Povestea aceasta este simplă. Ea nu are nevoie de zorzonele, de metafore, de întortocheli ficționale. Să vedem cum stau lucrurile. În 27 septembrie, la vot, Adriana Ionescu, o femeie singură, tânără, săracă, s-a dus la secția de votare în jurul prânzului. Nu prea știa pe cine să voteze. Pe toate străzile din orașul ei erau afișe electorale ochioase. Dar afișele nu-i spuneau mai nimic.
Ea îi știa pe mulți dintre candidați pentru că fusese femeie de serviciu pe la diverse partide. Lucrase și la o stație de benzină. Fusese plecată și în străinătate, nu pentru multă vreme. Viața fusese însă potrivnică. Locuia modest, într-o garsonieră, undeva la periferie. Nu avea multe haine. Nu avea bani la bancă. Trăia cumva la limită. Cum să creadă ea în ceea ce spuneau afișele electorale? Toți politicienii mințeau cu nerușinare, cu aroganță. Ea trăia în lumea reală, o lume fără zorzonele, fără metafore, fără întortocheli ficționale.
O lume în care se murea de foame, de boli incurabile, de sărăcie. Adriana Ionescu se codi un pic. Își privi pantofii scâlciați și rochia ponosită. Dar trebuia totuși să intre în secția de votare. În secția de votare nu s-a uitat nimeni la ea. I-au întins ștampila de vot indiferenți, privind dincolo de ea, ca prin sticlă. Un bărbat bondoc, chel mirosind a tutun de proastă calitate, i-a smuls buletinul din mână pur și simplu.
I-a notat datele cu indiferență. Adriana Ionescu a făcut un pas în față. Apoi a făcut un pas înapoi. Dintr-odată s-a gândit să renunțe. Putea foarte bine să-și ia buletinul și să fugă. Îi veni o poftă nebună să fugă de acolo. Pe fereastră zări o cometă. Dar cometa aia nu putea fi aievea. Încercă să-și amintească un slogan electoral, să se orienteze cumva. Dar, din păcate, nu-și aminti nici unul. Nu avea televizor.
Dar văzuse câteva într-o stație de autobuz. Și, se pare, cu câteva zile în urmă, întâlnise pe stradă o caravană electorală. Nu mai știa ce culoare aveau mașinile. Poate galbenă, poate roșie, poate albastră. Era o zi în care mâncase doar niște pâine cu un pic de brânză. Nu avea frigider. Mâncase pe o bancă în față la supermarket. Niște zugravi se luaseră un pic de ea. Nu le-a dat atenție. I-a lăsat să vorbească în dodii.
Ce poți să te aștepți de la niște zugravi?! Cu buletinele de vot în mână, Adriana Ionescu a intrat în cabina de vot. Le-a răsfoit așa, fără vreun gând anume. Cum le răsfoia, a dat peste un bilet lăsat pe polița de lemn. Un bilet ciudat și amuzant. Te aștept la o cafea, așa scria pe bilet. Da, da, tocmai așa, te aștept la o cafea. Era trecut un număr de mobil. Adriana Ionescu a râs amuzată. Cine putea face așa ceva?
Tocmai într-o cabină de vot!? O urmărise cineva? Știa cineva că va fi ea acolo, tocmai atunci?! Pe bilet era și un număr de telefon mobil. Adriana Ionescu a împăturit biletul. A ieșit așa, cu el, împăturit în palmă. A băgat buletinele de vot în urnă. Pusese ștampila la întâmplare. Nici nu mai avea importanță. Se concentra acum pe povestea cu biletul.
A ieșit afară și, plină de curiozitate și de emoție, a sunat la telefon. Cam asta e povestea. Adriana Ionescu a ajuns la o cafenea din centrul orașului. Miliardarul care pusese biletul în cabina de vot a tratat-o regește. I-a cumpărat flori. Au râs împreună la cafea. Și-au povestit câte-n lună și-n stele. Parcă se știau de-o viață. S-au căsătorit a doua zi. Acum sunt undeva în Monte Carlo, se distrează și sunt fericiți.
wow…. ce poveste! banii nu aduc fericirea, spun unii, doar numarul lor, spun altii. eu cred ca fericirea nu are nimic in comun cu banii! sigur buna-starea in sensul in care sa muncesti ce iti place si sa poti trai din asta, DRAGOSTEA, LIBERTATEA, FERICIREA, PRIETENII SI FAMILIA, cam asta ne salveaza. Cam asta cred ca ar face pe oricine FERICIT SI BOGAT SUFLETESTE – ceea ce este cel mai important. Nu iti poti cladi fericirea pe nefericirea altora, nu? Dar poveste aDumneavoastra este foarte frumoasa. Un fel de Cenusareasa adaptata la vremurile actuale. Multumesc pentru articol.