, recunoscător, alături. În curând, când şi adevărul spuselor care-l priveau atât de adânc pe Silvestru se vor adeveri, golemul va dispare cu totul.

În încăpere se făcu întuneric de tot. Sub crucifix se aprinsese o lumânare.

– De ziua Maicii Domnului, continuă papa, în castelul lui Adrian s-au adunat reprezentanţii mai marilor lumii. Da, şi reprezentanţii mei. Ei au fost preveniţi. Ei ştiau că Sfârşitul nu poate veni atunci când îl cheamă ei. Dar mai ştiau şi că oamenii au obosit să aştepte. Ei au căutat, ca de atâtea ori în istorie, o ieşire pentru tensiunile care s-au acumulat prea tare. Nu, nici cei ce i-au trimis nu erau la curent cu toţii în legătură cu ce se va pune la cale. Ceea ce ştiau ei era că trebuia depistat Antihristul, cel ce reprezintă, în fond, cheia pentru cele ce vor urma. Pentru că Messia, scrie în Carte, nu va putea veni până ce Antihristul nu va supune lumea marii încercări. Oamenii, în marea lor curiozitate, vor mereu să-L afle pe adevăratul Mântuitor, dar nu şi chipul adevăratului Antihrist. Până acum au venit nenumăraţi mincinoşi care s-au proclamat mântuitori, dar nici unul care să se fi numit pe sine Prinţul Întunericului.

(După două secole, Inocenţiu al III-lea, cel ce a reformat atât de ferm instituţia papală, a dat şi de un text mai apropiat de original al dialogurilor dintre Gerbert şi Kal. El s-a interesat de calendarul descris acolo, acel Divinum Officinum original, însă nimeni n-a mai putut să-l identifice, la fel cum şi acea cămăruţă secretă, martoră a atâtor taine ale predecesorilor săi, n-a mai putut fi găsită nici ea, cu toate eforturile făcute de un om obişnuit să nu cedeze, atunci când se angaja la ceva.)

Într-altă zi, plimbându-se prin grădină, papa i-a mai spus:

– Împăratul a murit şi odihneşte la Aachen, alături de Carol cel Mare. Acolo, în Domul din Aachen, se află cheia devenirii a ceea ce a ajuns lumea. Cei ce au încercat să pună la cale destinul omenirii în castelul ducelui Adrian n-au avut nici puterea şi nici menirea de a schimba lumea. Ei au numit un Antihrist şi n-au fost cu toţii de acord în privinţa alegerii făcute. Şi, fără pauză, Gerbert continuă pe acelaşi ton. De ce te legi tu de anul 1064? De ce ai găsit tu sfârşitul socotelilor lui Beda Venerabilul? De ce dai o asemenea importanţă acelei descoperiri? De ce n-ai crede că tu însuţi eşti cel pe care, mai în glumă, mai în serios îl cauţi?

– Antihristul?! se sperie Kal.

– Şi dacă ţi-aş spune că vei trăi până în acel an 1064?

Kal socoti: în 1064 ar avea 88 de ani. Vru să-l mai întrebe pe Gerbert dacă ştie de la golem toate astea, însă nu îndrăzni. O altă ocazie nu se mai ivi.

