Axa lumii (18)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Nivalis avea prea puţine amintiri concrete din perioada prizonieratului său atât de timpuriu, dar ţinea bine minte vremea cât mama a trăit cu tatăl fetiţei şi apoi, când a mai crescut, împreună cu tatăl fratelui, omul cu care soţia lui Kal îşi va împărţi restul vieţii. Cu tatăl fetiţei, mama s-a purtat atentă, dar subliniind mereu o dragoste ostentativă pentru primul ei născut. Cum legătura aceea n-a durat, în următoarea ei relaţie, femeia a încercat o altă tactică. De data acesta, chiar dimpotrivă, ea i se plângea noului iubit că primii ei copii nu au reprezentat decât nişte accidente nefericite în trista ei viaţă de dinainte. Cel de Al Şaizecilea a avut, astfel, ocazia de a cunoaşte drumul de la răsfăţ la dispreţ şi, până la urmă, la abandon. Aşa că n-a mai făcut cu noua sa familie drumul la Edessa, unde tatăl vitreg fusese numit guvernator, ci a rămas în grija fratelui mai mic al lui Kal, omul acela atât de lipsit de şansă, care, se pare, a fost scos din uitare şi eliberat tocmai la insistenţele mamei lui Nivalis pentru ca să aibă ea unde să-şi lase, într-un mod cât de cât onorabil, primul copil. Copil ajuns astfel din nou în preajma singurului bărbat ce l-a însoţit în captivitatea-i precoce şi legat afectiv de acele amintiri subliminale. Amintirile ce, de mult uitate, au reapărut şi ele, iar băiatul, crescând, învăţa din exemplul tutorelui său că viaţa omului nu este decât un lung şir de necazuri. Unchiul, având tot timpul nevoie de protecţie, nu îndrăznea să se revolte nici împotriva oamenilor şi nici împotriva destinului – pentru a nu-i supăra şi mai mult nici oamenii și nici Cerul – şi l-a învăţat şi pe copil că fiecare clipă care amână o nouă nenorocire reprezintă singura concesie la care poate aspira un muritor.

O întâmplare incertă avea să-i marcheze acei ani: unchiul aflase că la Goßlar se pregătea o mare adunare imperială, prima de o asemenea anvergură, şi că acolo se va afla şi Kal; în încercarea de a readuce vechile vremuri fericite, nenorocosul frate hotărî să meargă şi el acolo, să întreprindă o călătorie mai mult decât riscantă pentru oricine, darămite pentru cineva speriat toată vremea; mai mult, unchiul s-a decis să-l ia cu el şi pe fiul disidentului, în tentativa de a convinge tatăl de a se întoarce la Constantinopol. Adunarea de la Goßlar era percepută de unchi drept o trezire a lumii după paralizia Apocalipsei întârziate, o ieşire din boală, o încercare de reînnodare a istoriei. „O întâmplare incertă”, întrucât Nivalis fusese atât de buimăcit de toate prin care trecea la doar opt ani, încât, mai târziu, a ajuns să nu fie niciodată sigur câte din cele amintite erau trăite şi câte imaginate. Călătoria aceea avea să-i marcheze într-adevăr viaţa, mai ales că au ajuns târziu, când adunarea se dizolvase şi când cele întâmplate acolo erau transmise prin viu grai din ţinerea de minte rămasă în ochii şi în imaginaţia altor interpuşi. Fuseseră acolo, la Goßlar, atâţia oameni importanţi, încât şi martorii oculari rămăseseră copleşiţi, iar un om atât de predestinat decepţiilor, asemenea unchiului, nu extrăgea din cele auzite decât sursele noilor nenorociri ce vor urma. Nenorociri ce nu s-au datorat mărimilor Apusului reunite la adunarea imperială, ci unei întâmplări mult mai prozaice: fratele lui Kal călcase într-un fier, se tăiase adânc, rana se infectase şi unchiul fu pe punctul de a muri. Doar o întâmplare făcuse să dea de cineva care să fie în stare să-i ardă rana şi să-i salveze viaţa. Unchiul rămase fără un picior.

