În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
L-a salvat Francesco Tibaldi – „Frasco”. Acesta a dat drumul la cântec şi corul l-a urmat cu multă însufleţire. Şi au cântat cu atâta suflet bărbaţii mândri din Segrate, încât Luigi a rămas şi el impresionat şi a uitat să-şi execute intrările. Dar şi-a revenit la timp şi corul acompaniat de orgă a întregit în armonie fiecare cuvânt al cantorului şi, la sfârşit, i-a oferit o încheiere pe cinste părintelui.
Când au fost auziţi îngerii? Atunci când la orgă s-a aflat tânărul conte sau când Luigi Oster a preluat atât instrumentul, cât şi dirijatul extraordinarului cor? Lumea nu mai era sigură. Lumea nici măcar nu şi-a pus problema. Doar Luigi Oster însuşi a ştiut că el şi minunaţii bărbaţi din cor au dat tot ce putea fi mai măreţ din producţia unor amatori, pe când Al Nouăzecilea a oferit un recital de profesionist.
Chiar dacă ascultătorii nu şi-au dat seama de diferenţe, Oster s-a dovedit un tânăr într-adevăr înţelept: în loc să-l pizmuiască pe „rivalul” său, a preferat să înveţe de la el. Însă îi era tot mai greu să ţină pasul cu „rivalul” devenit maestru.
De unde şi cum a reuşit Puiu să devină maestru?
Biserica palatului, chiar mărită după planurile stăpânilor, a devenit curând neîncăpătoare. Lumea venea de departe să se roage, să se spovedească, să-şi plângă morţii, să se însoare, să-şi boteze copiii, să asculte muzica.
Nici Luigi Oster nu mai trebuia să stea ca un spion sub geamurile matahalei, trăgând cu urechea atunci când se auzeau de acolo sunetele orgii celei mici. Pe vreme frumoasă, Puiu a început să iasă cu instrumentul în grădina cu perspectivele multiple ale tatălui său şi să cânte şi în aer liber.
Al Optzeci şi nouălea, care teroriza pe oricine intra în perimetrul imaginat de el, obligându-l să vină într-un anumit mod şi doar când îi făcea el semn1, l-a lăsat pe Al Nouăzecilea să se manifeste când şi după cum voia acesta. Şi nici n-o făcea întâmplător, ci se oprea şi el să asculte. În grădina cu perspective multiple se întâmpla ceva indefinit, ceva nou: muzica modifica priveliştea chiar mai mult decât variaţiunile datorate mişcărilor oricât de regizate ale personajelor. Uneori, în vreme ce tonurile grave ale orgii atingeau pomii, arbuştii, gazonul, precum şi pietrele şi statuile nemişcate sau fiinţele schimbându-şi poziţiile în decor, parcă toate aceste elemente formau un corp uriaş care respira pe ritmul muzicii. Nimeni n-a îndrăznit să mărturisească în cuvinte un asemenea sentiment – nici n-ar fi fost în stare cineva să-l descrie raţional – însă era o stare colectivă şi oamenii se înţelegeau din priviri când ea a trecut. Parcă îşi comunicau unul altuia: „Ai simţit şi tu?” şi îşi răspundeau tot din priviri: „Şi eu”. Al Nouăzecilea nu venea în fiecare zi în grădina cu perspective multiple, grădina vie, şi în lipsa sa, rar se simţea respiraţia uriaşei fiinţe în care se transformau pomii, arbuştii, gazonul, precum şi pietrele şi statuile nemişcate sau fiinţele schimbându-şi poziţiile în decor. Uneori treceau zile multe fără să pulseze grădina vie alături de respiraţia vizitatorilor ei. Însă când se întâmpla fenomenul, acela era atât de puternic şi, totodată atât de intim, încât se socoteau fericiţi, odată trecuţi prin acea experienţă, găseau motive să poată vizita spaţiul amenajat de Geamăn. Doar, doar…
Cei mai norocoşi au trăit momentul unii o dată, alţii de mai multe ori. Fără să-l comentez, căutau noi prilejuri spre a-l putea regăsi. Nici Contelui nu i s-a relatat nimic despre ce se întâmpla în acele clipe, dar şi el şi-a abandonat, după ani de zile, locurile dragi din fundul curţii, găsindu-şi altele noi nu pe aleea principală, ci pe nişte cărări geometric trasate, perpendiculare pe marele rondou central. Clipele acelea atât de dificil de prevăzut au rezolvat şi tăcerea de ani mulţi dintre Ambrogio şi fiul său: ei nu şi-au adresat nici în continuare vreo vorbă unul altuia, dar măcar atunci când se întâlneau se priveau şi din ochii nici unuia dintre ei nu se mai putea citi supărare.
