Bastonul contelui (54)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Rămân cele două întrebări principale: cum de a ajuns Laufenberg să-l reprezinte pe minorul Al Nouăzeci şi doilea, Laufenberg, care parcă ar fi căzut din cer sub chipul unui înger salvator – şi, mai ales, cum de a putut Ambrogio II să pătrundă fără probleme în labirintul afacerilor risipite în cele patru zări, fără să se mai fi păstrat la vedere un act în legătură cu ele? (La vedere? Vom vedea…) Fără să se fi păstrat? Păi, atunci, cum au putut să-şi continue activitatea afacerile vreme de un sfert de veac, până ce Ambrogio II a revenit acasă, de parcă însuşi Contele, prin urmaşii lui Ţipor, le-ar fi dirijat mai departe din castelul de la Segrate? Ca de obicei, scribul a constatat că o întrebare se naşte din alta.

Iată că nu trebuie niciodată să porneşti cu păreri preconcepute: bunul cititor poate îşi mai aminteşte şi că atunci când s-a documentat pentru a-şi explica evenimentul din noaptea aceea, scribul, oricât a căutat, n-a găsit decât două cărţi în legătură cu Contele Ambrogio – una fără foaia de titlu, conţinând tot felul de mărturii culese din diferitele procese pentru moştenire, mărturii de multe ori contrazicându-se între ele, motiv datorită căruia au şi fost aşa de des citate în instanţă atât drept argumente pro, cât şi drept argumente contra; pe cealaltă carte, panegiricul lui Benjamino Valentini, a ignorat-o fiindcă a considerat, din prima clipă, autorul drept modelul perfect pentru Dickens, atunci când l-a făcut nemuritor pe Uriah Heep. Drept urmare, scribul nu s-a despărţit multă vreme de volumul fără coperte şi fără foaie de titlu, neluând deloc în seamă opera nedoritului ajutor de contabil al lui Ţipor. Pe care l-a antipatizat până la scârbă, de la început. Pe parcursul muncii sale, scribul a trebuit să admită că volumul fără foaie de titlu¹ nu făcea decât să infirme argumentele unuia sau altuia dintre „ulii” şi „şacalii” amuşinând la moştenirea Contelui, fără a se izbuti să dovedească irevocabil că măcar una dintre pretenţii era justificată. Lucrarea aceea, deşi scrisă strict la obiect, nu afirma, ci doar infirma. Era un volum mai degrabă tehnic, putând fi folosit de ucenicii întru meseria dreptului pentru a-şi însuşi modalităţi de combatere a argumentelor părţilor adverse. În schimb, odele aduse de Benjamino Valentini la adresa Contelui conţineau informaţii despre viaţa de la Castel. Printre altele, era amintit şi un Ronaldo, personaj neluat până atunci în seamă de către scrib.

Când administratorul şi omul de încredere a lui Ambrogio a fost nevoit, la cerea expresă a Stăpânului, să-l ia pe lângă el pe Valentini, după ce tot Stăpânul l-a scos pe tânărul bărbat de la închisoare, alături de Ţipor mai lucra şi un oarecare Ronaldo – „un oarecare Ronaldo”… – cu care Valentini a împărţit aceeaşi încăpere din cancelarie. În stilul său alunecos, fără a-i reproşa ceva în mod direct, „Uriah Heep” face aluzii evident lipsite de simpatie faţă de tovarăşul său de birou. (Probabil pentru că intrigantul din el suporta cu greu că Ţipor îi oferea „acelui Ronaldo” mult mai multă încredere decât lui, iar dorinţa sa era să devină succesorul administratorului, după ce evreul bătrân o să-şi dea, în sfârşit, duhul. Aşa că vedea în deocamdată egalul său cel mai periculos obstacol în carieră.)

Scribul trebuie să admită că este un foarte prost povestitor, pentru el fiind probabil mult mai indicată munca de simplu copist decât cea de narator. Orice iniţiativă proprie nu i se potriveşte deloc. De pildă, în cadrul biografiei anterioare, el a notat sec: „Iar Ronaldo, ajutorul lui Ţipor şi succesorul lui la administrarea domeniului, îşi apăra micul stăpân râzând şi arătând spre bărbia adânc despicată a băiatului, de parcă ar fi spus că nu există o dovadă mai evidentă că Ambrogio II este sânge din sângele stirpei sale.” Asta fără să precizeze şi altceva despre personajul pe care parcă l-a scos dintr-un buzunar secret şi fără a arăta mai multe despre pericolul în care s-a găsit micuţul Al Nouăzeci şi doilea, mai ales în primii ani după ce toate rudele sale apropiate din Castel au murit.

