PIETRELE (22)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Iar lucrurile continuară să se petreacă ireal și frenetic, Lazăr se simțea ca în tinerețe după ce a dansat o noapte întreagă pe o singură melodie cântată la cererea publicului fără întrerupere, trecea printr-un fel de amețeală care-l izola de timp și de lucruri și de obiceiuri, vorbea fără a-și mai controla cuvintele în funcție de interese, parcă însă se mai temea că, oprindu-se din vorbă, toate se vor sfârși în jurul lui, iar el va trece printr-un lucru îngrozitor.

Și seara se prefăcea noapte, și intră și doctorul Fitacek în cafenea, stânjenit încă de senzația care nu-l părăsise tot timpul concertului, iritându-l, senzația că nu are în jur decât mutre prea sincer doritoare să cadă în extaz, mutre care și-au impus treaba asta, dând un prilej prea neînsemnat muzicianului să se îngrijească el de sufletul lor. Și-i era ciudă lui Fitacek că un asemenea fleac a putut să-l distragă, ratându-i o seară pentru care s-a pregătit, pe care a dorit-o și care nu se va mai întoarce. Și totuși… orașul care fusese la concert transforma acordurile în amintiri și le cuprindea în viață. Iar amintirile nășteau noi amintiri.

— Dragă domnule, atâta lume… De pe vremea lui Eftimie Murgu, când și-a adunat țăranii…

Stein venise mai târziu ca oricând și se așeză imediat la masa lui și a lui Raica. Fusese și el la concert cu familia, dar voia să mai discute anumite amănunte și aspecte noi ale planului lor.

Spate în spate cu el, un maior Vavancu ședea singur și țeapăn în fața unei sticle de șampanie. Ofițer de carieră, indispensabil la cazarmă, privea năuc la tot ce se întâmpla în afara ei. Se mira de tot ce se petrecea în jurul său, se indigna și nu putea pricepe ce se întâmplă primprejur cu toată mulțimea de civili. Avea senzația că ceva îl apasă pe creieri în lumea asta atât de complicată și poate de aceea se și descurca atât de minunat la slujbă, acolo unde era limpede tot ce avea de făcut. Fiind singur la masă, asculta fără să vrea pălăvrăgeala celorlalți și se mira tot mai mult că oameni în toată firea pot discuta ore în șir lucruri atât de neînsemnate.

Așa ca atunci când Raica și Stein începură să enumere din nou toate avantajele pe care le avea proiectul lor pentru  oraș, maiorul Vavancu nu se mai putu stăpâni, se sculă de pe scaun și le spuse cu vocea lui obișnuită mai mult cu cazarma:

– Lugojul, domnilor, este, orice ați spune, un oraș natal.  Ce mai tura-vura! Așa că… Nu-și mai găsi cuvintele și, întâlnind privirile uimite ale neașteptatului său auditoriu, se fâstâci, se așeză înapoi la masa lui și-și mai turnă șampanie  în pahar.

Cei doi asociați nu-l luară în seamă —peste câteva zile da, atunci și-au amintit totul în amănunte și au discutat în fel și chip vorbele ciudate ale maiorului, Stein intuind ca le-au fost favorabile, Raica văzând în ele amenințări teribile —, reveniră la conversația lor, dar în curând trebuiră  să recunoască și ei că discuția le trenează ca niciodată, că se petrece ceva neobișnuit în sală, ei, care nu se sinchiseau niciodată de cine intra sau ieșea, de ce se vorbea și de ce se bârfea la mesele din jur, atât de apropiate de a lor, încât puteai participa fără efort la discuția vecinilor. Încetară să-și mai șoptească și priviră în jur să vadă ce se mai întâmplă.

Și nu numai ei se opriră din convorbirea lor, și la celelalte mese oamenii tăceau ascultându-l pe Lazăr povestind  în gura mare, gesticulând larg și dând impresia că e beat, dar că abia în această stare ar fi capabil să dea lă iveală fraze de o deosebită importanță. Maiorul Vavancu, năuc căzut din lună, sosit ca un obișnuit al casei și primit ca atare, căpitanul  Mărginean care venise în sala mare între două jocuri, rămânând apoi acolo, doctorul Fitacek, care-și petrecea prima parte a nopții șezând ursuz la masa lui, resimțind dureros metamorfoza în bufniță și răspândind în jur mirosul său de  sălbăticiune, deputatul Jager care-l asculta cu o vădită plăcere pe Lazăr, toți cei de față și nu în ultimul rând Amarilli, care-l privea cu ochii sticlind din poziția ei nefirească, sărutând inconștient din când în când aerul, toți participau la  jocul pe care-l propunea în seara aceea târzie Lazăr. Și nici măcar Duma și Rusan nu făceau mutra neîncrezătoare pe care o abordau întotdeauna atunci când vorbea cumnatul lor. Doar soțiile păreau puțin stingherite, simțeau că se petrece ceva ce lor le scăpa.

Ceea ce spunea Lazăr era foarte greu de urmărit. Din două motive: în primul rând că el era cuprins ca de o febră și că dădea în vileag lucruri pe care altădată le-ar fi ținut dosite în cel mai ascuns ungher al conștiinței sale, în al doilea rând că le transmitea celorlalți pe lângă cunoștințele pe care ei nu le puteau pricepe, pentru că nu le cunoșteau începuturile, și delirul pe care îl trăia el în clipa aceea și care făcea ca totul să devină mai mult o stare decât o expunere cu cap și coadă.