Călătoria aceea durase peste opt luni. (În sufletul lui Nivalis, egalul unui timp infinit mai lung.) La plecare, Cel de Al Şaizecilea se aflase abia de câteva zile în custodia unchiului şi şocurile aveau să se succedă într-un ritm ameţitor. Îndepărtat brutal de lângă o mamă ce-şi schimbase peste noapte atitudinea, dintr-un mediu agreabil, până şi în captivitate, de lângă o femeie frumoasă, mereu plăcut mirositoare şi rafinat îmbrăcată, înconjurată chiar şi în prizonierat de mai multe slujnice drăguţe, a ajuns lângă un bărbat fără vârstă, ce nu-i amintea decât de clipele triste, a căror personificare părea să fie. Apoi, itinerarul acela interminabil, şerpuind printre spaime şi privaţiuni, foame şi frig, ploi şi drumuri proaste, poveşti despre tâlhari, piraţi şi bandiţi de tot felul. Văzuţi sau doar imaginaţi. Ce importanţă are deosebirea? Localităţile de pe traseu prea puţin prietenoase şi devenind unele acceptabile chiar la momentul despărţirii de ele, figurile străine, graiurile de neînţeles şi cu atât mai ameninţătoare. Şi unchiul incapabil de a-i asigura un elementar sentiment de securitate, ci doar de cel de tovarăş în nenorocire. (Poate de aici şi atracţia cu totul ciudată dintre cei doi, după impresia că necazurile se pot împărţi, căzând pe umerii fiecăruia doar o jumătate din durere.) Oraşele mari parcurse, unde fratele lui Kal avea adrese dinainte notate şi unde, de obicei, acelea nu se dovedeau de cea mai bună calitate. Şi, în primul rând, Goßlar, un loc unde s-a întâmplat totul, dar nimic nu mai era de faţă, aşa că orice era povestit cu o marjă de aproximaţie, în funcţie de puterea de înţelegere, şi de educaţia, şi de caracterul naratorului. Kal fusese într-adevăr şi el – desigur! – acolo, dar personajul căutat diferea atât fizic, cât şi psihic de la sursă la sursă. Uneori, el nici nu se numea Kal, ci purta numele lui Juglans.

Apoi, drumul de întoarcere: dezamăgitor, tot mai dezamăgitor, culminând cu îmbolnăvirea tutorelui, a celui cu care copilul avea pactul nerostit de a împărţi pe din două nenorocirile. Plus spaima cumplită că va avea să rămână singur de tot în mijlocul unei lumi necunoscute – şi, prin aceasta, cu atât mai ostile -, expus tuturor primejdiilor şi în imposibilitatea de a se întoarce acasă. Purtând singur pe umeri spaima întreagă. O spaimă concrescută ca o cocoşă. Acasă? Care acasă?

Era prea mult! Copilul n-avea cum să prelucreze fără urmări avalanşa de date, de nume şi de întâmplări. Devenea tot mai tăcut, se exterioriza doar plângând des, exasperând o lume ce nu avea nevoie de el. Când au ajuns, într-un târziu, la Constantinopol, în casa unchiului, „acasă”, Nivalis, fericit că are „camera lui”, singurul loc unde se simţea cât de cât în siguranţă, a refuzat să mai iasă, ani de zile, din acel loc. Cu un tutore schilod trupeşte şi sufleteşte, părea firesc să nu fie nici nepotul mult mai apt de viaţă. Celor câtorva slugi posace, singurele în stare de a se adapta la un asemenea stăpân, nebunia copilului li se părea normală. Ea se potrivea, în întregime, acelui loc.

