CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (11)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Astfel au început să treacă anii. Într-o zi, Al Nouăzeci şi patrulea, uitându-se în oglinda mare din cristal de Veneţia, a văzut că trupul lui atât de lucrat începe să se îngraşe. Apoi, într-o primăvară, încercând o uniformă de vară, constată că pantalonii nu-l mai cuprindeau. Şi părul a început să i se rărească. La treizeci şi cinci de ani i-a apărut o „poiană” în creştet. Aşa l-a alintat o iubită: „În pădurea de pe capul tău s-a ivit o poiană”. O iubită pe care n-a mai vrut s-o vadă de când i-au scăpat ei aceste vorbe.

În societate, în vreme ce cei în vârstă comparau prezentul cu perioada Congresului, o parte dintre bărbaţi nu făcea decât să evoce întâmplări din vremea revoluţiei. Alţii se radicalizau fie de partea ruşilor, fie de cea a francezilor. De unde pătimaşe discuţii în contradictoriu. Generalul Simon era cunoscut drept un fervent pro-rus. Şi-a făcut şi mulţi prieteni printre generalii ţarului. Lucru cunoscut la Curte. La un moment-dat, a fost vorba să fie trimis ambasador la curtea ţarului. Generalul Simon a făcut tot ce i-a stat în putinţă să rămână la Viena. De ce? Şi Al Nouăzeci şi patrulea însuşi s-a întrebat de ce. Pentru că ar fi trebuit să renunţe la uniforma de general pentru o altă etichetă, s-a minţit. Pentru că părăsirea chiar şi temporară a cercurilor de la Centru s-a dovedit de atâtea ori că nu este decât primul pas spre marginalizare, şi-a mai zis. Pentru că iubea prea mult Viena, s-a justificat faţă de sine. „Pentru că ai început şi tu să îmbătrâneşti” a îndrăznit să-i spună Bruno. (Cei doi fraţi obişnuiau să se întâlnească la două săptămâni în fiecare joi. După remarca lui Bruno, Simon a pretextat că este ocupat în următoarea joi. Pe urmă, Bruno a plecat pentru un turneu de conferinţe prin ţările germane, Elveţia, Franţa şi Olanda. Când s-a întors, întâlnirile din fiecare a doua joi n-au mai continuat.)

Bun! Acum chiar că nu mai poate amâna scribul punctul în care trebuie să relateze modificarea prin care a trecut Al Nouăzeci şi patrulea. O modificare lentă, dar ireversibilă. Pe nesimţite, în viaţa sa privată atât de puternicul general Simon a renunţat la viaţa de fluturaş, de fante, de Don Juan, în favoarea unei poze tot mai grave. La patruzeci de ani a început să fie strângător, la patruzeci şi cinci chiar zgârcit. Simon mormăia tot timpul. Nimeni nu-l înţelegea ce mormăia. Şi, peste toate, şi-a făcut o faimă tot mai mare cum că e în stare să rezolve orice pentru oricine. O faimă reală, bazată pe nenumărate exemple concrete. Scribul a tot amânat s-o spună: serviciile acelea le făcea pentru bani, pentru tot mai mulţi bani. Reticenţele scribului vin din teama că de prea multe ori tot ce descrie luminos are şi faţete întunecate. Ce figură admirabilă a fost Ambrogio II, Contele cel Tânăr, bunicul lui Simon, în relatarea scribului din capitolul despre Al Nouăzeci şi doilea! Şi cu câtă durere a trebuit scribul să lumineze şi aspectele mai puţin lăudabile ale personajului… Şi, iată, nepotul, generalul Simon, omul care putea reprezenta întruchiparea succesului pe toate planurile, îşi etalează şi el limitele! Chiar fiecare figură demnă de dat exemplu trebuie să fie demolată?