Nici măcar cu Puiu nu vorbea în grădină bunicul, deşi îi venea de multe ori să-l dojenească pentru modul cum lovea matahala cu pumnul claviatura. Îi venea să-l dojenească aşa cum o făcea de fiecare dată: cu vocea de parcă s-ar fi adresat unui copilaş de trei-patru ani. Dar în grădina cu perspective multiple nu se mai vorbea.
Doar Maria Anna-Magdalena nu părea să fie sub vrajă şi o întreba pe mama de ce se află soarele pe cer şi nu în tufişul din faţa ei şi de ce într-un loc iarba este verde şi în altul în culori bătând în cărămiziu. Totuşi, uneori când venea clipa, nici fetiţa nu mai insista, aşa cum o făcea de fiecare dată când i se părea că nu i se dă atenţia cuvenită de ombilic al universului.
Iar, pe urmă, Maria Anna-Magdalena a trebuit, când nimeni nu se mai aştepta, să-şi împartă locul din centrul lumii cu un alt copil. La opt ani după naşterea fetiţei a văzut lumina zilei şi un băiat, Filip(o) Emanuel(e). În fond, Al Nouăzecilea n-avea încă nici 30 de ani, însă în lumea aceea atât de atentă să nu apară nici o schimbare, evenimentul a fost primit cu o imensă mirare. Chiar şi de către Ambrogio: după ce Contele a aşteptat în toată vremea aceea un continuator de sex masculin al familiei sale, când acesta în sfârşit a sosit, el, străbunicul, a împlinit de acum 75 de ani. Câtă vreme îi va mai acorda Bunul Dumnezeu să se bucure de băieţel? Şi câtă vreme va mai avea de a se ocupa de educaţia moştenitorului, încât noul venit să fie în stare să ducă mai departe demnitatea şi bunăstarea familiei? „Totul a venit prea târziu”, se lamenta Ambrogio: era evident să nici Geamănul şi nici Puiu nu vor fi în stare să se ocupe de afacerile domeniului şi că vor fi la cheremul a tot felul de administratori veroşi, după ce şi Ţipor, nici el tânăr, va fi chemat la Dumnezeul lui. S-au auzit atâtea cazuri de familii strălucite şi extrem de bogate prăbuşite în cea mai sumbră mizerie datorită unor servitori ticăloşi şi/sau a unor false rude aciuite pe lângă borcanul cu miere. (Contele era ferm convins că doar el ar mai fi putut educa un descendent din sângele său pentru sarcinile perpetuării familiei în rangul la care a acces. Eliminându-i din ecuaţie pe fiul şi pe nepotul său, el nu a realizat niciodată că de aceştia tot el s-a ocupat, fără a le dezvolta nici un fel de competenţe de manageri… Da, în loc să fie fericit că a apărut şi băiatul „întârziat”, Ambrogio era tot mai mohorât că nu va mai apuca să valorifice această oportunitate venită când nimeni nu o mai aştepta.)
Iar când Maria Anna-Magdalena şi-a văzut pentru prima oară frăţiorul, l-a privit îndelung şi a întrebat uimită:
– Cum a putut face un om atât de mare ca tata un copil atât de micuţ?
