În vremea domniei lui Ludovic al XIV-lea, un domn pe nume Jean de Richesource a avut ideea să înfiinţeze, cu privilegiu regal, o Academie a oratorilor, denumire sub care trebuie să înţelegem o şcoală de oratorie. Nu era nici prima, nici singura din epocă. Numai că, spre deosebire de altele, aceasta se adresa cu deosebire pesoanelor dornice a străluci în arta de a vorbi înaintea semenilor fără a avea nici cea mai mică înclinaţie ori pregătire pentru o asemenea îndeletnicire. Până atunci, nechemaţii interesaţi a dobândi pe nemerit reputaţia „gurilor de aur“ obişnuiau să-şi alcătuiască discursurile imitând până la literă cuvântările celebre ale marilor oratori ai momentului sau de odinioară. Însă majoritatea lor se pomenea făcută de ruşine de spiritele erudite, care nu ezitau să arate cu degetul adevăraţii autori ai minunatelor perioade, ai epitetelor ornante, ai meşteşugitelor întorsături de frază şi să-i învinuiască de plagiat. Veacul al XVII-lea francez era, ca şi timpurile noastre, preaplin de astfel de acuzaţii, cele mai multe însoţite de dovezi incontestabile, ce erau comentate nu doar în saloane, dar şi în acidele scrieri ale contemporanilor.
Or, Richesource a avut năstruşnica idee de a le întinde o mână de ajutor plagiatorilor ageamii, prea uşor daţi de gol şi ruşinaţi în văzul public, promiţând să-i înveţe, contra cost, cum să-şi însuşească orice text fără a putea fi învinuiţi de furt. Atât în cele trei volume de Conferinţe academice (1661-1665), cât şi în mult criticatul manual intitulat Masca oratorilor (1667), el îşi asigura învăţăceii că metoda sa este atât de eficientă, încât nici măcar autorii scrierilor jefuite nu vor putea pretinde vreodată că au fost victimele unei hoţii la drumul mare. Bineînţeles că o atât de ademenitoare ofertă a atras, potrivit mărturiilor din epocă, o sumedenie de auditori la cursurile săptămânale din pariziana Place Dauphine, după cum o mulţine de amatori de pe întreg cuprinsul Franţei s-au abonat la lecţiile „prin corespondenţă“. În fond, Richesource le oferea elevilor săi o soluţie simplă şi eficientă, scoţând la vedere ceea ce, ştiindu-se cu musca pe căciulă, o seamă de profesionişti ai scrisului preferau să includă în categoria „secretelor de fabricaţie“, anume părţile oarecum reprobabile ale „laboratorului de creaţie“. Cine va avea azi curiozitatea şi răbdarea să compare epistola lui Guez de Balzac, folosită ca material didactic la sfârşitul Măştii oratorilor, cu versiunea acesteia obţinută prin metoda plagianismului (cum îşi botezase Richesource metoda), va trebui să admită că promisiunea profesorului de oratorie nu era defel o vorbă goală. Plagianismul cerea doar atenţie încordată, grijă la detalii, perseverenţă şi o cunoaştere aproximativă a sinonimiei lexicale, ultima lesne de compensat prin recursul la dicţionarele în uz. Cât despre elevii Academiei, datele de care dispunem ne încurajează a susţine că s-au întrecut în sârguinţă, însuşindu-şi atât de bine metoda, că au trecut apoi fără dificultate drept splendide întruchipări ale originalităţii.
Chiar dacă asezonată cu intenţii pedagogice, îndrăzneala lui Richesource de a face, cu o minimă pregătire, din ocoliţii de har oameni de litere demni de toată consideraţia prin jefuirea abilă a celor aflaţi în raporturi mai cordiale cu muzele a atras întâi zâmbetele, apoi ostilitatea majorităţii autorilor consacraţi, care s-au întrecut în a-l binecuvînta pe conducătorul şcolii de piraterie literară cu epitete de neutilizat în circumstanţe academice ori măcar civilizate, între care „şarlatan“ şi „mizerabil“ erau de departe cele mai delicate. Prestigiul adversarilor a contribuit enorm la naşterea şi întreţinerea unei atmosfere durabil ostile Academiei Oratorilor şi mentorului ei. Când te iau peste picior Boileau şi Racine, când te ridiculizează Molière, e greu să treci printre semeni cu fruntea sus. Iar când te batjocoreşte în posteritate Destouches ori D’Alembert, poţi fi sigur că apele niciunui râu – nu zic de bunăvoinţă, dar măcar de dreaptă măsură – nu vor avea puterea să atenueze, necum să şteargă, neagra impresie!