Totuşi, unchiul nu era un om sărac. Din vechea glorie a familiei, au rămas destule vestigii ce n-au fost confiscate şi nici jefuite în perioada dizgraţiei. Numai că şi-a creat drept adăpost un loc trist, mohorât, unde nu se râdea niciodată şi unde n-au rămas decât acei domestici care, suportând o asemenea viaţă, i-au devenit parte. Băiatul creştea în sălbăticie, autoizolat în încăperea sa, făcând adevărate crize de furie când – la început – au încercat să-l scoată de acolo. Nu dispunea de dascăli, nu învăţa nimic, nu conversa cu nimeni, stătea toată ziua culcat şi privea tavanul. Un tavan scorojit, asemenea întregii case atât de neîngrijite, păstrând desenele trecerii timpului şi a intemperiilor, desene ce dezvăluiau, în ochii copilului, o lume ce răspundea lumii trăite. Cel de Al Şaizecilea era socotit debil mintal şi tratat ca atare. Servitorii îi aduceau de mâncare şi, din când în când, mai dereticau odaia şi-l obligau pe bolnav să se spele, în ciuda crizelor de furie ale nefericitului care nu suporta nici o apropiere umană în afara celor din propria sa imaginaţie pervertită de amintiri imposibil de prelucrat.

Nu era nimic de făcut şi puţinii oameni care ştiau de existenţa sa nenorocită s-au obişnuit cu gândul că, mai devreme sau mai târziu, bietul copil va contracta o boală şi va muri, izbăvindu-se pe el şi pe cei din jur. Ori că, într-unul dintre cumplitele sale accese de furie, se va ucide singur. Intenţionat sau din inconştienţă. Mama nu s-a mai interesat niciodată de el şi, aflând ce i-a ajuns primul născut, mulţumea cerului că s-a despărţit la timp de o asemenea pacoste şi, drept recunoştinţă, trimitea, din când în când – mai mult dintr-un sentiment de pioasă caritate – sume de bani şi iconiţe. (Numai că nu de bani ducea lipsă Nivalis.)

Aşa au trecut alţi trei ani. Până în 1013, când nişte evenimente, mult prea însemnate pentru bietul bolnav, ar fi trebuit să-i schimbe soarta. Ar fi trebuit să i-o schimbe… Şi, într-un fel, i-au şi schimbat-o. În sensul „biografiei civile”: Nivalis, după mai mulţi ani de recluziune totală, şi-a părăsit – forţat – văgăuna.

Imperiul bulgar al lui Samuel a reprezentat, alături de cele două mari răscoale de la începutul domniei sale, principala problemă a lui Vasile al II-lea, dovadă că acesta este cunoscut în istorie drept “Bulgaroctonul”¹. Confruntarea cu barbarii din nord a fost atât de crudă, încât Mihail Psellos, în „Cronografia” lui, se fereşte chiar s-o şi pomenească. Iar, dacă perioada aceea este scufundată în străfundul a ceea ce suntem obişnuiţi să numim „veacul întunecat”, acest lucru nu se datorează în nici un caz lipsei informaţiilor, ci modului cum au fost ele transmise: istoricii refuzând, adesea, să spună grozăviile până la capăt. Şi grozăvii au fost destule².

