' fill='%23FBBC05' d='M0 37V11l17 13z'/%3e%3cpath clip-path='url(%23b)' fill='%23EA4335' d='M0 11l17 13 7-6.1L48 14V0H0z'/%3e%3cpath clip-path='url(%23b)' fill='%2334A853' d='M0 37l30-23 7.9 1L48 0v48H0z'/%3e%3cpath clip-path='url(%23b)' fill='%234285F4' d='M48 48L17 24l-4-3 35-10z'/%3e%3c/svg%3e){kind=small}
După absolvirea facultăţii am lucrat câţiva ani de zile la redacţia tineret a televiziunii moldoveneşti. Iniţiasem un ciclu de emisiuni despre monumentele (toate în paragină) istorice şi cele ale naturii de pe teritoriul Republicii Moldova.
Am ajuns la Ţipova. În timp ce filmam ruinele mănăstirii medievale s-a apropiat de mine un bătrân din localitate şi m-a îndemnat să merg cu el în cimitirul din sat, ca să-mi arate ceva. Insistase să văd un păr bătrân care înflorise în plină toamnă. Am intrat atunci în cimitir şi am rămas înlemnit de ce am văzut: lângă poartă, pe partea dreaptă, înconjurată de cruci şi troiţe, se afla… „Masa tăcerii” de Constantin Brâncuşi.
– Ce-i asta?! l-am întrebat, mirat să văd în această parte de lume o capodoperă a sculpturii universale.
– E masa la care ne pomenim morţii, mi-a spus bătrânul. Apoi, ca să-mi împrăştie nedumerirea, a adăugat:
– Toate satele de la Nistru au în cimitirele lor mese asemănătoare.
O masă rotundă cioplită dintr-o piatră întreagă, cu scaune de piatră de jur împrejur, pe ea mi-a fost dat s-o văd şi-n alte localităţi de pe malul Nistrului: imitaţii după Brâncuşi dinainte de Brâncuşi. Unele dintre ele aveau mai multe sute ani. În preajma lor erau pomeniţi „în tăcere” morţii, discursurile de pomenire au apărut mult mai târziu.
Încă o dovadă că marele sculptor român, de la a cărui naştere s-au împlinit sâmbătă 135 de ani, a îmbinat genial formele de sculptură tradiţională românească cu simţul modern al spaţiului. Numele lui Constantin Brâncuşi azi e bine-cunoscut pe glob.
Lucrez de mai mulţi ani la o antologie a poeziei americane. Am fost uluit să descopăr că aproape fiecare poet american important din sec. XX – Carl Sandburg, Ezra Pound, Mina Loy, Thomas Fitzimmons, Jeane Robert Foster ş.a. – are câte un poem-două dedicate genialului sculptor român. Un cărturar american, James T. Farrel, a afirmat: „În afară de Shakespeare şi Beethoven mai există un Dumnezeu: acesta e românul Constantin Brâncuşi”.
Brâncuşi, acest poet al sculpturii, aproape nu are biografie personală: s-a născut, a creat, a murit. Biografia lui e biografia operelor sale. O biografie de senzaţie.
Chiar dacă la Chişinău – unică într-un spaţiu românesc – există o Sală de Expoziţii care îi poartă numele, el e mai cunoscut în lume decât la el Acasă. Constantin Brâncuşi şi-a iubit mult ţara, dar această dragoste i-a fost mereu refuzată de către România sovietizată după cel de-al Doilea Război Mondial.
Acum câțiva ani citisem, expus în Muzeul „Memorialul Durerii” din Sighetul Marmaţiei, procesul-verbal al şedinţei din 28 februarie 1951 a Secțiunii de Literatură, Limbă şi Artă a Academiei Române, prin care se refuză solicitarea sculptorului de a-şi dona statului român 230 sculpturi, 41 desene, 1.600 fotografii şi clişee, unelte, mobilier şi atelierul său de pe strada Impasse Ronsin, nr. 11 din Paris.
Supărat, la 1 august 1951, Brâncuşi renunţă la cetăţenia română, acceptând-o pe cea franceză, pe care, „din dragoste de România”, o amânase mereu timp de aproape cincizeci de ani şi oferă Franţei atelierul său cu cele 230 de sculpturi, azi devenit muzeu şi loc de pelerinaj pentru admiratori din toată lumea. Va mai face o încercare a de se împăca cu ţara sa, ajunsă pe mâini criminale, în 1955, când înaintează statului român o altă cerere, de astă dată pentru repatriere, motivând că doreşte să fie înmormântat lângă părinţii săi în cimitirul de la Hobiţa. Dar şi aceasta i se refuză.
Mi se pare plin de semnificaţii triste următorul caz, care mi s-a povestit la Hobiţa, localitate în care s-a născut marele sculptor. Acesta realizase în 1907 celebra sculptură „Sărutul din piatră”. Timp de mai multe decenii sculptura era considerată pierdută. A fost găsită abia în 1950 în beciul unui ţăran din Hobiţa. Acela o folosea ca greutate peste putina cu varză murată. Brâncuși i-o dăruise unui prieten de copilărie, iar urmaşul său nu văzuse în ea decât o bucată de piatră bună să sprijine murăturile. Azi preţul acelei „pietre” depăşeşte 30 de milioane de euro.
Relativ nu demult, una dintre sculpturile lui Constantin Brâncuşi, „Madame L.R.”, din colecţia V. S. Laurent, lucrată în lemn de stejar în perioada 1914-1917, a fost vândută la o licitaţie care a avut loc la Paris în februarie 2009 pentru suma de 29,1 milioane de euro. Recordul pentru o lucrare de Brâncuşi fusese stabilit în 2001: piesa „Pasărea în văzduh” fusese cumpărată la o altă licitaţie cu 37 milioane de dolari. În 2005, pentru o bucată de piatră, aidoma celei din beciul ţăranului din Hobiţa, un colecţionar plătise 27,456 milioane de dolari. O altă lucrare „Pasărea în spaţiu” a fost achiziţionată în 2006 cu 27 milioane de dolari. Iar pentru „Danaida” se oferiseră 18 milioane de dolari în 2002. Adevărate recorduri de preţ pentru arta modernă, la ora actuală C. Brâncuşi fiind cel mai scump vândut sculptor din lume.
Zic: ce ţară bogată ar fi fost România dacă cei care o ocupaseră după 1944 (apropo, în 1926 Brâncuşi inaugurase o expoziție la Moscova, despre care se cunoaşte mai puţin) şi cei care nu le ieșeau din cuvânt ar fi acceptat cadoul dumnezeiesc al celui numit Sfântul din Montparnasse (220 x 30 mln. € = 6.600.000.000 €).
Din păcate, despre Constantin Brâncuşi se vorbeşte azi în lume ca despre un „francez născut în România”.
E de datoria noastră să-l aşezăm pe Constantin Brâncuşi în panteonul nemuritorilor, alături de Eminescu şi Enescu, ca pe unul dintre marii creatori care au vorbit cel mai convingător lumii despre sufletul românesc.
