Bastonul contelui (49)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

– Familia Contelui a fost foarte bogată, avea tot ce îi trebuia. De ce să se sinucidă? Mai ales că membrii ei au fost şi catolici fervenţi…, ctitori de biserici…

– Bine, cu acest din urmă argument sunt de acord. Au mers o vreme în linişte. Scribul se uită înapoi să vadă dacă Gio se mai află la fereastră. De unde au ajuns, pensiunea a rămas după o cotitură a drumului. Şi ştiţi şi cine a săvârşit acea crimă abominabilă?

– Cei ce au avut interesul să pună mâna pe averea familiei Contelui.

– Adică?

– Curând după noaptea aceea, au apărut grupuri-grupuri de pretendenţi la colosala moştenire. Prea curând după noaptea aceea…

– Se pare că niciodată nu-i prea devreme sau prea târziu. Gio spune că şi astăzi mai apar asemenea pretendenţi. …Că şi dumneavoastră tot de aceea zăboviţi pe aici…

– Legile s-au tot schimbat, multe fapte s-au prescris de mult… Eu ştiu că nu mai am nici o şansă la ceva material. De altfel, au avut mulţi alţii, cu secole în urmă, grijă ca din averea Contelui să nu mai rămână nimic. vreau să spun că lucrurile n-au dispărut pur şi simplu, aşa cum pretinde Gio şi toţi proştii de aici, ci că au fost subtilizate bucată cu bucată. Acum nu mai am ce pretinde.

– Şi, atunci?

– Atunci nu vreau decât să-mi reconstitui şi această ramură din arborele meu genealogic.

– E atât de important pentru dumneavoastră?

– Foarte important!

Scribul nu mai insistă şi s-a despărţit de omul cu accent străin¹. O plimbare prin ploaia răcoritoare i-a făcut bine şi l-a ajutat să-şi adune gândurile. Dar nu l-a informat şi în privinţa posibilei crime. A crimei doar posibile: care poate a fost sau poate n-a fost.

Când a revenit singur la pensiune, scribul l-a văzut pe bunul Gio pândindu-l de la aceeaşi fereastră a sălii de mese. Scribul l-a anunţat că a doua zi avea să plece şi i-a cerut nota de plată.

– Îmi pare rău că plecaţi. Mi-a făcut plăcere să vă am drept oaspete, domn’ doctor. Nu acelaşi lucru pot să spun şi despre domnul cu care v-aţi plimbat astăzi. Nu ştiu ce v-a spus dânsul, dar să ştiţi că în noaptea aceea lucrurile s-au petrecut aşa cum v-am povestit eu! Ce să mai vorbim? Aţi văzut şi dumneavoastră dovezile materiale…

– Bineînţeles.

– M-am săturat de toţi aceşti ulii care nu se mai satură şi vânează cadavre şi după veacuri întregi. Mai degrabă nişte corbi mâncători de hoituri… Dar pe dumneavoastră vă aştept cu respect oricând şi, data viitoare, o să vă las să citiţi şi scrisorile.

– Mulţumesc mult! a spus scribul, însă fără să fi avut intenţia de a se mai întoarce vreodată acolo. Cel mult, poate atunci când va termina şi povestea Celui de Al O Sutălea… (De va avea Domnul milă de el şi o să i-o permită…) Mai am o singură nelămurire: cine a fost, de fapt, Contele? Eu, trebuie să recunosc, n-am găsit prin biblioteci prea multe amănunte despre el.

– Nici nu se cădea să fi rămas multe amănunte despre un om şi despre o stirpe care s-a priceput să oprească timpul şi să se contopească atât de perfect cu neantul. Ceea ce v-am povestit despre pasiunile minunate pe care le-au cultivat aceşti oameni este o taină aflată la capătul unui drum. Cum să afle acea taină cineva care n-a străbătut această cale? Tot ce se mai cuvine să spunem despre ei este că de aici, din Lombardia, au crescut oameni atât de aleşi încât au putut să se întrupeze în ceva de dinainte ca Domnul să fi făcut ţărâna din care l-a zămislit pe om.

– Aşa spun oamenii de aici?

– Aşa ştiu oamenii de aici!

– Şi încă o ultimă întrebare. De fapt, două!

– Cu mare plăcere! Era evident că patronul pensiunii era încântat că a ajuns să consilieze un doctor în istorie.

