Scurt istoric
Ctitoria dintâi a bisericii Colțea, cu hramul „Sfânta Muceniță Paraschevi” din Roma, a fost construită din lemn (între anii 1641-1642) şi se datorează slugerului Udrea Doicescu (boier din Doiceşti- jud. Ialomiţa), ce îşi avea casele în apropiere. După uciderea sa, de către soldatii seimeni răsculaţi, în 1655, biserica şi casele au rămas în grija fratelui său Colţea Doicescu marele clucer, care o închină Mitropoliei Ungrovlahiei, înainte de anul 1670.
Anterior anului 1695, Mitropolia vinde terenul – cu toate construcţiile aflate pe acesta, inclusiv biserica, marelui spătar Mihail Cantacuzino, care, în 1695/1696 începe să construiască Mănăstirea-Spital cu hramul Sfinţii Trei Ierarhi (sau Trisfetitele-denumirea populară a Sfinților trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur). Stilul arhitectural ales a fost acela bizantin muntenesc, în sinteză cu barocul veneţian. Mănăstirea-spital a avut încă trei paraclise cu hramurile: Sf. Paraschiva (la casele arhiereşti), Sfinţii Cosma şi Damian (pe latura estică, în cadrul spitalului), şi încă unul închinat Tuturor Sfinţilor (în cadrul Școlii). Biserica mare (care există şi astăzi) a fost terminată probabil în jurul datei de 18 Octombrie 1702, când primeşte un hrisov patriarhal. Frescele interioare şi exterioare ale bisericii i se datorează pictorului Pârvu Mutul „Zugravu”.
După moartea martirică a spătarului Mihail Cantacuzino în 1715, decapitat de otomani împreună cu mai mulţi membri ai familiei sale, mănăstirea-spital a fost, în general, îngrijită de domnitorii Ţării Româneşti, datorită rolului său social şi cultural (aici a funcţionat, pe la l747-1748, tipografia domnească). La 27 februarie 1739 aşezământul arde, fiind imediat refăcut. În 1770 logofătul Necula Măinescu extinde biserica mare cu al doilea pridvor. Datorită cutremurului celui mare din 1802 şi a seismelor din 1829 şi 1838, mănăstirea-spital suferă grave avarii, iar între 1836-1842 este reconstruită în stil neo-clasic, pe un amplasament parţial schimbat faţă de cel iniţial. La 1871 frescele lui Pârvu Mutul sunt acoperite de pictura în ulei datorată lui Gheorghe Tattarăscu, iar turlele avariate de cutremure sunt înlăturate.
Între 1938-1941, biserica a fost restaurată de către Eforia Spitalelor Civile, cu asistenţa tehnică a Comisiunii Monumentelor Istorice, se proiectează reconstituirea celor două turle ale bisericii, refăcându-se doar clopotniţa de peste pronaos. În 1944 absida nordică a bisericii este sfărâmată de bombardamente. Un nou proiect de restaurare a bisericii este întocmit, ca urmare a avariilor produse de cutremurul din 4 Martie 1977, în cadrul Direcţiei Monumentelor Istorice. Lipsa fondurilor necesare dar și desfiinţarea în Noiembrie 1977, a Direcţiei Monumentelor Istorice, întârzie aplicarea proiectului până după Decembrie 1989. În 1986 biserica a fost închisă de regimul comunist. În 1990, odată cu reînfiinţarea Direcţiei Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, proiectul de restaurare a bisericii a fost reluat.
Rezultatele cercetărilor arheologice
În anii 1958 şi 1970, arheologul Dinu V. Rosetti, de la Muzeul Municipiului Bucureşti, cercetează situl, descoperind cel mai vechi cuptor medieval de olar din Bucureşti (sec XV). În 1981 arheologul Radu Ciuceanu investighează amplasamentul vechii biserici. Ca urmare a începerii lucrărilor de amenajare a noii împrejmuiri a Bisericii Colţea – ce urma să-l delimiteze faţă de curtea Spitalului Colţea, au fost necesare investigaţii arheologice, cercetări ce au avut loc în anii 2006 și 2008. În cadrul ultimelor două campanii de cercetări arheologice au fost descoperite 127 de morminte medievale – sec. XVI-XIX, mare parte fiind deranjate de lucrările de amenajare executate în curtea bisericii de-a lungul anilor. Acestea au fost dispuse de jur-împrejurul laturilor de nord, vest și sud ale bisericii actuale, cimitir cunoscut încă din timpul cercetărilor arheologice din anul 1958.