Se referea în principiu la două aspecte: la descendența sa, dar nu prin fraze directe, ci prin aluzii care motivau posibilitățile mari care i se deschideau în cale, el putând dovedi că se trage din toate straturile sociale, fiecare cu avantajele sale, și pe urmă mai făcea aluzii și la perspectivele nelimitate ale firmei, planurile fără precedent pe care i le sortise, la lanțul de dependențe care se va crea din această situație și în special la sistemul preferențial pe care-l va aplica în funcție de cinstea lui, cinstea celui mai tare.

Starea fusese creată și chiar și un guguman ca Rusan se va fi întrebat în alte împrejurări ce l-o fi apucat pe Lazăr, omul atât de calculat, să se hotărască să-și depună cărțile pe față. Dar nu era cazul. Evenimentul era neobișnuit ca și ziua aceea neobișnuită în șirul lungilor zile neobișnuite din Lugoj. Nu exista încă televizor și faptele se petreceau încă mult mai încet, atât de încet încât aveau timp să treacă prin toate Fazele, să se desfășoare și să se stingă negrăbite de nimic și de aceea timpul avea mereu o încărcătură specifică. Toată lumea era preocupată de lucruri foarte importante și le îndeplinea cu gravitate și deferență. După aceea era important (și aveai timpul s-o faci) să comentezi cele ce s-au întâmplat și cele ce urmau să vină. Așa că deocamdată toți nu făceau decât să participe, să asculte și să memoreze, iar când, după multă vreme, Lazăr termină de vorbit și-și ceru nesfârșit scuze că trebuie să plece, de parcă toată lumea ar fi suferit îngrozitor din această cauză, după ce rosti lungi formule de politețe și ieși din cafenea, căpitanul Mărginean reveni la cărțile sale, Jager se pregăti să-l chibițeze, Stein și Raica își reluară poveștile, regretând că nu-l pot aborda pe loc pe deputat, dar știind din experiență că acesta nu „discuta afaceri” decât acasă și în timp ce și Fitacek, mai pământiu ca niciodată, se pregătea să-și facă rondul nocturn, Amarilli se strecură afară din cafenea, fără a putea însă împiedica soțiile domnilor Duma și Rusan să facă remarcile cuvenite bărbaților lor, care erau însă cufundați în cu totul alte speculații.

Se întâmplă de cele mai multe ori ca oamenii tăcuți, după ce s-au pomenit că au vorbit mult și mai ales că au vorbit despre ei înșiși, să fie năpădiți de o lehamite îngrozitoare, de scârbă față de ei și față de făpturile care i-au ascultat. Ieșind din cafenea, Lazăr simți brutal cum exaltarea i se topește în aerul rece al nopții, ei luându-i locul un sentiment apropiat de disperare.

Amarilli îl ajunse la depărtare de câteva sute de metri. Rămâne un fapt cu totul remarcabil că a știut să-l urmărească în direcția în care a luat-o, adică tocmai pe strada care nu ducea nici spre locuința lui și nici spre depozit.

Vremea, așa cum v-ați putut da și singuri seama, fusese deosebit de capricioasă în ziua aceea: ba ploua, ba cerul se însenina fără a mai arăta nici urmă de nori. Aproape că nu mai știai dacă plouă sau nu, sau mai bine spus, cu toată grija meticuloasă a oamenilor ca ploaia să nu-i prindă nepregătiți pe stradă, capriciile vremii au făcut ca în zile ca cea de atunci, această preocupare să rămână în sarcina unor simple automatisme, conștientul nemaipierzându-și vremea cu ele. De aceea, mai târziu, Amarilli, oricât ar fi încercat să-și amintească dacă ploua sau nu în clipele acelea, totul fusese în zadar. Îl găsise pe Lazăr șezând pe o bancă dintre cele puse în fața caselor pentru ca, în serile călduroase, vecinii să poată i sta la taclale unii la alții. Ședea cu capul în piept și o recunoscu foarte târziu, atunci când ea se afla de-acum în fața lui. După câteva clipe, când ea îl sărută, simți că obrazul îi era ud. Oare plânsese?

Ca majoritatea femeilor, Amarilli nu știa să fie numai amantă, ci își asuma și un rol ocrotitor de mamă, atunci când bărbatul de lângă ea simțea nevoia să se liniștească de obsesii și orgoliu rănit. Mai mult ca altele, ea-și dăruia afecțiunea, ale cărei disponibilități i se regenerau extraordinar de repede, atât oamenilor, cât și animalelor și chiar și obiectelor. Mângâia copiii pe cap ori de câte ori treceau pe stradă pe lângă ea, îi era milă de pisici și de câini și într-o vreme se entuziasmase când citise un articol în care un medic veterinar din Caransebeș propunea o nouă meserie: cea de surori în serviciul medical veterinar. De multe ori se înduioșa, oarecum rușinată, și  de soarta unei scânduri pe jumătate putrezite. Era însă foarte atentă de a nu-l copleși pe Hanibal-Hazdrubal cu cocoloșeli, dorind să facă din el un adevărat bărbat, un „european” după modelul ideal al timpului ei.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.