Papa continuă să celebreze slujbe prin bisericile din întreaga Romă, ca şi până atunci. Una dintre biserici se numea Sfânta Cruce a Ierusalimului. Aceasta reprezenta chiar Ierusalimul pomenit de golem. Gerbert realiză brusc, dar prea târziu, că nu ar fi trebuit să vină acolo. Era 12 mai 1003, ziua indicată de golem. Dar cum să nu vină?¹ El n-a făcut decât să sosească la data şi la locul indicat de soarta sa. Papa Silvestru al II-lea se prăbuşi, dar mai avu puterea să ceară ca trupul să-i fie pus pe un car tras de boi şi unde se vor opri aceia, acolo să fie înmormântat. Carul s-a oprit în atriumul bisericii din Lateran. Construcţia, încărcată de istorie secretă, îi fusese întotdeauna dragă lui Gerbert. Acolo a fost încinerat şi „din mormântul său, atunci când un papă este pe moarte, iese o anumită cantitate de apă, iar când se apropie sfârşitul unui cardinal, sarcofagul se umezeşte doar puţin”. Misterele nu trebuiesc tulburate. Când, în 1684, mormântul i-a fost deschis – poate pentru a se găsi izvorul miraculos de apă – papa Silvestru al II-lea a apărut în toată splendoarea veşmintelor pontificale, cu chipul intact şi cu tiara pe cap. La contactul cu aerul, imaginea n-a rezistat decât o singură clipă şi totul s-a transformat în pulbere. (Doar câţiva martori oculari, muncitorii care au deschis mormântul, au pretins că papa ţine în mâinile încrucişate pe piept o lumânare aprinsă şi că Gerbert râdea. Unul dintre bieţii gropari a orbit, iar ceilalţi doi au murit încă în aceeaşi zi într-un accident stupid, îmbătându-se şi căzând de pe un pod, în timp ce se ţineau de braţ. Al patrulea, cel ce n-a văzut nimic, a supravieţuit evenimentului. Iar soţia unuia dintre cei care au căzut de pe pod s-a jurat că bărbatul ei n-a băut niciodată şi că nu crede că moartea sa a fost întâmplătoare.)

Kal n-a ajuns să-l mai întrebe pe papa Silvestru al II-lea pe cine au găsit drept antihrist cei aflaţi în Sala Mare a castelului ducelui Adrian. Şi nici cine era chemat să facă acea alegere, dar atât a înţeles şi el că acea petrecere fusese un simplu pretext şi că modul cum au fost aşezaţi oaspeţii la mese conta cu adevărat doar pentru canalele acustice secrete prin care comunicau emisarii autentici şi pentru desăvârşirea scenariului din vreme şi cu grijă pus la punct. Totuşi, o serie de întrebări au rămas: cine erau adevăraţii emisari? De ce au trebuit să moară cei aflaţi pe locurile de onoare? Şi ce rol a jucat Juglans în toate astea? Se mai afla de faţă şi un alt reprezentant al împăratului bizantin? Cine?

Altceva ce n-a putut afla a fost dacă papa a vorbit direct sau în metafore, atunci când i-a prezis că el, Kal, o să trăiască până în anul în care se termină calendarul socotit de Beda Venerabilul şi dacă, într-adevăr, el, Cel de Al Cincizeci şi nouălea va juca rolul Antihristului. Sau dacă nu este el cu adevărat acela. Cu cine să discute toate astea? Dar avea voie să discute aşa ceva, o dată ce papa nu vorbise despre ele decât în taină şi între patru ochi? (Ascuns după o mină ironică, Cel de Al Cincizeci şi nouălea l-a întrebat pe Călător dacă ştie că el, Kal, este Antihristul. Sarazinul nu i-a împărtăşit veselia şi i-a răspuns că trebuie să se gândească la răspuns. Revenind, după o vreme cu aceeaşi întrebare, sarazinul a spus că-l preocupă problema, dar că n-a ajuns încă la o concluzie. A treia oară n-au mai adus vorba despre asta.)

Gerbert cunoștea pe de rost scripturile și vorbea prin scripturi. Ori Cartea se poate citi în patru feluri: sensul literal, sensul alegoric, sensul tropologic (relativ la moravuri) și/ori sensul anagogic (înălțarea divină). Cum, se întreba Kal, să-și traducă vorbele papei? După care dintre cele patru sensuri ale aceluiași Adevăr?

Fiul lui Juglans avea douăzeci şi şapte de ani. După predicţia lui Gerbert, mai avea de trăit peste şaizeci. Singura certitudine la care a ajuns era că nu avea sens să se mai intereseze de cele întâmplate în clipa morţii tatălui său şi nici să mai socotească data Judecăţii de Apoi. Deocamdată, cel puţin, toate astea îl depăşeau. Ce să facă mai departe?