Forma gropilor mormintelor a fost greu de sesizat, putându-se observa doar la cele care au coborât până la solul galben. Prezenţa sicriului a putut fi documentată în mod direct, prin prezenţa lemnului conservat, a urmelor de ţesătură sau a cuielor de îmbinare a scândurilor. Au fost surprinse date care indică prezenţa unor morminte monahale. Astfel, craniul unui defunct a fost protejat de trei cărămizi ce formau o casetă (una din ele având incizată o cruce mare), iar un alt craniu era aşezat pe o cărămidă. Ca obiecte de podoabă întâlnim inele din argint și din bronz, mărgele de diferite culori şi mărimi, un cercel precum şi accesorii vestimentare – nasturi (metalici sau din os) de diferite mărimi, bumbi și verigi din bronz, paftale, o ,,broşă” din bronz, cu motive florale, un pandantiv de os, ovoidal, cu o urechiuşă de prindere din bronz.
Printre obiectele cu caracter funerar descoperite în morminte, întâlnim și un bogat material numismatic, monede europene și emisiuni ale Imperiului Otoman. Acesta, a fost depus ca accesorii funerare, ofrande sau ca plată a vămilor defunctului – obol al lui Charon, fiind descoperite în diferite zone ale scheletelor: în zona pieptului, a capului, în apropierea mâinilor; în câteva cazuri, monedele au fost găsite pe bazin şi chiar în zona picioarelor. O parte dintre monedele descoperite în cimitirele medievale sunt perforate, fiind legate cu un fir/ață de unul dintre degete.
Obiceiul îngropării defuncţilor alături de variate bunuri din viaţa terestră, pentru a le păstra statutul social, a fost comun pentru toate naţiunile şi a fost practicat din vremuri străvechi – vânătorului îi sunt necesare săgeţile lui, călăreţului calul său, meşteşugarului uneltele sale, negustorului banii săi etc. Depunerea rituală a monedelor este datină păgână, venind de la anticii greci – defunctul lua cu el monedele sale în ultima călătorie, cu care să-l recompenseze pe Charon pentru desfăşurarea în siguranţă a călătoriei sufletului său, pe apele întunecate ale Aheronului (sau ale Styxului). Când grecii pregăteau un corp pentru ultima călătorie, îi puneau în mână, sau în gură o monedă de mici dimensiuni, astfel încât defunctul să poată fi în măsură să-i plătească lui Charon drumul.
Un alt obicei întâlnit, este acela al depunerii mai multor monede în mormânt, formând mici depozite. Acest obicei datează încă din epoca romană, când, cetăţenii cu o înaltă poziţie socială, puneau- spre a fi arse pe rugul funerar, monede, bijuterii şi unguente preţioase. Și frica de spiritele rele, a dat naştere la teama universală de cimitire, precum şi la convingerea că mormintele sunt bântuite. Această teamă a generat și ritualul depunerii de mici depozite de bani, folosiți de defunct pentru a-și cumpăra și negocia liniștea în Lumea de Dincolo. Deși, pentru omul modern unele dintre practicile rămase din vremurile păgâne, au devenit străine și lipsite de sens, multe dintre aceste datini au fost asimilate și transformate într-o serie de ceremonii religioase, care mai dăinuie și în prezent.
Vestigiile vechii biserici Colţea
Lângă actuala biserică cu hramurile Sf. Trei Ierarhi şi Sf. Cuvioasa Parascheva, au fost dezvelite, aproape în totalitate, vestigiile vechii biserici Colţea (a lui Udrea şi Colţea Doicescu). Aproximativ două treimi din vechea biserică (o parte din pronaos, naos şi altar) se află în curtea bisericii actuale, iar circa o treime în exterior (altă porţiune din pronaos şi un posibil pridvor) – dezvelită în porţiunea pavată cu lespezi prefabricate, paralelă cu latura sudică a pridvorului bisericii actuale şi la vest faţă de poarta de acces în curtea bisericii. Porţiunile lipsă se datorează unor lucrări mai vechi de sistematizare verticală a spaţiului bisericii actuale – aprox. secolele XIX-XX. Dimensiunile bisericii: Lmax păstrată = cca 15,00 m; lmax păstrată (naos) = cca 6,00 m. Putem spune că biserica veche era uninavată, cu absida estică decroşată şi pronaos (pridvor ?) supralărgit. Zidurile fundaţiei bisericii vechi, sunt realizate din bolovani de râu şi fragmente de cărămidă legate cu mortar. Peste cele din urmă au fost dispuse asize de cărămizi fragmentare, din care se păstrează unu-trei rânduri, echivalente cu începutul elevaţiei. Latura N a vechii bisericii se păstrează aproape integral, în afara unei întreruperi (de cca 1,50 m), întrerupere realizată odată cu realizarea şanţului de fundare şi fundaţia soclului actualei împrejmuiri.
articol scris de Dr. Mirela Vintilă, arheolog, /Biroul Arheologie Preventivă și Sistematică/ MMB
SUPERB. Multumesc.
interesant! multumim pentru informatii!