Basmul prinţesei de gheaţă

Sală arhiplină sâmbătă la Operă. Mulţi tineri, vizibil obişnuiţi ai locului, cu neastâmpărul şi veselia vestimentaţiei, dar şi împătimiţi ai acestei arte de mai multe decenii, în ţinute „adecvate”.

Penultimul spectacol înainte de închiderea stagiunii cu o premieră ambiţioasă: „Turandot” de Puccini şi Franco Alfano, în versiune „opera în concert”. Libretul, inspirat de piesa de teatru a lui Schiller, a fost scris de Renato Simoni şi Giuseppe Adami, introducând, la cererea compozitorului, un personaj feminin, Liu, şi acordând o mai mare atenţie celor trei miniştri, Ping, Pang şi Pong. Este ultima operă a compozitorului italian, rămasă însă neterminată. Ultima pagină scrisă de Puccini este romanţa prin care toată lumea deplânge moartea lui Liu. Duetul Turandot-Calaf şi finalul au fost compuse de elevul lui Puccini, Franco Alfano, cunoscut şi apreciat în epocă.

Spectacolul a cucerit publicul prin ingeniozitatea montării, aflată la jumătate de drum între o punere în scenă clasică şi un concert. Regizorul Ştefan Neagrău a ales o formulă insolită, echivalând fastuozitatea pe care o presupune povestea prinţesei din China antică, a cărei căsătorie provoacă atâtea victime, cu prezenţa continuă şi masivă a Corului pe scenă. Aşezaţi pe gradene, într-o combinaţie cromatică sesizantă de negru şi roşu, muzicienii sunt în acelaşi timp personaj şi decor al spectacolului. Poziţia perfect statică a soliştilor, obişnuită într-un concert, a fost înlocuită cu o mişcare scenică relativ redusă, dar suficientă pentru marcarea acţiunii. Ca întotdeauna, scenografia Vioricăi Petrovici s-a dovedit inspirată. Gama cromatică restrânsă, roşu şi alb (culori simbolice în China), combinate cu griuri argintii şi negru, creează o imagine sugestivă atât pentru condiţia personajelor, dar mai ales pentru acutele tensiuni ale spectacolului. Se adaugă proiecţiile video ale tinerei Andreea Biţulescu, elemente ale unei lumi şi ale unor tradiţii de poveste, realizate cu mijloace moderne.

Evoluţia soliştilor, cu sau fără partitură, a îmbinat judicios muzica cu o minimă mişcare scenică. Vocea Silviei Sorina Munteanu, în Turandot, puternică, strălucitoare, a servit cu brio partitura pucciniană. În dramaticul rol al lui Calaf, tenorul Efe Kislali, a cărui voce cu timbru baritonal a impresioant publicul, obţinând chiar aplauze la scenă deschisă pentru vestita arie „Nessun dorma”, în pofida unor mici ezitări. O adevărată surpriză s-a dovedit Crina Zancu, într-o o interpretare plină de dramatism şi sensibilitate, cu ştiinţa modulării vocii. În două rânduri, prestaţia ei a cules ropote de aplauze.

O constantă a spectacolelor Operei, de-a lungul timpului, a fost calitatea Corului, care s-a dovedit şi de această dată perfect. Ştiinţa maestrului Stelian Olariu se este imbatabilă. La acelaşi nivel s-a situat corul de copii, condus de Vasile Corjos, ale cărui voci suave au dialogat perfect cu restul ansamblului.

„Turandot” este, după cum declară dirijorul Orchestrei Operei, Tiberiu Soare, „cea mai complexă operă pucciniană în ceea ce priveşte armonia şi orchestraţia”. Sub bagheta lui, orchestra a fost o prezenţă pregnantă în spectacol. Din păcate, în două sau trei rânduri, dialogul soliştilor cu orchestra n-a fost cel mai bun, pentru primii, „volumul” orchestrei reuşind să se impună chiar în faţa Silviei Sorina Munteanu, a cărei forţă este recunoscută.

Dincolo de aceste mici observaţii, spectacolul rămâne unul de anvergură, atât prin concepţia regizorală, cât şi prin calitatea interpreţilor. Desigur, el trebuie revăzut la redeschiderea stagiunii pentru capacitatea de a provoca o intensă emoţie artistică şi pentru minunata muzică a celor doi compozitori.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.