”Capitalismul a cucerit lumea transformând în marfă aproape tot ce avea valoare dar nu avea preț, iar în felul acesta a creat o opoziție evidentă între valoare și preț. La fel a făcut și cu banii. Valoarea de schimb a banilor a reflectat mereu cât de dispuși sunt oamenii să ofere o serie de lucruri valoroase în schimbul unor bani cash. Însă în capitalism, mai ales după ce creștinismul a acceptat ideea de a percepe o sumă anume pentru împrumuturi, banii au căpătat și un preț de piață: rata dobânzii sau prețul pentru închirierea unei grămezi de bani pentru o anumita perioadă”, scrie, pentru Project Syndicate, economistul Yanis Varoufakis, profesor la Universitatea din Atena și fost ministru de Finanțe al Greciei.
”După criza financiară din 2008, și mai les în timpul pandemiei, s-a întâmplat ceva ciudat: banii și-au păstrat valoarea de schimb (pe care inflația o reduce), dar prețul lor s-a prăbușit, ajungând deseori negativ. Politicienii și bancherii centrali au otrăvit în acest fel ”capacitatea alienată a omenirii” (așa cum suna definiția poetică dată banilor de Karl Marx). Otrava pe care au administrat-o a fost politica post-2008 din SUA și UE – austeritate dură pentru cei mulți și socialism financiar pentru cei puțini.
Austeritatea a redus cheltuielile publice exact atunci când se prăbușeau și cheltuielile private, iar asta a accelerat scăderea investițiilor publice și private, ceea ce este, prin definiție, venitul național. În capitalism, doar marile afaceri au capacitatea de a împrumuta sume semnificative de bani pe care le oferă, în general, oamenii bogați care au multe economii. De aceea prețul banilor s-a prăbușit după 2008: cererea pentru acești bani a dispărut, câtă vreme marile afaceri au reacționat la efectele dezastruoase ale austerității prin anularea investițiilor, chiar dacă existau uriaș de mulți bani pe piață.
La fel ca grămezile de cartofi pe care nimeni nu vrea să-i cumpere la prețul cerut, prețul banilor scade când cererea este sub cantitatea care poate fi împrumutată. Însă este o diferență fundamentală: dacă reducerea prețului cartofilor rezolvă imediat problema supraproducției, când prețul banilor scade repede se întâmplă exact opusul. În loc să se bucure că acum se pot împrumuta ieftin, investitorii se gândesc că banca centrală știe că vor veni vremuri negre, odată ce a decis să reducă atât de mult dobânzile. ”Nu vreau să investesc, chiar dacă îmi dau ei bani”, par să gândească investitorii. Din acest motiv, prețul banilor a scăzut și mai mult, ajungând în zona negativă.
Este o situație ciudată. Prețurile negative au sens când vorbim despre lucruri rele, nu bune. Când o fabrică vrea să scape de niște deșeuri toxice, le pune un preț negativ – adică managerii plătesc o companie specializată pentru a lua deșeurile. Însă când băncile centrale încep să trateze banii așa cum industria auto tratează acidul sulfuric sau cum centralele nucleare tratează apa radioactivă, atunci este limpede că ceva este putred în regatul capitalismului financiar.
Unii comentatori speră că banii Occidentului vor fi purificați în flăcările inflației și al dobânzilor crescute. Însă inflația nu va elimina otrava din sistemul monetar occidental. După mai bine de un deceniu de dependență de banii otrăviți, nu prea există o variantă de detoxifiere. Inflația de astăzi nu este aceeași din 1970 și de la începutul anilor 1980. De data aceasta, inflația amenință forța de muncă, capitalul și guvernele într-un fel în care nu ar fi putut să o facă în urma cu 50 de ani. Atunci, angajații erau suficient de bine organizați pentru a cere majorări de salarii care să-i ferească de o criza a costului vieții, iar statele și companiile private nu se bazau pe bani gratuiți pentru a funcționa. Astăzi, nu există nicio rată a dobânzii care să refacă echilibrul dintre cererea de bani și oferta de bani fără a declanșa un val masiv de falimente publice și private. Acesta este prețul pe termen lung al banilor otrăviți.