– Prima: ce ştiţi şi ce părere aveţi despre Luigi?

– Despre Luigi? Eu cred că a fost un om deosebit, atât de deosebit încât majoritatea celor din jurul lui nu l-au putut înţelege. N-a fost în nici un caz nebun, aşa cum s-a spus de către proşti şi răuvoitori! Dacă vreţi părerea mea, Luigi ar trebui beatificat pentru calea pe care a străbătut-o. Cale pe care i-a condus şi pe apropiaţii săi. Până atunci, ei singuri n-au parcurs decât fragmente ale minunatului drum…

– Deci, dumneata îl compari cu un fel de sfânt…

– Toţi cei de aici care au auzit de el îl consideră aşa.

– Ca un fel de sfânt?

– Da. Lui Filipo Emanuele – aşa l-a chemat, de fapt, pe Luigi – îi plăcea să doarmă mult. Somnul te apără de neîncetatele intruziuni ale bârfelor, nemulţumirilor şi prostiilor celor din jur, spunea el, în mod cu totul îndreptăţit. Luigi ar trebui să fie socotit un fel de protector al somnului! Oricine de aici vă poate spune asta.

– Mulţumesc! Şi, acum, cea de a doua întrebare: Crezi că nepotul lui Luigi, fiul surorii sale, a fost îndreptăţit să preia întreaga moştenire?

– Bineînţeles! Cine altul? El a fost moştenitorul legitim. V-am spus că m-am săturat de toţi „ulii” care nu se mai satură şi vânează cadavre şi de toţi „corbii” care se grăbesc şi ei să mai prindă ceva din acel festin mizerabil.

Scribul n-a părăsit regiunea doar cu bagajele sale, ci şi cu o părere formată despre întrebările ce i-au mânat paşii în acele locuri. Deznădejdea de la venire i s-a stins încetul cu încetul. Şi îndoielile i-au dispărut (atât cât pot să dispară îndoielile într-o întreprindere ca a sa).

Ceea ce a aflat în pensiunea lui Geo, după ce s-a convins că din Castelul Contelui Ambrogio n-a mai rămas nimic, l-a făcut să coroboreze legenda orală cu bibliografia scrisă. O bibliografie nu uşor de găsit şi de accesat. (Bineînţeles, scribul nu se simte bine dacă nu începe iarăşi să se lamenteze. Şi, între timp, să se şi laude!)

Scribul nu a avut defel intenţia de a-l minţi pe Gio, atunci când l-a întrebat cine a fost, de fapt, Contele, cine a fost, de fapt, Luigi şi cine a fost, de fapt, Cel de Al Nouăzeci şi doilea. Şi nu l-a minţit nici atunci când a recunoscut că n-a găsit prin biblioteci prea multe amănunte despre acea familie nobilă. Dar cum un neam atât de bogat a avut întotdeauna hagiografii săi, şi stăpânii Castelului de la Segrate au avut biografii lor. Despre doi dintre aceştia a aflat şi scribul. O carte a găsit-o, pe cealaltă n-o ştie decât din citarea sumară a altor autori. Din păcate, volumul aflat la îndemână este puţin credibil şi nimeni nu s-a prea referit la el. La celălalt da.

În afara acestor două izvoare şi în afara însemnărilor din catastifele bisericii şi din actele birocratice ale autorităţilor locale, altele au fost sursele ce s-au dovedit a fi mai folositoare scribului: documentele numeroaselor procese de revendicare a succesiunii. Şi, indiferent sub ce autoritate a trecut domeniul, arhivele au păstrat maldăre de dosare ale diferitelor procese succesive. (S-a întâmplat chiar să se judece simultan revendicări ale aceloraşi bunuri în cauze paralele, şi o decizie a curţii să nu poată fi pusă în aplicare întrucât o altă decizie, dintr-un proces paralel, al altor părţi implicate în dispută, să vină în contradicţie cu prima.)