Ceea ce i-a pus rudele pe gânduri: de unde cunoştea copila de doar opt ani rolul tatălui în zămislirea unui prunc? Mergând pe urmele acestei întrebări, rudele au aflat chiar mai multe lucruri: la vârsta de opt ani, Maria Anna-Magdalena nu mai avea de mult nici un secret în domeniu, ba cunoştea chiar şi diferitele poziţii de amor şi le descria cu tonul cel mai firesc. Contele, care nu se putea desprinde de frământările în legătură cu posibilitatea cum l-ar mai putea educa pe Filipo Emanuele pentru a deveni un bun păstrător al tradiţiilor familiei, a trebuit să-şi recunoască faptul că, spre deosebire de exigenţa maximă pe care a avut-o în vederea îngrijirii copilului Al Nouăzecilea, de educaţia strănepoatei s-a interesat mult mai puţin. În privinţa lui Puiu, nu s-ar fi putut strecura asemenea „poveşti total nepotrivite pentru creşterea unui copil de rangul stăpânilor castelului Segrate”. Şi iarăşi: la ce i-a folosit grija excesivă pentru nepot? Păi, i-a folosit, chiar dacă Al Nouăzecilea nu şi-a dezvoltat aptitudinile pragmatice pentru administrarea unei averi, ci… ci pentru altceva. Altceva – ceva ce şi-a ales singur sau, poate, pentru care a fost ales de Dumnezeu. Probabil că ultima variantă era cea adevărată, fiindcă e greu de crezut că un om îşi putea dezvolta abilităţile într-un domeniu dificil până şi de a fi pus în cuvinte. Şi, de la una la alta, Contele a şi uitat de „poveştile total nepotrivite pentru creşterea unui copil de rangul stăpânilor castelului Segrate”. (Deja înainte de atunci, de etatea de 75 ani, Contele avea tot mai multe şi tot mai grave lacune de memorie.)
În schimb, părinţii fetiţei au fost cei ce s-au străduit să afle cine le-a îndrumat copilul într-un domeniu atât de nepotrivit pentru o vârstă atât de fragedă. Maria Anna-Magdalena s-a arătat de la început a fi un copil expansiv, fără complexe, gata să se împrietenească oricând cu oricine. Dădaca ei, Lucreţia, a fost una dintre femeile care au ajutat-o pe bona lui Puiu cu aproape treizeci de ani în urmă. Ea fusese cea care se ocupase de mâncarea copilului Al Nouăzecilea. Între timp, şefa ei murind, a devenit ea cea răspunzătoare de sănătatea şi buna îngrijire a fetiţei. Lucreţia era soţia birjarului Contelui şi trăia în condiţii extrem de convenabile la castel. Bărbatul ei era unul dintre foarte puţinii domestici cu acces nemijlocit la Stăpân şi căruia acesta chiar i se adresa şi îl consulta în problemele curente2. Şi, pe lângă această putere, omul Lucreţiei nici nu prea avea de lucru, Al Optzeci şi optulea părăsind rar, tot mai rar, domeniul. Beneficiind de statutul special al soţului, se bucura de acelaşi respect şi Lucreţia. Care, se ştia, avea o relaţie deosebită şi cu Anna Maria, soţia matahalei.
Dacă ar fi să stabilim, peste timp, o ierarhie exactă a celor ce mişunau prin castel, o comunitate mică şi cu atât mai legată prin nenumărate relaţii între membrii ei, lăsând, desigur, la o parte familia Contelui şi pe administratorul Ţipor (beneficiarul unui rol cu totul aparte), pe primul loc se afla preotul, apoi, foarte aproape de acesta, Luigi Oster (care a devenit şi perceptorul copiilor din palat), dar în urma lor, cam la egalitate de prestigiu se găseau Francesco Tibaldi – „Frasco” – şi soţul Lucretiei. Ceea ce nu era deloc puţin lucru. Între aceşti doi – orgoliosul ajutor de dirijor al corului bisericii şi sieşi suficientului Umberto, bărbatul Lucreţiei, – s-a dezvoltat o rivalitate păstrată întotdeauna în limitele bunului simţ. În primul rând că Umberto conta ca un fel de posibil intermediar în orice problemă cu Stăpânul, iar Frasco, locuind în afara castelului, părea legătura ideală şi atotputernică între oamenii din exterior şi acelaşi Conte. Cumva, competenţele lor nu se suprapuneau, fiecare dintre ei avându-şi proprii solicitanţi, situaţie care a rămas aşa vreme de mulţi ani, de când cu construcţia bisericii şi cu accesul străinilor în palat şi a aportului lui Francesco Tibaldi în organizarea şi dirijarea corului.
1 Până şi păunilor aduşi de el în grădină, încerca să le controleze mişcările.
2 La Segrate, se ştia că Ambrogio tratează toate problemele administrative („problemele mărunte”) prin intermediul administratorului. Întâlnirile întâmplătoare între Conte şi oricare locuitor al castelului se rezumau la salutul adânc al slujitorului şi la răspunsul întotdeauna binevoitor al lui Stăpânului.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.