Căzută într-un somn al inconștienței, îmbrățișată cu robotul Ion și alinată de ăăă-urile generalului Ciucă, armata română se învelește cu nepăsarea comandantului ei suprem, Klaus Iohannis. E o armată de hîrtie, care-și numără soldații cu mult sub cifrele de pe Wikipedia și care e forțată să-și clădească moralul din cele mai mizerabile solde plătite vreodată unor militari NATO aflați la granița unui război. NATO e, de altfel, un cuvînt care face mari eforturi să acopere incompetența politică a liderilor noștri, fiind strecurat, împreună cu articolul 5, în orice răspuns oficial despre capacitățile reale ale armatei române.

Se discută de peste un an în platourile de televiziune despre luptele de pe frontul ucrainean. Generali care au ajuns între timp vedete ale ecranului și urmează, probabil, să se regăsească pe liste la alegeri explică lumii ce arme, ce mișcări, ce moral și ce tactici au cele două armate. Seară de seară aflăm cu ce trag rușii, cu ce ripostează ucrainenii, cîte tancuri dau francezii, cîte nemții, cîte englezii, ce tunuri, ce rachete, ce avioane, ce drone și ce sisteme electronice se pun în joc în Ucraina. Numai despre România și armata ei nu auzim un singur cuvînt. Parcă toată lumea e vorbită – de la redactor la general și de la ministru la președinte – să păstreze o tăcere adîncă asupra capacităților, efectivelor și moralului armatei române.

La un an de la izbucnirea războiului din nordul Mării Negre, cînd orice stat cu un dram de creier și-ar fi accelerat pregătirea forțelor armate, ar fi dat drumul la înzestrare, la salarii și la industria militară, România a căzut în clasamentul Global Fire Power de pe locul 38 pe locul 47. Politica de înzestrare a armatei cu echipamente moderne e înțepenită în indecizie politică și prostie de specialitate, așa că România e unul dintre puținele state NATO care nu are obuziere de 155 mm și nici proiectile de precizie, acel armament care alcătuiește azi baza luptei terestre. Așa cum spuneam altă dată, din cele șapte sisteme Patriot avem de-abia două, și din cele trei sisteme Himars avem de-abia unul, deși trebuiau livrate deja și deși au fost achitate în avans. Avioanele F16 luate din Portugalia nu au piloți destui, nu au piese de schimb și, după cum s-a văzut deja, nu se încumetă să zboare pe ploaie. Cît despre avioanele F16 cumpărate din Norvegia, statul român tocmai a refuzat să facă mentenanța în țară, sub licență Lockheed Martin, preferînd să dea banii unei companii norvegiene. Și, că veni vorba de banii țării, trebuie să nu uităm că generalul Ciucă, actualul premier, e singurul negociator al unui contract militar de patru miliarde de dolari care a refuzat, din slugărnicie, orice formă de offset.

Dar cum stăm cu industria militară? Păi, sîntem undeva între circ și cimitir. Guvernul generalului Ciucă l-a numit în fruntea fabricii de muniție de la Plopeni – obiectiv-cheie în producția strategică de armament – pe Victor Stelian Popa, fost angajat la Circul Globus și la Administrația Cimitirelor.

Am scris în repetate rînduri despre dezinteresul MApN de a lucra cu companiile românești inovatoare din domeniul privat, care produc deja UAV-uri pentru alte state interesate. Cu ajutorul lor, România ar putea construi și exporta rapid drone ieftine și sisteme avansate de ghidaj, dar un șir lung de minți înțepenite așteaptă în poziție de drepți, zadarnic, ordinul robotului Johann.

Pe măsură ce NATO, dincolo de mărinimia de a ne include, își arată limitele politice și ne umple de fiorii incertitudinii prin voci maghiare și nuanțe franco-germane, România se lasă și mai cuprinsă de paralizia articolului 5. În loc să pună pe masă un plan B, bazat pe resurse naționale realiste, pe înzestrare rapidă, pe resursă umană și capacități pînă una-alta locale, așa cum fac statele baltice, Polonia, Cehia, Slovacia, Guvernul Ciucă-Iohannis lasă toată povara în cîrca bietului articol 5. Vine NATO, la o adică.

În ultimii trei ani au părăsit armata română între 7.000 și 10.000 de militari pe an și nimănui nu pare să-i pese că, în caz de război, va trebui să ieșim la luptă cu pensionarii. Nu există idei, nu există planuri, nu există voință și, cel mai grav, toată această fugă de realitate se petrece într-o tăcere lașă și iresponsabilă, care iradiază de la Palatul Cotroceni.

România are nu numai banii, ci și oportunitatea strategică de a-și întări și înzestra armata, de a-și porni economia stimulînd industria militară, de a se pune la adăpost, inteligent și constituțional, de consecințele unui conflict pierdut. Pentru asta, însă, trebuie să o rupă definitiv cu proștii care o conduc și o pun în pericol.

Articol preluat integral de pe catavencii.ro