Deci, să revenim, în primul rând, la Ronaldo, în legătură cu care lipsesc într-adevăr, informaţiile pentru o lungă perioadă. Din documente arhivelor tribunalelor, ştim că a fost succesorul lui Ţipor. După ce procesele au ajuns, în decursul timpului, să fie judecate în mai multe locuri, după ce unele părţi au cerut să le fie strămutate cauzele, Ronaldo era în mod frecvent citat drept martor în calitate de „administrator interimar”. El a preluat această calitate fără să fi avut cineva dreptul de a i-o acorda. (Cum situaţia moştenirilor se clarifica atât de încet – fără a se putea bănui în 1771 că nu se va limpezi în mod real niciodată… – totul devenise provizoriu, „interimar”, la Segrate.)

Conştient de lungimea greu suportabilă a poveştii sale, scribul tot nu se poate abţine să nu introducă în relatare şi paranteze ce nu ţin strict de Cei O Sută. De pildă, cea cuprinzând soarta lui Benjamino Valentini, cel atât de asemănător cu Uriah Heep. După noaptea aceea, Valentini a simţit că a sosit şi pentru el momentul marilor schimbări, aşa că a încercat să intre sub pielea tuturor celor pe care-i bănuia că n-ar fi exclus să poată să devină noii stăpâni. Cum lucrurile nu erau încă deloc limpezi, nefiind nimeni în stare a prevedea cine va fi câştigătorul, ambiţiosul tânăr s-a arătat dispus să trateze cu diferiţii pretendenţi la moştenire, oferindu-le date din registre². El a trădat în felul acesta interesele lui Ambrogio II, însă eficienţa acelei trădări nu s-a soldat pe măsura aşteptărilor sale. Valentini a trebuit să realizeze repede că învingătorul cursei pentru averea Contelui va fi cel ce va avea avocaţii cei mai buni şi legăturile cele mai suspuse. Argumente de care el, desigur, deocamdată nu dispunea. „Deocamdată!”, îşi spunea. Însă, pe termen lung, cine ştie? Pe termen lung s-ar putea să-şi procure şi el asemenea atu-uri. Dacă în viitorul cel mai apropiat va ajunge el administratorul averii – al întregii averi! -, pe termen lung ţinta se va schimba: nici un stăpân nu este lipit cu clei de oase de bogăţia lui, iar cel ce se ocupă nemijlocit de afaceri, cel ce ajunge să le ştie toate secretele şi se află cel mai aproape de ele, acela se va putea trezi cu ele servite pe tavă. Aşa că Valentini le-a furnizat date şi lui Gianluca Moreni, şi lui Arturo Panzaritti, şi Olgăi Ivanova Dolgoruki, precum şi altor posibili câştigători. Dar le-a vândut informaţii diferite. Scribul nu ştie dacă toate cele furnizate în felul acesta au ţinut de planurile intrigantului sau dacă, prin neîncrederea lui Ţipor, nici măcar el nu beneficia de situaţia reală a acelor acte.

După fuga şi moartea lui Ţipor³, nu Benjamino Valentini i-a luat locul, ci Ronaldo. Asta s-a întâmplat aşa: veşnic umilul „Uriah Heep” a devenit brusc autoritar atât în relaţiile cu personalul, cât şi atunci când se întâlnea cu „ulii” şi cu „hienele”, despre care vorbea ca despre „clienţii săi”, cărora, frecându-şi palmele veşnic transpirate, deşi în continuare cu ochii în pământ şi cu pălăria în mână, le cerea preţuri tot mai consistente pentru informaţiile date. Însă cea mai mare modificare a manifestat-o în comportamentul faţă de Ronaldo. În primul rând că din egali, Valentini se purta ca un şef. În al doilea rând că, după ce registrele contabile s-au făcut nevăzute, şi-a suspectat colegul că ar avea acces la ele. Conflictul între cei doi a devenit atât de evident, încât buboiul s-a spart foarte repede. Ronaldo, pe care, pentru perioada aceea, scribul nu-l poate reconstitui decât din aluziile răutăcioase ale lui Valentini, pare să fi fost un bărbat „enervant de calm”, spre deosebire de agresorul său. Acela chiar era tot mai iritat de stăpânirea de sine a lui Ronaldo şi îi punea conduita în legătură cu ipotetice relaţii obscure, gata să-l apere pe ascuns. În felul acesta, am aflat şi că Ronaldo a fost un copil abandonat la naştere şi că Ţipor a fost cel care l-a luat sub aripa sa, desigur cu acceptul Contelui, crescându-l şi educându-l în „spiritul său jidovesc”. Şi, astfel, Ronaldo făcea parte „în mod sigur” din complotul evreiesc universal. Când Valentini i-a sugerat lui Panzaritti să ceară judecătorului registrele contabile ascunse (de asemenea, „în mod sigur”) de Ronaldo, acesta a reuşit să-i pună faţă în faţă pe unchiul dinspre mamă al lui Ambrogio II (Arturo Panzaritti) cu nepotul maicii Ana (Gianluca Moreni) şi le-a demonstrat că Valentini nu numai că le-a vândut ambilor rivali informaţii confidenţiale, dar că acelea nici nu erau măcar asemănătoare între ele, ceea ce dovedea că fuseseră păcăliţi cu date false. Familia Panzaritti fusese trecută în testament, la fel şi buna bonă a copiilor casei, dar ei nu au fost singurii din mulţimea de aspiranţi la moştenire menţionaţi de Ambrogio. Pe urmă, Ronaldo a izbutit să facă aceeaşi demonstraţie şi cu alţi „clienţi” de-ai lui Valentini. Văzând că-şi pierde credibilitatea şi avantajele atât de greu obţinute, acesta a recurs la un gest disperat: l-a acuzat pe Ronaldo că el ar fi fost cel ce a modificat în mod intenţionat registrele, ascunzând datele reale în scop personal şi pentru acoliţii lui evrei. A încercat chiar să-şi otrăvească adversarul, însă a fost iarăşi prins. În lipsa unei noi intervenţii a Contelui, Valentini a fost arestat şi condamnat. Scribul nu deţine date despre soarta în continuare a personajului şi închide paranteza.

