Axa lumii (50)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Punctul de întâlnire cu adevăratul papă se pare că ar fi avut loc cu ocazia aşa-numitului concordat de la Worms, din toamna lui 1123, când Cel de Al Şaizeci şi treilea ar fi fost primit personal de Calixt într-o lungă audienţă. Genealogul i-ar fi dat Sfântului Părinte arborele dublu, iar papa s-ar fi arătat deosebit de încântat de această armă atât de eficientă şi încă neîntâlnită. Chiar dacă se pare că ar fi fost cerute unele uşoare modificări, atunci s-ar fi născut şi alte comenzi, dintre care cea în legătură cu puternicul clan Frangipane s-ar fi tradus într-un argument atât de puternic, încât ne-au rămas fragmentele unor nesfârşite discuţii între susţinătorii antipapei şi împuterniciţii lui Calixt pentru distrugerea acelui pergament ori măcar pentru îmblânzirea lui. Tratativele s-au întins vreme de mai multe generaţii, terminându-se abia trei sferturi de veac mai târziu, când Frangipane au reuşit să cumpere documentul şi să-l distrugă. (De aceea nici nu mai ştim astăzi decât din urmele acelor tratative, punctele atât de incriminante pe care le conţinea.) Însă, ceea ce este mult mai important, tot atunci s-a născut şi ideea celor două mari genealogii ale stăpânilor Apusului: Heinrich Leul şi Friedrich Barbarossa, capodoperele în domeniu, adevărate repere ale lui axis mundi, nivel ce n-a mai fost atins vreodată.

Papa a fost un om prevăzător şi, iniţial, a vrut să ştie în ce investeşte şi ce valoare reală are investiţia. El l-ar fi întrebat pe Genealog:

– Ce putere au obârşiile pe care le desenezi tu atât de frumos, când se ştie că multe femei păcătuiesc de adulter şi mulţi copii sunt zămisliţi din alţi părinţi decât se pretinde în mod oficial?

La care Cel de Al Şaizeci şi treilea ar fi răspuns:

– Nu există decât un adevăr, iar acela este cel consemnat. Puterea cuvântului scris este însuşi mesajul lui Dumnezeu şi doar cine crede ştie să-l citească în mod corect.

Încrederea Genealogului în forţa grafemelor era nelimitată şi atât de puternică, încât devenea contagioasă.

Papa Calixt al II-lea a apreciat bine valoarea demersului Genealogului: chiar dacă nu a permis „stabilirea propriei sale obârşii provenind, prin Sfântul Agapet I (535 – 536), trecând prin Sfântul Calixt I (217 – 222) şi ajungând direct la Sfântul Petru (Simon din Betsaida, cel investit de Însuşi Mântuitorul drept primul episcop al Romei)”. Papa nu a avut nevoie sau n-a apucat să se folosească de această armă, deşi faima de a fi urmaşul direct a doi suverani pontifi sanctificaţi şi, în special, a Sfântului Petru, n-a înlăturat-o explicit. În schimb, a ştiut să ţină la îndemână numeroase alte documente provenite de la autorul Genealogiei Universalis şi să-şi argumenteze, cu ajutorul lor, atitudinea faţă de diferitele personaje importante. Fapt valabil nu numai pentru clerici, dar şi pentru laici: de pildă, familiile rivale Frangipane şi Pierlone au ajuns să poată fi manevrate din umbră, chiar dacă, aparent, ele au mai impus următorii papi, chiar şi pe urmaşul lui Calixt al II-lea.

În 1123, abatele Suger („Mediator et pacis viniculum”) devenea abate la Saint Denis. Era o perioadă ce se dovedea plină de conţinut. În septembrie 1122, avusese loc concordatul de la Worms, acolo unde Cel de Al Şaizeci şi treilea a avut cinstea de a fi primit de papă şi unde s-a născut ideea arborilor genealogici ale unor personaje ce abia se iveau pe lume¹; puţine luni mai târziu, s-a născut, în cetatea de reşedinţă Hohenstaufenberg, lângă Göpingen, Friedrich I Barbarossa, fiul ducelui de Schwaben, Friedrich II şi al soţiei sale Judith, provenind din neamul Welfilor. Ne aflam în perioada când viitorul sfânt Bernard de Clairvaux îl mai dojenea aspru pe Suger pentru „marile sale greşeli personale”. (În curând, însă, abilul abate de la Saint Denis va şti să stabilească o punte trainică chiar şi cu atât de ascetul său corespondent, iar reproşurile iniţiale vor fi nu numai uitate, ci transformate chiar în exclamaţii admirative, ce nu vor mai fi niciodată întrerupte. Ba, în ciuda tonului mai mult decât afectuos dintre două spirite atât de diferite – cel puţin în manifestări -, Suger şi Bernard vor avea grijă ca drumurile să nu li se intersecteze, micile suveniruri pe care şi le vor adresa venind prin intermediul unor emisari… De două sau de trei ori, şi Cel de Al Şaizeci şi treilea, împreună cu măgăruşul Calist, în naveta dintre Unterkraken şi Saint Denis, s-a oprit la Clairvaux.) În 1123, Suger, cel „tras din noroi de mâna puternică a lui Dumnezeu”, mai era mândru de obârşia sa umilă şi cu atât mai recunoscător pentru întâlnirile cu personajele tot mai înalte cu care intra în relaţie. El, care, foarte de tânăr, îşi dovedise talentul diplomatic la Roma, va fi preocupat, toată viaţa, să adune o colecţie cât mai strălucitoare de oameni celebri, suverani ori înalţi prelaţi, cu care intră în legătură, cu care apucă să vorbească, cu care devine măcar apropiat, atunci când nu le va fi cu totul indispensabil. Soarta i-a fost darnică: viitorul rege al Franţei îi va fi, de copil, coleg şi prieten, încă din timpul studiilor primare, alte capete încoronate se vor aduna, rând pe rând, în colecţia sa rămasă veşnic deschisă. Suger se trăgea dintr-o familie deloc ilustră, însă, prin contactele sale, el a compensat din plin acest neajuns. Ceea ce nu l-a împiedicat, de foarte devreme, să resimtă importanţa obârşiilor.