Guvernul american se află în fața dilemei imposibile de a reduce inflația în timp ce corporațiile și guvernele prietene ar dat faliment și apoi ar amenința stabilitatea Americii. Lucrurile stau și mai rău în zona euro, unde decidenții nu au vrut să facă ce trebuiau să facă în 2008: sa creeze o uniune fiscală. În schimb, eu au lăsat Banca Centrală Europeană să facă ”orice este necesar” pentru a salva euro. BCE a reușit să mențină euro pe linia de plutire doar otrăvindu-și propriii bani. Astăzi, BCE are o mulțime de datorii italiene, spaniole, franceze, chiar ți grecești pe care nu le poate justifica și pe care le folosește pentru a-și atinge ținta de inflație. Aceștia sunt bani la care BCE nu poate renunța fără a pune sub semnul întrebării existența euro.
În timp ce Europa și America se gândesc la această dilemă de nerezolvat, poate că ar fi cazul să ne gândim la motivul profund pentru care banii pot fi otrăviți (asta nu este același lucru cu devalorizarea lor prin inflație). Am putea începe prin a împrumuta ideea lui Albert Einstein cum că nu ne putem da seama ce este lumina, dacă nu acceptăm ca ea are și comportament de particulă, și de undă.
Și banii au două naturi. Prima lor natură, cea de marfă pe care o oferim în schimbul altor mărfuri, nu poate explica de ce banii pot ajunge să aibă un preț negativ. Însă a doua natură explică acest lucru: ca și limba, banii reflectă relația dintre oameni și relația noastră cu tehnologia. Banii sunt ecoul modului în care putem transforma materia și putem schimba forma lumii din jurul nostru. Banii cuantifică ”capacitatea noastră alienată” de a face lucruri împreună, în colectiv. Odată ce recunoaștem această a doua natură a banilor, lucrurile încep să capete un sens.
Ideea socialismului pentru bancheri și a austerității pentru restul lumii a distrus dinamismul capitalismului, ducându-l la stagnare. Banii otrăviți au început să curgă în torente, însă nu în investiții serioase, în locuri de muncă bune sau în orice ar fi putut reanima spiritul pierdut al capitalismului. Acum, cu spectrul inflației deasupra noastră, nicio politică monetară nu mai poate purifica banii, nu mai poate restabili echilibrul și nu mai poate canaliza investițiile acolo unde omenirea are nevoie de ele”.
Colapsul financiar global dobedeste imbecilitatea ideii de globalizare cu o conducere planetara unica formata doar di asa zisele elite. Incepand cu celebra Federal Reserve, absolut toate bancile centarle si emisia de moneda au intrat una cate una in proprietatea familiei Rothschild. Deci lumea financiara este deja glovbalizatta si codusa de o elita sionista. Colapsul financiar mondial demonstreaza ca o conducere centralizata unica este retata sigura a dezastrului. Si atunci, dupa aceasta dovada extrem de elecventa, de ce am mai continua cu globalizarea si restul sferelor de activitate umana? Ca sa prabusim chiar totul? Relatiile internationale de colaborare si comert dintre toate tarile lumii sunt necesare si firesti, dar intre tari suverane care se respecta si au propria moneda. Prin definitia monedei, dreptul de a bate moneda trebuie sa apartina exclusiv statelor, nu unor entitati speculative private cum este cazul de fata. Unele state pot face uniune monetara intre ele, e treaba lor, dar in nici un caz moneda nu trebuie sa fie atributul unei entitati private. exista mecanisme de schimb valutar care fac posibil fara dificultate a schimbului de marfuri dintre tari cu monede diferite, deci nu este necesara moneda unica planetara. Moneda nationala in sine este un simbol al suveranitatii tarii si a faptului ca drepturile si libertatile cetatenesti sunt aparate in acea tara.