Elenora de Toledo cu fiul ei Giovanni, Lucrezia Panciatichi, Sfântul Sebastian, Sfânta Familie… Aparţinând Galeriei „Uffizi” din Florenţa sau venite de la muzee din Madrid, Paris, Viena, Ottawa, New York sau Budapesta, 54 de tablouri formează prima expoziţie monografică, dedicată celui mai important reprezentant al manierismului florentin: Agnolo di Cosimo Tori, zis Bronzino (1503-1572), la Palazzo Strozi. Pregătită timp de patru ani, expoziţia a costat 2,7 milioane de euro, cu o asigurare a operelor de peste 700 de milioane.
Esenţialmente intelectuală, având ca model poetica michelangiolescă, dar plină în acelaşi timp de un realism care oscilează între măreţie, ca în portretul poetesei „Laura Battiferi”, şi burlesc, exemplificat de alt portret, cel al „Piticului Morgante”, arta lui Bronzino, pictor şi poet de curte al lui Cosimo I de Medici, Mare Duce de Toscana, încarnează plenitudinea „manierei moderne”. Picturile lui dialoghează în expoziţie cu câteva pânze ale maestrului său, Pontormo şi ale elevului preferat, Alessandro Allori.
Trei dintre piesele etalate au fost redescoperite recent: „Crucificarea”, „Crist pe cruce” şi „Sfântul Cosma”. Descrise de Giorgio Vasari, ele erau considerate pierdute. „Crucificarea”, care i-a fost comandată de familia Panciatichi, ai cărei membri au fost judecaţi pentru erezie în 1552, este impregnată de atmosfera Contrareformei, epocă de mare violenţă şi teamă, la care artistul a reacţionat cu maximă sensibilitate.
Bronzino a pictat şase sau şapte Madone (dacă o considerăm şi pe cea de la Luvru care este o replică a versiunii de la Viena). „Sfânta Familie cu Sfânta Elisabeta şi sfântul Ioan Botezătorul copil”, de la Luvru, ascultă de reguli precise: toate privirile se îndreaptă către Copilul Iisus, singurul care priveşte spre spectator. Dispoziţia personajelor dezvăluie şi ea o ierarhie prin plasarea copiilor în primul plan. Dar, ca orice manierist, Bronzino este adept al dublului sens, şi îi place să cultive ambiguitatea. În „Sfântul Sebastian” descoperim, de fapt, un portret de tânăr cu vizibilă tentă erotică. Modelul pare să dialogheze cu un personaj din afara cadrului. Este o compoziţie în care sensul religios este deturnat şi era probabil destinată unei sfere private.
Nuduri care şochează
Triumful lui Venus
Bronzino a fost unul dintre cei mai importanţi maeştri ai Manierismului, stilul profan care a dominat Florenţa la mijlocul secolului al XVI-lea. Alegoriile sale sunt relevante pentru aplecarea către erotism a curentului. „Venus, Cupidon şi Gelozia” (cca. 1550) este o alegorie a iubirii carnale şi a influenţei ei asupra oamenilor. În timpul restaurării lucrării s-a constatat că, iniţial, compoziţia includea şi un tânăr satir, ceea ce schimbă receptarea ei.
Realizată pentru Alamanno Salviati, patrician apropiat al Familiei de’ Medici, compoziţia „Venus şi Cupidon cu Satir” reuneşte mai multe caracteristici ale stilului său. Se regăsesc în ea dimensiunea erotică evidentă, contrastul între figura foarte idealizată a zeilor şi realismul „bestial” al Satirului, gustul pentru compoziţii originale şi paleta deschisă şi acidă. Lipseşte dintre compoziţiile cu subiect mitologic „Alegoria lui Venus şi Cupidon”, de la National Gallery din Londra, care n-a mai fost împrumutată deoarece recent un vizitator, indignat la vederea unui grup de şcolari cărora li se vorbea despre nudurile lui Bronzino, a lovit cu pumnul panoul, ceea ce demonstrează că picturile erotice ale artistului mai au încă puterea să şocheze.
De altfel, ca întreg stilul manierist, opera lui Bronzino a fost blamată de-a lungul timpului. Criticul de artă englez din secolul al XIX-lea John Ruskin îi ura creaţiile, mai ales alegoriile erotice, cu policromia lor vie, cu carnaţia întunecată a satirilor şi cea marmoreană a Venerei, şi cu micii Cupidon profilaţi pe draperiile pictate în albastru acid şi verde vibrant. Şi estetul, şi contemporanii lui erau convinşi că Bronzino era un om foarte rău, iar poetul şi criticul literar John Adington Symonds îl compara cu un „sifilis moral”. La sfârşitul secolului al XIX-lea, arta sa era catalogată decadentă, promotoare a răului, morbidă şi fascinantă în egală măsură.
