Ce aparatură ”made in Romania” ajunge în Cosmos

Oricât ni s-ar putea părea de neașteptat pentru cei mai puțin familiarizați cu acest domeniu, România face parte, de foarte mulţi ani, din clubul select al ţărilor implicate în programe de cercetare spaţială. Mai mult, de-a lungul timpului, țara noastră și-a creat propriul program spațial, care, inclus în programe internaționale mai vaste, a trimis în Cosmos nenumărate aparate și instrumente științifice „made in Romania“.

Rătăciți prin mlaștina originalei noastre democrații postdecembriste, am cam început să ne obișnuim cu ideea – falsă – că noi, românii, suntem o adunătură de terchea-berchea care-și omoară vremea comițând tot soiul de blestemății. Este drept că, deseori, aflăm despre tineri români geniali, care, prezenți la olimpiade internaționale de știință, câștigă majoritatea medaliilor puse în joc. Ei, și? Blazatul bizon mioritic, convins că le știe pe toate și de fapt nu se pricepe la mai nimic, ridică plictisit din umeri și exclamă plin de ifose: „Dă-i dracu’ de tocilari! Eu nu m-am mai obosit cu cartea și uite ce bine îmi merge!“. Iar dacă unuia dintr-ăștia i-ai spune că România are, de foarte multă vreme, propriul program spațial, s-ar uita la tine ca la o ciudățenie a lumii, apoi ar da din mână a lehamite: „Fugi de aici, vezi-ți de treabă, nu suntem noi în stare de așa ceva!“. Dar exact acesta este adevărul: România are de mult timp propriul său program spațial!

Colectivul de tineri cercetători care lucrează sub coordonarea directorului ISS, dr. Sorin Ion Zgură

„Made in Romania“

Putem spune, fără posibilitate de tăgadă, că, pe meleagurile noastre, pasiunea pentru zbor, inclusiv pentru cel cosmic, are deja o vechime istorică. În sec. XVI, Conrad Haas a inventat și realizat, la Sibiu, prima rachetă în trepte, al cărei principiu de funcționare este folosit și acum în explorările spațiale. Mult mai târziu, Hermann Oberth, un sibian vizionar, a pus bazele teoretice ale zborului cosmic, baze pe care studentul său, genialul Wernher von Braun, le-a pus în practică în cadrul programului american „Apollo“. Astfel, România face parte, de foarte multă vreme, din clubul select al țărilor implicate în explorarea spațiului cosmic. Și, chiar dacă în această cursă, la care participăm alături de liderii mondiali în domeniu, realizările noastre nu par la fel de spectaculoase, totuși ele nu au fost lipsite de importanță. Ajunse rând pe rând în spațiul cosmic, toate acele eșantioane de inteligență românească alcătuiesc, fie și doar la nivel imaginar, o mică „Românie extraterestră“. Declanșat la începutul anilor ’70, programul spațial românesc funcționează și în ziua de astăzi. Chiar dacă se mișcă „la ralanti“ și foarte discret, el funcționează.

O lume extrem de ostilă

În cursul zborurilor spațiale, condițiile de mediu extrem de ostile existente dincolo de limitele atmosferei transformă orice problemă, indiferent cât de măruntă sau de banală ar fi ea, într-o cursă dură, foarte greu de finalizat. Asigurarea condițiilor de mediu necesare supraviețuirii cosmonauților, monitorizarea de la foarte mare distanță a stării lor de sănătate și a modului în care este influențată de lipsa forței de gravitație au fost, dintotdeauna, probleme complicate care au trebuit studiate atent. În plus, au mai existat și nenumărate programe de cercetare științifică, pentru care a fost nevoie să se inventeze un instrumentar adecvat, ce nu exista înaintea apariției zborurilor spațiale. Integrate în programul internațional de cercetări ,,Interkosmos”, o bună parte a cercetărilor spațiale românești s-a înscris în această ultimă categorie, iar rezultatul a fost crearea unei game largi de aparatură științifică.

Cooperare „frățească“

Debutul aventurii cosmice românești s-a petrecut pe la începutul anilor ’70, sub coordonarea fostei URSS, care pusese la punct programul internaţional „Interkosmos“, rezervat ţărilor frăţeşti din lagărul comunist. O statistică sumară arată că în ultimele patru decenii comunitatea ştiinţifică românească a luat parte, cu aparatură proprie ori realizată prin cooperarea cu alte centre ştiinţifice, la echiparea a 27 de sateliţi artificiali, trei rachete utilizate ca lansatoare de sateliţi, plus patru staţii orbitale.