Până atunci, Cel de Al Cincizeci şi nouălea nu s-a întrebat niciodată ce va fi în continuare cu viaţa sa. De ce se întreba tocmai acum? Din Bizanţ îi veneau tot mai dese rugăminţi şi, mai târziu, ameninţări. Împăratul, care şi-a pus mari speranţe în cei doi fii mai mari ai lui Juglans, presimţea o trădare în refuzul lui Kal de a se întoarce acasă. Dacă a avut al doilea fiu al lui Juglans şi alte sarcini în afară de a aduce pe pământul natal osemintele tatălui său nu mai putem şti, dar că Vasile a făcut ceea ce se făcea îndeobşte spre a se asigura de fidelitatea supusului este sigur. Cu doar câteva luni înaintea tragediei din castelul ducelui Adrian, Cel de Al Cincizeci şi nouălea a fost căsătorit cu fosta soţie a fratelui său mai mare, o femeie într-adevăr frumoasă, dar – ceea ce era mai important – bogată şi făcând parte chiar din casa macedoniană a bazileilor, fără a fi, desigur, o porphirogenetă. (Ceea ce dovedea că şi celui de al doilea fiu al lui Juglans i se pregătea o carieră deosebită. Iar faptul că i s-a dat de nevastă tocmai văduva fratelui său nu avea nicio legătură cu vechea lege evreiască a leviratului, ci constituia un fel de răzbunare împotriva destinului: ceea ce nu s-a reuşit prin fratele mai mare, trebuia să se reuşească prin următorul fiu al aceleiaşi familii. Faima dispărutului era încă atât de mare încât ceea ce a atins el, devenise o onoare deosebită şi un transfer de renume pentru cel ce avea să se bucure de aceeaşi posesie.) Din această căsnicie n-avea să se nască decât un singur urmaş, întrucât Kal nu se va mai întâlni vreodată cu soţia lui. Pe măsură ce tânărul soţ, devenit tată pe când se afla deja în Italia, îşi amâna tot mai suspect reîntoarcerea, s-a apelat la presiuni mai severe: mai întâi sentimentale, încercând să i se trezească dorul firesc faţă de primul său născut, apoi la ameninţări directe la adresa familiei, considerată acum ostatecă la Constantinopol. Cel de Al Cincizeci şi nouălea răspundea punctual, dar în doi peri. De obicei, promitea să se întoarcă în cel mult o lună de zile, promisiune pe care o repeta fără ruşine de fiecare dată, chiar dacă era evident că nici el însuşi nu credea în ea. Când lucrurile s-au amânat jignitor şi când s-a aflat (şi, poate s-a exagerat) de relaţiile tânărului cu Gerbert, papa pus pe scaunul pontifical de către marele rival din apus al bazileului, soţia şi Cel de Al Şaizecilea au fost la început arestaţi la domiciliu, apoi întemniţaţi într-o fortăreaţă din preajma capitalei, avându-se grijă ca evenimentul să fie cât mai popularizat. Dar nici chiar atunci când i s-a dat soţului şi tatălui un termen ultim pentru a reveni şi a da socoteală, în caz contrar, cei doi ostateci urmând a fi ucişi, nici chiar atunci n-au sosit decât aceleaşi făgăduielii formulate identic şi la fel de uşor călcate în picioare. Şi, în sfârşit, nici măcar când s-a trecut la represalii şi împotriva rudelor de sânge, asupra fratelui mai mic al lui Kal – omul care şi aşa a trăit doar în umbra celor doi fraţi mai mari, infinit mai înzestraţi de la natură – nici atunci nu s-a obţinut o altă reacţie din partea Celui de Al Cincizeci şi nouălea. (Ar fi prea mult să credem, după toate astea, că fiul lui Juglans să fi fost investit cu misiuni deosebite? Îndatorirea scribului nu este să creadă. El nu trebuie decât să consemneze. Or, ceea ce i se transmitea de acasă Celui de Al Cincizeci şi nouălea putea foarte bine să nu fie decât o reacţie normală, în spiritul tradiţionalei susceptibilităţi bizantine. Scribul trebuie să-şi arate din nou neputinţa: nu ni s-a păstrat nicio dovadă scrisă a vreunei misiuni oficiale a personajului nostru.) Cert este că pentru rudele rămase în capitala Bizanţului a intervenit sora căsătorită cu un important duce franc, dar nu ştim nici dacă demersul ei a avut vreun efect. (Că piratul sarazin i-ar fi răpit neamurile lui Kal şi i le-ar fi adus la Veneţia reprezintă doar un capitol din îndrăgitul romanţ de aventuri al începutului de mileniu.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.