Întâlnirea Genealogului cu Suger trebuie să se fi întâmplat înaintea sfârşitului lui august 1125, când, la Mainz, urma să aibă loc o nouă distribuire de roluri la cel mai înalt nivel şi când abatele de Saint-Denis participa în calitate de negociator al regelui Franţei. Cum la marele eveniment de la Mainz – unde emisarii au venit cu neobişnuit de mulţi însoţitori, drept demonstraţii de forţă – pacea lumii a fost amânată din nou, Suger se va despărţi definitiv de tot ce nu ţinea de spiritul francez, al cărui apărător – azi am spune de extremă dreaptă – a devenit. Dar, până atunci, Suger, foarte mic de statură şi dintr-o familie umilă, va concede cu Cel de Al Şaizeci şi treilea că un arbore genealogic nu trebuie să meargă strict pe descendenţii fizici, ci şi pe cei spirituali, încât moştenitorul poate accede şi pe cale divină din personalitățile care i-au însemnat traiul. Astfel, Suger, atât de vanitos încât şi umilinţa afişată devine, în cazul lui, prilej de măreţie¹, primeşte o descendenţă dublă: cea fizică şi de sânge atât de modeste şi cea spirituală plină de nobleţe. Faptul nu rămâne singular: Cel de Al Şaizeci şi treilea a mai învăţat (sau, poate, el a fost cel ce a mai inventat) ceva. Un lucru ce îi va oferi o libertate nelimitată de mişcare şi în marii arbori genealogici care vor urma.

În legătură cu acest episod, încă o singură consecinţă: Suger primeşte obârşia convenabilă, iar Bernard de Clairvaux, de origine mult mai nobilă, o obţine pe a sa. Este unul dintre puţinii arbori dubli în care opoziţia evidentă nu este făcută pentru a mări contrastul, ci tocmai pentru a împăca două destine atât de diferite. Bernard, indiferent la amănuntele vieţii pământene, nu se va folosi niciodată de pergamentul semnat ∩≡☼ şi dăruit de la Saint-Denis, însă – la fel ca şi papa Calixt II – nu-l va renega în mod explicit. Legătura dintre el şi Suger va deveni tot mai bună. În schimbul pergamentului ∩≡☼, la Saint Denis va veni de la Clairvaux un străvechi pocal de cult şi o splendidă batistă brodată.