Până la începutul anilor ’90, „România extraterestră“ a ajuns în spațiul cosmic cu ajutorul rachetelor sovietice. Aflate sub tutela fratelui de la Răsărit și într-o competiție deosebit de dură cu lagărul capitalist, țările socialiste au început, încă din 1965, să colaboreze într-o serie de programe comune privitoare la cercetarea și utilizarea spațiului cosmic. În cadrul unor înțelegeri internaționale, sovieticii puneau la bătaie infrastructura utilizată în oricare lansare în spațiu, precum și pe specialiștii lor, care aveau deja extrem de multă experiență în explorarea spațiului cosmic.

Debutul prezenţei românești în acest domeniu a avut loc în 1972, când, plasat pe orbită circumterestră, satelitul „Interkosmos 6“ a dus în spaţiu prima generaţie de instrumente româneşti specializate în studiul radiaţiei cosmice primare.

Ceva mai târziu, în cursul anului 1977, sateliții „Interkosmos 17“ și „Cosmos 936“ au beneficiat și ei de câte un detector de radiație românesc. În 1978, aparatură specializată în studiul plasmei cosmice plus mai multe magnotrometre au fost instalate la bordul lui „Interkosmos 18“. În 1979 au urmat alte două detectoare de raze cosmice: unul amplasat pe satelitul „Cosmos 1129“, iar celalalt la bordul stației „Saliut 6“. În 1980, studiile de magnetometrie și asupra plasmei cosmice au continuat la bordul satelitului „Interkosmos 20“. Anii următori, până în 1989, au marcat prezența, la bordul altor sateliți din gama „Cosmos“, precum și a stației orbitale „Saliut 7“, a altor aparate românești. Dar abia după prăbușirea Cortinei de Fier s-a aflat că o bună parte a programului spațial sovietic a avut și o importantă componentă militară. În această categorie s-au înscris majoritatea sateliților lansați în cadrul programului „Cosmos“. Plasați pe orbite aproape identice, cei peste 2.300 de sateliți lansați sub acest nume au fost mai ales sateliți militari, iar experimentele efectuate la bordul lor au alcătuit infrastructura a ceea ce s-a dorit a fi „Războiul stelelor“ în variantă rusească. „Perla coroanei“ din programul spațial românesc a fost însă zborul cosmic efectuat de Dumitru Prunariu, primul şi, până acum, singurul astronaut român.