S-au scurs trei secole şi jumătate de când Richesource plăteşte cu vârf şi îndesat grozava imprudenţă de a fi alcătuit şi publicat Masca oratorilor. De n-ar fi scris-o, istoriile culturii şi literaturii i-ar fi acordat, probabil, două rânduri – suficient de neutre pentru a fi trecute cu vederea – în subsolurile culturale ale domniei Regelui Soare, printre iniţiatorii de şcoli retorice, ori l-ar fi dat exemplu de întreprinzător priceput a-şi asigura protecţia mărimilor cu apucături de Mecena. A fost însă ales să interpreteze în perpetuitate ingratul rol al „şarlatanului“, la a cărui partitură au conlucrat intelectuali şi jurnalişti de frunte de pe amândouă malurile Atlanticului. Degeaba s-a străduit, pe la 1880, un ştiutor al treburilor literare din secolul de aur, cărturarul Charles Jules Revillout, să nuanţeze o imagine ieşită din acţiunea atâtor acizi sufleteşti; tipărit într-o publicaţie aproape confidenţială, documentata şi judicioasa cercetare, perfect valabilă şi în zilele noastre, n-a avut satisfacţia de a clinti vreo linie a caricaturii multiplicate prin istorii, manuale şi enciclopedii. Abia în anii din urmă se observă un oarecare interes pentru faptele şi gândurile acestei „oi negre“ a culturii franceze, care începe să primească, în locul scărmănelilor ce trebuie să-i fi tăbăcit pielea şi a condamnărilor postume la moarte civilă, recunoaşteri altădată greu de imaginat. Îl revendică sociologi, pedagogi, filozofi, retoricieni şi gramatici, uimiţi să descifreze în paginile cărţilor sale, mereu învinuite de prolixitate, ba şi de incoerenţă, formularea limpede a unor idei despre care ar fi putut să jure că au fost zămislite de minţile modernităţii şi postmodernităţii. Dar până când astfel de îndreptări răzleţe îşi vor pierde statutul de excepţii, intrând în rândul plictisitoarelor noastre locuri comune, va mai trece ceva vreme.
Acum aproape un deceniu, am reeditat „scandalosul“ manual Masca oratorilor (Emolis, 2008). Această primă reeditare postumă nu s-a dorit defel o reparaţie. Reparaţiile tardive au, în cazul cel mai bun, rostul de a satisface orgoliile urmaşilor, convinşi că înţeleg mai drept decât locuitorii ei o lume accesibilă astăzi exclusiv prin lecturi. Mi-am propus, în schimb, să restitui acestei cărţi fără pereche rostul ei originar, de instrument de lucru, punând-o la dispoziţia acelora dintre contemporanii noştri, care, aidoma atâtor contemporani ai lui Richesource, ţin morţiş, în pofida înzestrării naturale şi a educaţiei primite, să fie autori respectabili şi nu ştiu cum. Poate că, luând aminte la consiliile din cuprinsul ei, plagiatorii actuali vor renunţa la procedul copilăresc al copierii pur şi simplu, luându-şi suficiente măsuri de precauţie pentru ca să-şi poată savura apoi nestingheriţi izbânzile.
Din păcate, speranţele mele în această privinţă au fost deşarte. Pe an ce trece, numărul plagiatorilor dovediţi cu acte e în continuă creştere şi cei mai mulţi dintre ei recurg la copierea fără precauţii, cuvânt cu cuvânt, a unor porţiuni mai mult ori mai puţin întinse din scrierile altora. Plagiatorul de pe meleagurile noastre a fost şi continuă să fie grăbit, n-are timp să-şi acopere sau cel puţin să-şi încurce urmele. Singura lui grijă e să devină cât mai repede autor şi, mânat de acest gând tiranic, îşi închipuie că simpla transcrire de propoziţii, fraze, paragrafe, capitole ori scrieri întregi îi conferă automat acest titlu. Nici nu-i trece prin minte că recursul la acest tip de plagiat elementar, de cuvinte, îl supune şi celui mai mare risc, acela de a fi dat degrabă în vileag.
Aidoma practicanţilor oricărei activităţi umane, admirabile ori reprobabile, şi plagiatorii se deosebesc prin gradul de calificare: unii sunt simpli ucenici în meserie, alţii ajung, graţie experienţei şi cunoştinţelor acumulate, calfe, iar câţiva, foarte puţini, dobândesc statutul de specialişti, adică de maeştri. Ca să urce treptele profesiei, ucenicul trebuie să fie ochi şi urechi la sfaturile calfei (care, la rându-i, urmează neabătută îndrumările meşterului), însuşindu-şi, prin determinare şi exerciţiu susţinut, secretele meseriei. În cazul strict al plagiatului, care este o formă de fraudă, principalul secret înseamnă cum să furi fără a fi prins. Adică tocmai ceea ce predica Richesource în Masca oratorilor.
Realitatea imediată mă obligă să constat că plagiatorii români aparţin cu deosebire categoriei primare a amatorilor, a ucenicilor. Abia dacă am putea distinge, cu mare bunăvoinţă, vreo câteva biete calfe. Cât despre meşteri, mă tem că aceştia lipsesc cu desăvârşire. Asta şi explică de ce sunt scoase plagiatele la lumină cu atâta uşurinţă. Nu atât vigilenţa semenilor e la originea dezvăluirilor pe bandă rulantă, cât ignoranţa şi prostia făptaşilor. Iată de ce le recomand tuturor celor dornici să se împăuneze cu munca intelectuală a altora să studieze cu creionul în mână folositorul manual al lui Richesource şi să tragă din paginile lui cuvenitele învăţăminte. În felul acesta, e puţin probabil că vor mai fi suspectaţi de brigandaj, iar cultura noastră scrisă se va putea mândri că a găsit mijlocul de a reduce dimensiunile flagelului.
Până şi un plagiat bine făcut cere răbdare, transpiraţie şi un dram de învăţătură!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.