Strategia dinastică a Ducilor de Toscana
Sfântul Sebastian
Dar partea cea mai interesantă a creaţiei lui o formează portretele, misterioase, pictate în culori reci, cu o precizie glacială. Vii şi abstracte în acelaşi timp, ele evocă intens prezenţa umană în compoziţii în care elementele de decor şi costumul se remarcă prin artificialitate. Această dualitate avea să-i încânte pe romantici, să-i fascineze pe Ingres şi David, iar mai târziu, pe Picasso şi Matisse sau pe Giorgio de Chirico.
„Portretul Laurei Battiferi”, soţia sculptorului Ammannati, poetesă de renume, pictată cu o culegere cu poemele lui Petrarca, pe care o arată privitorului, cu profilul dominat de nasul lung şi acvilin, amintind de cel al lui Dante, este un omagiu pe care pictorul, poet şi el, îl aduce modelului. „Lucrezia Panciatichi” este reprezentativă pentru alt tip de portret, frecvent în opera lui Bronzino: modelul este aşezat, cu o carte pe genunchi, rangul social este clar afişat mai ales prin bijuterii şi bogăţia veşmântului, figura este idealizată şi impasibilă, contrastând cu realismul redării materialelor. O anumită perfecţiune a reprezentării este adecvată la portretistul oficial al Familie de Medici. Fascinat de măreţia şi răceala operei, scriitorul Henri James a făcut din model sursă de inspiraţie pentru doamna „frumoasă în tristeţe”, „moartă, moartă, moartă”, din „The Wing of the Dove”.
Unul dintre cele mai prestigioase este însă „Portretul Eleonorei de Toledo cu fiul ei Giovanni”. Soţia lui Cosimo I apare într-o somptuoasă rochie de brocart, care accentuează aspectul hieratic. Departe de a fi o simplă evocare a dragostei materne, prezenţa fiului afirmă strategia dinastică a Ducilor de Toscana.
Desigur, artistul trebuia să respecte dorinţa comanditarului, renunţând uneori la codificările genului specifice epocii. Este cazul „Portretului lui Guidobaldo della Rovere”, în care, în spatele aparenţei unei reprezentări oficiale, se ascunde dorinţa modelului, afişată în micul cartuş de pe cască. Contrar părerii tatălui său, tânărul dorea să se căsătorească cu femeia aleasă de el, iar artistul se conformează.
Un loc special îl deţine „Piticul Morante”. Pictat pe ambele feţe ale unei pânze, expuse la momentul terminării ei pe un şevalet în centrul încăperii, a fost realizat ca argument în disputa privind întâietatea picturii sau a sculpturii, care a agitat spiritele de-a lungul întregului secol al XVI-lea. Bronzino a adăugat portretului o nouă dimensiune, timpul, prima faţă a pânzei figurând pregătirea pentru vânătoarea cu şoimi, a doua, sfârşitul vânătorii. În mod fericit, lucrarea este înconjurată în expoziţie de sculpturi ale contemporanilor săi, Cellini, Tribolo, Bandinelli, Pierino da Vinci.
Sunt expuse, de asemenea, câteva somptuoase tapiserii realizate după cartoanele sale, cum ar fi cea ilustrând istoria biblică a lui Iosif, creată pentru unul dintre saloanele din Palazzo Vecchio.
În fiecare luni, când expoziţia este închisă, publicul poate vizita la Palazzo Vecchio Micul Cabinet al regelui Francisc I şi Capela Elenorei de Toledo, sau alte două lăcaşuri ce adăpostesc lucrările lui Bronzino: Basilica şi Muzeul Santa Croce („Coborârea de pe Cruce”) şi Basilica San Lorenzo („Martiriul Sfântului Laurenţiu”).
Bronzino a fost unul dintre cei mai talentaţi artişti ai secolului al XVI-lea şi, fără îndoială, cel mai mare portretist al Manierismului florentin. Actuala expoziţie are imensa calitate de a permite contemplarea unui număr atât de mare de opere, strânse într-un singur loc. Ocazia s-ar putea să fie unică. Este puţin probabil ca o asemenea întreprindere să mai aibă loc în următoarea jumătate de secol.