Dumitru Prunariu, primul şi, până acum, singurul cosmonaut român

„Epopeea“ Prunariu

Bineînţeles că punctul de vârf al programului nostru spaţial, care nu a mai fost atins niciodată de atunci până azi, a fost zborul cosmic al lui Dumitru Prunariu. Începută pe 14 mai 1981, misiunea Soyuz 40, la care Prunariu a luat parte, a durat şapte zile, 20 de ore şi 42 de minute. În cursul acestui interval, românul a participat la 21 de experimente ştiinţifice, din care mare parte erau concepute chiar aici, acasă. Iar după întoarcerea pe Pământ, specialiştii ruşi au recunoscut că Prunariu a fost singurul cosmonaut non-sovietic inclus în programul „Interkosmos“ care a îndeplinit toate experimentele stabilite prin fişa tehnică a misiunii. De fapt, în ierarhia oficială a echipajului Soyuz 40, Leonid Popov era cosmonaut-pilot, iar Prunariu a fost cosmonaut-cercetător. Experimentele pe care le-a derulat acolo, în spațiu, au fost concepute de numeroşi savanţi români, care n-au văzut niciodată, cu ochii lor, cum arată Pământul privit din Cosmos, din cele mai importante institute: Institutul de Ştiinţe Spaţiale – ISS, Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară – IFIN, Institutul de Fizica Aparatelor cu Radiaţii – IFTAR, Institutul de Tehnologii Izotopice şi Moleculare – ITIM, Institutul de Fiziologie Normală şi Patologică „Gh. Danielopolu“, Catedra de Fiziologie a Facultăţii de Medicină Bucureşti, Institutul de Virusologie „Ştefan S. Nicolau“ București şi Centrul de Medicină al Aviaţiei. Concret, programul de experimente desfăşurat de Prunariu a avut mai multe secţiuni, corespunzătoare fiecare unui anumit domeniu. Astfel, experimentele codificate sub numele „Astro-1“, „Astro-2“, „Minidoza“ şi „Integral“ au avut ca obiect studiul radiației cosmice. Programele „Capillar“ şi „Nanobalanța“ s-au concentrat asupra tehnologiilor spațiale. Alte domenii deosebit de importante ale acestor cercetări au fost medicina şi biologia spaţială. A fost vorba despre experimentele „Imunitatea“, „Pneumatic“, „Balisto“, „Rheo“, „Interferon“, „Neptun“, „Guller“, „Informația“, „Ancheta“, „Operator“, „Capacitatea de lucru“, „Relaxarea“ ori „Chestionar“. Chiar şi acum, pentru noi, profanii, descrierea concretă a acestor experimente pare a fi un soi de limbă păsărească greu de înțeles. Spre exemplu, scopul programului „Astro-1“ era „Studiul atomilor incomplet ionizaţi, cu energii mici din radiaţia cosmică în spaţiul circumterestru, inclusiv în Centura Interioară de Radiații“. Simplu, nu-i așa? Iar experimentul numit „Chestionar“ avea în vedere „Studiul simptomelor de dezordine vestibulară în zborul cosmic şi în perioada de readaptare“. Chiar dacă noi nu pricepem mare lucru din aceste vorbe ciudate, ele ascund nişte realizări remarcabile, care, de atunci până acum, s-au aplicat atât în misiunile spaţiale, cât şi aici, pe Pământ, în viaţa civilă.

Din păcate, specialiștii noștri consideră că, mulți ani de aici încolo, nu se întrevede posibilitatea ca un alt cosmonaut decolat de pe meleagurile noastre să poată repeta performanţa lui Prunariu. Şi nu pentru că nu am avea specialişti, ci pentru că nesfârşita criză financiară, din care nu se știe dacă vom mai ieși vreodată, exclude, din start, extravaganţa unei investiţii „cosmice“.

Viitorul programelor spaţiale româneşti trece prin laboratoarele ISS

Experimentul „Ucladium“

Indiferentă la schimbarea regimului politic, prezenţa românească în spaţiul cosmic a continuat şi după anul 1990. În general, a fost vorba despre aparatură de cercetare de ultimă generaţie, specializată tot în studiul plasmei din spaţiul cosmic, magnetometrie şi teledetecţie. Între anii 1991 şi 1993 s-a mers tot pe programul rusesc „Interkosmos“. Dar, după 1995 și în 1996, aparatura românească a fost inclusă în programul spaţial internaţional european „Interball“. În 1996, savanții români au participat, cu aparatură de teledetecţie, la experimentul MIR-PRIRODATA. A urmat anul 1997, când instrumentar științific românesc, specializat în studiul plasmei şi magnetometrie, a fost inclus în programul EQUATORS. Un alt experiment a fost trimiterea în spațiu a unei culturi de „Ucladium“. În spatele acestui nume ciudat se ascunde o întreagă familie de mucegaiuri. De ce ar fi acestea atât de importante, încât să li se dedice un experiment cosmic? Simplu: pentru că sunt nişte forme inferioare de viaţă, deosebit de rezistente, care se pot strecura chiar şi în mediile cele mai atent protejate. Răspândiţi în atmosferă, sporii lor pot provoca boli deosebit de grave, de la alergii până la afecţiuni pulmonare greu de vindecat. Cu câţiva ani în urmă, specialiştii au stabilit că decesele pe bandă rulantă provocate de ceea ce a fost numit blestemul faraonilor erau provocate, în realitate, de aflatoxină, o substanţă existentă în mucegaiurile care se dezvoltă în spaţii închise. Iar incintele staţiilor orbitale, inclusiv ISS, dar şi cea care va porni, cândva, către Marte, sunt medii propice pentru dezvoltarea unor mucegaiuri cu efecte patogene. O situaţie gravă cu care oamenii ajunşi în spaţiu s-au confruntat deja. În 1997, pe staţia orbitală MIR, filamentele dense de mucegai, ajunse acolo nu se ştie cum, au atacat plasticul, metalul, ba chiar şi sticla aparatelor de bord, și au fost la un pas de a distruge şi computerul de bord. Pe 24 februarie 2011, containerul etanș care conținea experimentul „Ucladium“ a ajuns pe stația ISS, transportată cu naveta Discovery în cel de al 39-lea și ultimul său zbor cosmic. Revenite pe Pământ după circa trei săptămâni, culturile de „Ucladium“ au fost studiate de specialiști, iar ulterior informațiile obținute în urma acelor studii au fost utilizate în programele spațiale europene.

