Brânza, ca şi prostia, se plăteşte

William Brînză a introdus în Parlament o propunere legislativă prin care românii din străinătate care trimit bani acasă să plătească o taxă de 1%. Deputatul pedelist din diaspora, omul cu bani (vă mai amintiţi cum cumpără voturi la alegerile prezidenţiale pentru Traian Băsescu?), vrea să-şi scoată pârleala. „Brânza e pe bani!”, asta trebuiau să o ştie şi căpşunarii când s-au înghesuit să pună ştampila acolo unde nu trebuia anul trecut pe vremea aceasta. Credeau că portocaliul cu punga groasă o făcea pe degeaba? Totul în viaţă se plăteşte: şi domnia, şi brânza, şi prostia. Dacă alegătorul mituit cu 10 euro nu s-a gândit la consecinţe, acum cu siguranţă, da, mai ales după ce Western Unionul a mărit comisionul. Domnul Brînză nu a protestat pentru acest „mic procent în plus” care arde buzunarele muncite, ba din contră, plusează, de parcă ar fi la pokerul prezidenţial.

Românul cumpărat acasă cu litra de mălai are câte un corespondent întru naivitate şi în diasporă. Acum nu mai există exil. Doar o disperare mutată printre străini. Mulţi dintre ei lucrează la negru. Nu l-am auzit pe numitul Brînză să se lupte pentru drepturile amărăştenilor. Nici să le ţină lecţii căpşunarilor că taxele înseamnă bani la pensie, acces gratuit la serviciile de sănătate, şomaj plătit, adică o demnitate de cetăţean european. Domnul Brînză nu este calificat pentru a accede la treapta înaltă a politicianului cu principii. Nu poţi cere cuiva ce nu are. Omul s-a învăţat la lucruri necurate, aducătoare de beneficii şi de laude pe la stăpâni, n-are nimic sfânt. E doar o unealtă într-un angrenaj de putere. Trist e că nu-şi dă seama de condiţia sa de lacheu. Omul serveşte stăpânirea. Astfel de indivizi nu au principii, nu gândesc cu propria minte, execută ordinele care se execută, nu se discută. Un coţcar de lumpen-politichie. Te uiţi la el, îi cauţi privirea, în zadar. Nu face mare brânză, ca om. E doar un şnapan care vrea să-şi refacă pierderile cu bani de la cei prostiţi.

Cum s-a gândit el? Românii trimit cam două miliarde de euro acasă (pe timpul lui Tăriceanu, opt). Procentul lui sistolic, de infarct la conturile românilor, ar aduce în vistieria guvernului României vreo 20 milioane de euro, bani pe care tot el doreşte să-i administreze prin asociaţiile şi fundaţiile sale fantomă, din bugetul „românilor de pretutindeni.” Omul s-a gândit ca un borfaş politic. A investit vreun million în campania lui Băsescu şi acum vrea să şi-l scoată înzecit. Noroc că proiectul i s-a blocat în Senat.

Ceilalţi români anticomunişti, căzuţi pradă cântecului de sirenă al principalului amăgitor public, ar trebui să se întrebe de ce nu se pornesc procesele împotriva torţionarilor? De ce guvernul Măriei sale a limitat la 10.000 de euro despăgubirile pentru foştii deţinuţi politic? De ce condamnarea comunismului nu-şi face simţite efecte?

În zadar încercam să-i conving, mai ales pe cei de peste Ocean, că totul nu era decât o cacealma în alegerile prezidenţiale de anul trecut. Ei, cei care nu trăiesc în insalubra Românie, cu spitalele în carantină financiară, neplătind nimic, ne-au condamnat pe noi să plătim prostia lor, în a crede în sinceritatea unui om fără Dumnezeu. Acum să mai plătească şi ei, am putea zice cu răutate, pentru că prea vehemenţi erau în susţinerea unuia care i-a păcălit. Câţi mai recunosc că l-au votat pe Băsescu?