Totuşi, am mai avansat măcar cu un pas: am aflat că Ronaldo a fost cel ce a administrat „interimar” averea Contelui. Crescut în Castel, Ronaldo şi-a găsit rostul acolo şi avea tot interesul ca „interimatul” său să dureze cât mai mult. Dacă un străin ar fi venit în calitate de nou stăpân, cine putea prevedea ce se va alege cu vechii domestici ai lui Ambrogio? Nimeni! Iar să se înfrupte el din averea atât de râvnită era mai mult decât riscant, deoarece, aşa cum s-a arătat, tot mai numeroşii „ulii”, „hiene” şi „şacali”, suspectându-se reciproc, au devenit cei mai aprigi paznici. (Au existat şi cauze în care pretendenţii la averea Celor O Sută s-au judecat pentru că unii i-au acuzat pe alţii că ar fi furat părţi din obiectul litigiilor, înainte de a exista o decizie definitivă. Uneori, faptele nu s-au confirmat, în puţine cazuri, da. De cele mai multe ori nici acele procese nu s-au încheiat vreodată.) Fostul asistent al lui Ţipor a continuat, vreme de peste două decenii între 1771 şi 1795 -, chiar şi în lipsa lui Ambrogio II, să semneze actele oficiale cu titulatura de „administrator interimar”. Atâţia ani reprezintă o viaţă! Cu nenumărate tentaţii… Şi cu mari avantaje într-o Casă asemenea celei de la Segrate… Iată cum s-ar putea explica şi interesul material, nu numai cel moral al lui Ronaldo, datorită căruia Al Nouăzeci şi doilea a avut parte de un protector atât de fidel.

Ronaldo n-a fost singur! Să ne întoarcem la domnul Cristofor Alois Laufenberg, cel care este pomenit şi în procesul de la Trieste al asasinului savantului Johann Joachim Winckelmann! Sarcinile celor doi, Ronaldo şi Laufenberg, au fost distincte: primul a avut grijă ca averea să nu se risipească şi să nu fie acaparată de „ulii” şi de „hiene”, iar al doilea l-a reprezentat pe băiat în mod oficial.

Rămân cele două întrebări anunţate mai înainte:

Unu – cum a putut Ronaldo să ţină în frâu afacerile, dintre care multe erau total necunoscute chiar şi de către vechii locuitori ai Castelului, chiar şi de către funcţionarii, care nu aveau acces decât fiecare la felia lui?

şi

Doi – cum a obţinut Laufenberg reprezentarea oficială a minorului Ambrogio II în faţa autorităţilor?

De fapt, mai simplu este să începem cu cea de a doua întrebare. Domnul Cristofor (von?) Alois Laufenberg, chiar dacă scribul n-are dovezi că ar fi dispus de o pregătire juridică, se pricepea la treburile din tribunale, unde era cunoscut şi unde avea o reală influenţă. După îndelungate cercetări, mai mult la întâmplare, scribul l-a găsit şi printre martorii altor şase procese⁴. Şi acelea terminate cu soluţii în favoarea părţii în care şi-a depus el declaraţia. Laufenberg pare să fi fost ceea ce se numea, şi pe vremea aceea, „martor de profesie”, ocupaţie din care se putea trăi foarte bine. Pe urmă, personajul a găsit o modalitate constantă de câştig în procesele privind moştenirea de la Segrate, rolul lui fiind amintit şi în cartea fără coperte şi foaie de titlu pomenită printre „sursele scrise” referitoare la întreaga afacere.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.