La Mainz, flerul abilului Suger descoperă în Genealog o sursă extraordinară de putere. Cel de Al Şaizeci şi treilea nu mai era un necunoscut, înscrisurile iscălite ∩≡☼ îşi câştigaseră notorietatea şi garantau autenticitatea celor consemnate, însă nu erau încă solicitate decât pentru figuranţii istoriei. Suger, reprezentantul oficial al francilor, a văzut imediat în munca autorităţii în materie de arbori genealogici posibilitatea de a ridica prestigiul descendenţei regilor Franţei şi, după caz, al marilor lor seniori şi „de a mai tăia din ţâfna germanilor şi a italienilor”. Nu întâmplător Urban al II-lea, Odon de Châtillon (sur-Marne) – Eudes de Lagery -, episcopul de Ostia, fost arhidiacon la Catedrala de la Reims şi inspirat de aerul de la Cluny, fusese un descendent al unor cavaleri ai Franţei. Aşa că nu e deloc întâmplător nici că tocmai acel papă a reuşit să pună în viaţă vechiul vis al creştinătăţii de a elibera de păgâni Ţara lui Christos. Şi, continuând raţionamentul: în mod la fel de puţin întâmplător, cuceritorul şi stăpânul Edessei se numea Balduin de Boulogne, iar principatul Antiohiei este creat de Bohemund de Tarent. Un mare cucernic, Godefroy de Bouillon a fost în stare să refuze titlul de rege al Regatului Creştin al Ierusalimului şi să se mulţumească să fie recunoscut „doar” drept Apărător al Sfântului Mormânt. Aşa cum firesc era ca ordinul ospitalierilor (al ioaniţilor) să devină ceea ce era pe vremea lui Suger, adică un ordin militar, tot sub conducerea unui francez, Raymond de Puy. Iar, tocmai la vremea întâlnirii abatelui cu Cel de Al Şaizeci şi treilea, lua naştere ceea ce va deveni una dintre cele mai importante şi mai misterioase confrerii din toată (?) istoria, ordinul Templierilor. Întemeiat, desigur, tot de un francez, Hugues de Payns. Şi, de asemenea, nu era defel lipsit de semnificaţie că acel ordin – ce avea să sfârşească atât de tragic… în Franţa – avea să fie confirmat, puţini ani după concordatul de la Worms, de papa Honoriu al II-lea, un italian, dar nu direct, ci în prezenţa a numeroşi înalţi prelaţi francezi – la Conciliul de la Troyes. În consecinţă, Suger îi cere Genealogului să întocmească un şir de arbori genealogici principalilor actori implicaţi în expansiunea creştinismului francez al timpului. Cel de Al Şaizeci şi treilea preia conştiincios comanda şi realizează dovezile cerute într-un timp foarte scurt. De la Unterkraken sosesc în mod regulat la Saint Denis diplomele semnate ∩≡☼. Cuvioşii războinici cuceritori ai Tărâmurilor Sfinte posedă, fără excepţie, obârşii demne de cel mai înalt respect, şirul de strămoşi afirmaţi prin cutezătoare acte de vitejie, trăgându-se, la rândul lor, din câte un sfânt ori, măcar, din sângele neprihănit al acestuia, de pildă, dintr-un frate al unuia dintre marii martiri ai adevăratei credinţe. (Câteodată, Genealogul exagerează sau ne lucrează în direcţia strictei ierarhii imaginate de abatele Suger. Atunci, documentul face cale întoarsă şi este retuşat conform solicitării. Ni s-au păstrat elemente ale corespondenţei însoţitoare, în care – într-un mod de o desăvârşită eleganţă – i se cere inspiratului de Dumnezeu executant să „ajusteze adevărul aşa cum a fost el”, în spiritul Ordinii Divine. Iar umilul beneficiar al acelei inspiraţii divine se supune întocmai. Doar că nu distruge arborii „eronaţi”. Aşa că, uneori, avem două genealogii autentice originale diferite, semnate ambele de infailibilul ∩≡☼.)

Respectabilitatea protagoniştilor francezi avea să fie indiscutabilă. Lucru ce va mai naşte o dispută între Suger şi Sfântul Bernard. Fără a-l mai dojeni pe abatele de la Saint Denis pentru greşelile-i omeneşti, Bernard va polemiza, de data asta, strict doctrinar. Convins că prioritară era credinţa şi nu obârşia etnică, mult mai nobilul prin descendenţă ascet de la Clairvaux nu va vedea cu ochi buni exacerbarea spiritului franc în dauna unităţii de acţiune a tuturor creştinilor chemaţi să-şi îndeplinească misiunea istorică. Din disputa rezultată, ambii combatanţi vor ieşi învingători: cel ce va deveni Sfântul Bernard va reuşi, peste două decenii, să determine atât pe regele Franţei, Ludovic VII – atât de apropiat de Suger, încât îl lasă regent pe perioada cât a lipsit din ţară -, cât şi pe împăratul Germaniei, Konrad III, să se alieze în cea de a doua cruciadă. (Nici Suger şi nici Bernard nu vor mai apucă să vadă consolidarea izbânzii ideii celui de al doilea, când şi suveranii altor neamuri se vor alătura în următoarele „războaie sfinte”.) Pe de altă parte, însă, nici Suger nu excludea alianţele externe, atunci când cauza creştină o cerea. El nu dorea decât să dovedească superioritatea „istorică” a sângelui francez. Superioritate atât prin descendenţa fizică din cei mai iluştri strămoşi, cât şi din descendenţa spirituală din aceiaşi. De multe ori salturile executate de Genealog erau surprinzătoare, el „dovedind fără putinţă de tăgadă” că, la un moment-dat, trunchiul unui arbore era clădit pe o “înrudire spirituală divină”¹. Oricum, multe familii nobile franceze se folosesc şi azi de arborii ∩≡☼ – autentici ori contrafăcuţi -, iar un cunoscător în heraldică va găsi şi în stemele de pe frontoanele castelelor, steme purtate iniţial în luptă pe scuturile cruciaţilor, elemente provenind din aceeaşi sursă. Abatele Suger şi Bernard de Clairvaux vor continua, o vreme, disputa teoretică, însă tonul va fi tot mai politicos, pe măsură ce ambii vor concede că genealogiile Celui de Al Şaizeci şi treilea nu numai să nu se pun de-a curmezişul niciunui demers al vreunuia dintre ei, ci, de obicei, îl și sprijină drept argument respectat.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.