Dr. Sorin Ion Zgură

Institutul de Științe Spațiale

De peste două decenii, specialiștii români implicați în cercetarea spațiului cosmic sunt reuniți și activează în cadrul Institutului de Științe Spațiale. Un institut de elită, care, sub forma actuală, a fost înființat în anul 1996, ca filială a Institutului Național pentru Fizica Laserilor, Plasmei și Radiației. La rândul său, acesta își are originea în Institutul de Fizică Atomică București, unde cândva, pe la mijlocul anilor ’50, Horia Hulubei a înființat Laboratorul de Raze Cosmice. În 1976, după reorganizarea IFA, s-a înființat Centrul de Astronomie și Cercetări Spațiale. În 1990 s-a înființat Institutul de Gravitație și Științe Spațiale prin unirea laboratorului de Cercetări Spațiale. Din anul 1990 până în 2011, directorul ISS a fost dr. Dumitru Hașegan, iar din 2011, dr. Sorin Ion Zgură. În anul 2011, ISS a aderat oficial la Agenția Spațială Europeană (ESA). Importanța acestei cooperări a fost subliniată de către dr. Sorin Ion Zgură, actualul director al ISS: „Reputația științifică de care se bucură Institutul de Științe Spațiale pe plan național și internațional a contribuit în mare măsură la decizia Guvernului României, precum și a Agenției Spațiale Europene (ESA) de a semna, în anul 2011, Convenția de Aderare a României la ESA, ca membru cu drepturi depline. Acest eveniment are consecințe de o importanță vitală pentru viitorul științific al Institutului de Științe Spațiale, atât din punctul de vedere al perspectivelor și oportunităților de cercetare științifică, dezvoltare tehnologică și integrare europeană și internațională care devin accesibile Institutului, cât mai ales din punctul de vedere al noilor responsabilități ce revin conducerii de a organiza și administra resursele și activitățile Institutului într-o manieră care să asigure creșterea performanței și dezvoltarea în concordanță atât cu strategia națională și cu standardele științifice, economice și strategice ale ESA în particular, cât și cu cele ale comunității științifice internaționale în general“.

Mini‑satelitul românesc, „Goliath“

„Goliath, un mini-satelit, un cub cu latura de zece centimetri, trimis în spațiu, a pornit de la un proiect studențesc. Marele succes al acestuia a constat în faptul că a creat o veritabilă «școală» națională care ar putea pune bazele unei viitoare industrii spațiale care va produce sateliți de foarte mici dimensiuni.“
Dr. Sorin Ion Zgură, directorul ISS

De la Planck la Euclid

ISS organizează astăzi workshopul „Universul întunecat: de la Planck la Euclid“. Planck este o misiune ESA dedicată studierii Universului primordial. Succesul contribuției la misiunea Planck a permis participarea la misiunea spațială Euclid. Dedicată studierii dinamicii accelerării expansiunii Universului, Euclid este o misiune ESA care va fi lansată la sfârșitul anului 2020. Participarea la misiunea Euclid este în primul rând legată de studierea complementarității măsurătorilor obținute de Planck și Euclid pentru testarea teoriei Relativității Generalizate la scară cosmologică.“ Comunicat ISS

Creația specialiștilor români

„Aparatura științifică amplasată la bordul unor sateliți sau stații spațiale a fost creată de specialiștii români. Iar rezultatele cercetărilor s-au concretizat în numeroase lucrări științifice de specialitate. Spre exemplu, rezultatele experimentului «Ucladium» vor fi aplicate în zborurile spațiale de lungă durată, căci fungii care pot să apară peste tot, inclusiv pe stațiile spațiale, pot fi purtători ai unor boli deosebit de grave, care în condițiile de acolo se pot dovedi mortale.“ Dr. Sorin Ion Zgură, directorul ISS

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.