La o despărțire de Cristache

A plecat și Nicolae Cristache! La cît de săracă este zgomotoasa presă din țara noastră, cu siguranță că a rămas și mai golașă. Și mai fără reguli și fără repere. O mare parte din echipa de aur de la Flacăra s-a retras pe inegalele valuri ale eternității. S-au dus și Adrian Păunescu, și Horia Pătrașcu, și Mihai Pelin, și Adrian Dohotaru, și Ilie Purcaru, și Aurel Mihailopol, și Ion Predoșanu, iar Nicolae Cristache a pornit după ei. Au fost ani în care revista Flacăra în varianta color era un fel de perlă neașteptată și inexplicabilă pentru România. Student fiind, cît am fost cazat în căminul Avram Iancu din Cluj (azi universitate), unde dormeam cîte opt băieți într-o cameră, cu toții citeam revista Flacăra  din scoarță în scoarță. Așteptam la rînd să parcurgem ultimul număr și uneori ne ajungea mai spre seară sau spre miezul nopții.

Dacă din greșeală revista scăpa în camera vecină, riscam să o citim abia a doua sau a treia zi. Era un fel de refugiu, de lume nouă (care n-a mai venit!) de spirit ozonificat în prea îmbîcsita presă comunistă, în care libertățile erau administrate cu țîrîita. La Flacăra, Nicolae Cristache era secretarul de redacție, o placă turnantă pentru toată materia care se vărsa în paginile acelei reviste. În perioada în care am prins-o împreună, el și Nicolae Arsenie țineau revista în care, cel mai adesea, Adrian Păunescu nu prea știa ce apare. Era plecat prin țară cu Cenaclul Flacăra și trăia năvalnic în lungile turnee de concerte.

Tăcut, scufundat adeseori într-o muțenie amenințătoare, aproape întunecat la privire, fumător înrăit, ca toți ziariștii vremii, Nicolae Cristache ne citea textele și scăpa cîte o ironie scurtă, de toată frumusețea. Pe neașteptate se lumina, zîmbea în colțul gurii și devenea un om cum zic  românii, „pîinea lui Dumnezeu”. La un moment dat, mi-a dat un text care m-a îngrozit. Conținea informații imposibile. Puteam să jur că nu este adevărat, dar, din păcate, din decență, nu le pot așterne.

Și l-am întrebat,

– Bos, cum poți să afirmi așa ceva?

Cu ochiul lui mai strîns m-a privit și mai întunecat și mi-a răspuns:

– Sire, am vrut să vezi cîte enormități suportă hîrtia. Nu crezi că ar trebui să fim cu ochii cît cepele la ce apare?

După anii de neuitat la revista Flacăra, a venit vremea căderii comunismului și perioada „baricadei jurnalistice” de la Expres. Puțini mai știu că, în anii ’90, Expres și România liberă țineau echilibrul unei prese dominate de FSN și de organele rebotezate din anii socialismului. Toți se despărțeau încetișor de trecut, iar pe noi ne călcau minerii conduși de noua Securitate numită SRI.

Mulți dintre cei care au făcut presa „Epocii de aur” nu aveau curajul să vină să lucreze cu noi. Nu găseam jurnaliști care să gîndească liber și fără canoane. Nicolae Cristache aduna studenți interesați de jurnalistică și îi învăța să scrie. Cum se face o documentare, cum se începe un articol și cum se pune un titlu.  Pentru noi, jurnalistica era o formă de luptă. O aventură socială și morală. N-avea nici o legătură cu circoteca. Ținea numai de ideal, de o lume ce urma să vină și din care, trudind la ea, ne-am trezit în reversul ei.

Luciditatea lui era busola redacției. Răbdătoarea sa lectură pe textele noastre era ca o probă de foc. Pigulea la literă și la virgulă. Dacă trecea, era cu adevărat bun și se mai oprea doar în paginile tipărite.

Din cînd în cînd, de la Cornu, îmi expedia cîte un e-mail sub genericul „părerea mea”. Pe cel mai tare mi l-a trimis la niște alegeri. Simplu: „Poporul român nu va vota”.

Simțea că rezultatul va fi altul. Și a fost.

Cineva va scrie și despre romanele și povestirile lui Nicolae Cristache. A lăsat o operă. Eu n-am fost alături de el decît în opera jurnalistică din cele două perioade importante ale presei române. Cea de la Flacăra lui Adrian Păunescu și cea de la revista Expres. În amîndouă, Nicolae Cristache a fost un mare profesionist tăcut, un scriitor ascuns prin parabole epice și un prieten dintre cei rari, pe care se putea conta.

Iar pentru cei tineri a fost „Profesorul tăcut” .