Împăraţii creştini, preocupaţi să aducă sub credinţa crucii popoarele cu care au intrat în contact – să ne amintim că Anna Porphyrogeneta a fost dată cu mari ezitări de soţie Marelui Cneaz al Kievului, Vladimir Sviatoslavici şi că ultima şi cea mai importantă condiţie a fost ca Vladimir şi întregul său popor să treacă la Slava lui Christos -, au practicat, totuşi, un cult amestecat cu destule vestigii păgâne, vestigii de care creştinismul nu s-a putut dezbăra cu totul niciodată, chiar dacă le acceptă cu condescendenţă sub forma aşa-numitelor tradiţii folclorice. Printre acestea, puterea semnelor prevestitoare şi încrederea în ghicitori era la mare cinste. Specialiştii în mantică însoţeau comandanţii în bătălii şi le spuneau cum şi când trebuie să acţioneze, neavând loc o decizie majoră care să nu fie prefaţată de sfaturile aceloraşi experţi. În conflictul cu bulgarii, Vasile a ajuns la punctul în care simţea că trebuia să se atingă deznodământul. Drept urmare, în 1013, pregătirile erau în toi pentru ceea ce avea să se întâmple în ziua de 29 iulie a anului următor, în bătălia decisivă de la Strymonia. În acest context, cineva i-a spus unuia dintre sfătuitorii ghicitori ai împăratului ceva despre copilul nebun al lui Kal, emisarul trădător (sau cu dublă misiune?), oricum omul ale cărui date de naştere corespundeau cu urcarea pe tron a suveranului. Nivalis a fost luat din încăperea sa şi dus în palatul imperial. N-a fost un lucru tocmai uşor, băiatul zbătându-se şi urlând tot drumul. Specialiştii în mantică l-au încuiat într-o cameră şi l-au studiat prin nişte găuri în perete. (Săli adecvate pentru un asemenea tratament erau destule în nenumăratele clădiri ale uriaşului complex. Solii străini, însă şi diferiţii petiţionari, precum şi funcţionarii superiori chemaţi la raport erau ţinuţi zile în şir, câteodată chiar luni, în asemenea odăi, iar slujbaşi cu însărcinări speciale îi supravegheau în acelaşi fel până la audienţa aşteptată. Sau până ce aceasta le era refuzată.) Copilul – Cel de Al Şaizecilea n-avea decât 12 ani – se epuiză în urlete şi în mişcări nestăpânite, din care n-au lipsit trântiri de pământ şi lovituri furioase în uşi şi în pereţi. Specialiştii în profeţii observau manifestările sălbaticului şi făceau conexiuni din care să tragă concluzii despre ce va urma – pentru deciziile care urmau a fi luate.

Într-a treisprezecea zi, Cel de Al Şaizecilea se potoli brusc: servitorul care-i aducea mâncarea, enervat de o nouă criză de furie a sălbăticiunii, se răsti la copil şi-l lovi cu piciorul. Nivalis amuţi, apoi se târî pe jos după blidul de mâncare, spre satisfacţia domesticului, care ieşi rânjind fericit. Observatori neiniţiaţi ar fi crezut că Al Şaizecilea a obosit, că palidului băiat i s-a făcut rău, că a adormit. Experţii în mantică, învăţaţi să interpreteze semnele, s-au declarat mulţumiţi: ei au obţinut exact ceea ce au căutat – schimbarea atât de bruscă a conduitei copilului, într-un anumit moment al derulării unui scenariu ipotetic propus de ei, dovedea justeţea unei concluzii extrem de facile, a cărei probabilitate de a se confirma era foarte ridicată tocmai datorită evidenţei modificării aşa de radicale a lui Nivalis. Împăratul nu trebuia să se grăbească, au tras ei concluzia: la fel cum domnia lui Vasile era în strânsă legătură de poziţia aştrilor vieţii lui Kal, cel născut în ziua când împăratul a urcat pe tron¹, aşa şi Nivalis a venit pe lume în anul când s-a încheiat pacea cu fatimizii, când a fost adus la ascultare David, regele iberilor şi când bazileul însuşi a început să organizeze în mod regulat expediţiile militare în Paristrion, dincolo de Dunăre, pustiind, de fiecare dată, ţara bulgarilor. Mai ales că nici bulgarii nu se purtau decât asemenea copilului sălbatic ţinut sub observaţie, ţipând şi spărgând totul în jur, dar, iată, în cea de a treisprezecea zi, loviţi pe neaşteptate, au ajuns să se târască şi ei pe jos după mâncarea pe care, până atunci, o azvârliseră nebuni de pereţi. Evident: a treisprezecea zi însemna al treisprezecelea an, mai ales că, într-adevăr, Nivalis urma să atingă în vara următoare acea vârstă.