Dar să luăm sursele pe rând şi să începem cu cele două hagiografii amintite. Cea dintâi a fost scrisă de un oarecare Benjamino Valentini. Fiul unui fierar şi al unei spălătorese din Castelul Contelui, Benjamino a învăţat carte în şcoala de care s-au bucurat toţi copiii din palat. Dând dovadă de isteţime, hărnicie şi ascultare, Contele l-a trimis să înveţe mai departe la Milano şi la Mantova. Însă Benjamino Valentini, ajuns chiar funcţionar superior la primărie, a fost implicat într-o afacere frauduloasă, petrecând câteva luni în închisoare. Eliberat pentru bună purtare (şi, de presupus, şi datorită influenţei protectorului său), revine la Segrate şi îl ajută pe Ţipor cu ţinerea diferitelor registre². Ca să-şi arate recunoştinţa faţă de Conte, Benjamino a scris o istorie a familiei lui Ambrogio. Din păcate, cu peste două sute de ani mai târziu, scribul a găsit în cartea lui Valentini³ nenumărate informaţii sigur eronate, altele doar probabil greşite şi, în fine, o mulţime de anacronisme. Nici tonul extrem de ceremonios (mult chiar peste laudele obişnuite ale unor asemenea scrieri) nu este de natură să dea impresia unei lucrări cât de cât ştiinţifice. Pentru scrib, Benjamino Valentini n-a rămas decât un fel de Uriah Heep.

Cea de a doua carte, cea pe care scribul n-a apucat s-o vadă, este opera unuia dintre pretendenţii la succesiunea averii, fiind comentată în funcţie de interese şi acuzată de „mistificări grosolane” de unii şi foarte apreciată de alţii pentru că ar „conţine dovezi indiscutabile” ale oponenţilor primilor. Partizană în mod cert, lucrarea n-a fost folosită doar la tribunal, ci menţionată şi luată în considerare şi de autori cu pretenţii. Lipsa acestui op din bibliotecile vizitate de scrib îl face să creadă că tot interesele de moştenire l-au făcut-o să dispară.

De obicei, scribul foloseşte un carneţel, atunci când consultă bibliografia, carneţel de care nu se desparte decât odată ce umple şi ultima pagină. Citind despre Ambrogio şi ai săi, a fost obligat să ia cu sine în servietă un caiet cu pagini A4. Pe urmă, şi un registru repertoire, unde a trecut alfabetic şirul parcă nesfârşit al numelor găsite. Atât de multe nume încât ar fi fost şi imposibil să nu se fi încurcat deseori printre ele. De pildă, doar şi numai în prima cauză, „Arturo Panzaritti contra Gianluca Moreni şi ceilalţi”, apar 143 de persoane diferite, citate drept martori în procesul care a durat din 1771 şi până în 1848, atunci când ultimul Panzaritti – Luca Panzaritti – a murit fără urmaşi. Scribul a mai remarcat şi cu alte ocazii că fiecare epocă şi fiecare loc aduce în prim plan o aglomerare a aceloraşi prenume, ceea ce poate favoriza dese confuzii⁴.

Ceea ce, la început, a avut drept scop doar revendicarea tutelei asupra micuţului Ambrogio, (Ambrogio II, cum va apărea în acte), fiul de doar cinci ani a dispărutei Maria Anna-Magdalena şi totodată ultimul şi singurul supravieţuitor din sângele Contelui, s-a transformat treptat în punerea sub semnul întrebării a însăşi legitimităţii dreptului succesoral al băiatului. (Iar Ronaldo, ajutorul lui Ţipor şi succesorul lui la administrarea domeniului, îşi apăra micul stăpân râzând şi arătând spre bărbia adânc despicată a băiatului, de parcă ar fi spus că nu există o dovadă mai evidentă că Ambrogio II este sânge din sângele stirpei sale.)

Acesta a fost primul pas necesar pentru a-i face loc unui alt îndreptăţit la avere. Apoi unui altul. Care s-a judecat cu primul. Şi iarăşi altul, cel care s-a folosit de toate argumentele folosite de primii doi unul împotriva celuilalt. Acesta n-a fost decât debutul unui şir lung de pretendenţi gata să tragă din toate poziţiile în tot ce le stătea în cale şi, în special, în locurile unde biografiile urmaşilor Contelui etalau pete albe, lăsând loc la atâtea interpretări. Multe argumente aduse în instanţă s-au dovedit plastografieri ordinare, altele au căzut din lipsă de probe. În timpul acela, Ambrogio II a fost prea tânăr pentru a realiza cu adevărat ceea ce se desfăşura în jurul lui şi cu atât mai puţin pentru a se putea apăra. L-au apărat argumentele aduse de rivali în luptele dintre ei.