Chiar şi după ce a renunţat la conducerea formală a domeniului de la Segrate, Generalul Simon era socotit unul dintre cei mai bogaţi oameni din Imperiu. Dar nu mai era perceput doar drept bărbatul chipeş, strategul, caracterul intransigent, diplomatul, „Nostradamus din Viena”, jucătorul inteligent în strategia vieţii, capabil să rezolve în mod drept orice problemă şi să înlăture din cale orice obstacol. La vârsta deplinei maturităţi, Al Nouăzeci şi patrulea era mai degrabă temut. O aură aproape mistică îl înconjura pe „prorocul în stare să prezică atât de exact întâmplări viitoare”. Cum reuşea? Fără să-şi dea seama, lumea a început să vorbească doar în şoaptă despre el. Şi nu era doar frica din misterul esoteric, era şi o frică foarte concretă faţă de înaltul personaj apt – contra plată – să te scoată dintr-o teribilă încurcătură şi la fel de apt să te înfunde ireversibil, dacă nu acceptai târgul. Da, acesta este punctul pe care scribul a tot ezitat să-l pomenească: generalul Simon a ajuns să se ofere singur pentru serviciile cele mai sensibile, să impună preţul şi să-l pretindă până la ultimul bănuţ. Şi cum se potrivea o asemenea conduită cu imaginea viteazului aristocrat? Cu modelul dat tinerilor? Cu idolul femeilor? (Marchiza de Lottenburg, cumnata fostului locotenent cu care maiorul Simon a avut de furcă la Graz, după ce a trecut şi ea prin patul Celui de Al Nouăzeci şi patrulea, avea să spună, cu ocazia unui bal, unui grup de prietene că irezistibilul amant se purta şi cu femeile „ca un cămătar”: oferea ceva sentimente, însă pretindea înapoi înzecit de la nenumăratele sale partenere. Dar asta a fost cu multă vreme în urmă. Despre generalul Simon n-ar mai fi avut curajul nimeni să facă asemenea afirmaţii nici măcar în şoaptă, nici măcar în cercurile cele mai restrânse. Nici măcar Lottenburg însuşi. Iar acum nu era vorba doar despre un „cămătar de sentimente”… Retras din armată cu gradul de căpitan, personalitate doar în mica sa localitate natală, cumnatul marchizei de Lottenburg n-a încetat nici o clipă să-l urască pe Simon, dar n-ar fi cutezat nici el să-şi mai aducă aminte cu voce tare de mărturisirea de taină a femeii. Cu voce tare nu, însă în gând n-a fost singurul care-l taxa pe general drept „cămătar”. Deocamdată doar în gând.) Menirea scribului este de a nota totul neutru, altfel probabil că i-ar da dreptate legăturile bune şi la vedere ale lui Simon cu fiii lui Ţipor nu făceau decât să alimenteze acele insinuări. Aşa se face că în cercurile naţionaliste din armată şi din biserică, Al Nouăzeci şi patrulea n-a mai fost niciodată văzut ca înainte. „Parcă, totuşi, ceva sânge evreiesc trebuie că s-a prelins şi în venele <generalului cămătar>”… Deocamdată, doar în gând.

Şi, deşi a tot amânat prezentarea demolării morale a personajului, modificarea produsă în caracterul lui Simon, scribul n-a putut s-o mai evite. S-a modificat Al Nouăzeci şi patrulea sau a avut asemenea trăsături mai de demult? Greu de spus, însă stima sinceră de care s-a bucurat multă vreme vine în sprijinul ideii că doar odată cu vârsta a devenit personajul temut şi, drept urmare, tot mai puţin simpatizat. Iar Simon a oferit mereu noi motive pentru ca acest trend să crească. Atunci când, în 1859, un tânăr reporter a trecut peste un tabu ce ţinea deja de mai mulţi ani şi a cutezat să publice un articol satiric în legătură cu corupţia din administraţia imperială, dând ca exemplu un „general cămătar” şi toată lumea a ştiut la cine se referea jurnalistul, chiar dacă acela n-a pomenit vreun nume, ziarul a dat peste doar câteva zile faliment. Iar, un an mai târziu, şi o altă publicaţie a trebuit să-şi înceteze apariţia în urma lansării unei caricaturi înfăţişând un ofiţer cu multe trese, purtând la brâu nu o sabie ci un fişic uriaş de galbeni. (Nici de data aceea, numele lui Simon n-a fost pomenit explicit.) Pretextul interzicerii acelei reviste naţionaliste a fost că figura în uniformă de general era reprezentată, în loc de chipiu, cu tichie şi perciuni evreieşti: incidentul a ajuns şi la tribunal, proprietarul tipăriturii fiind acuzat că a denigrat corpul ofiţeresc¹.

Se pare că, treptat, Al Nouăzeci şi patrulea şi-a fixat şi „încotro să-şi îndrepte trupele” şi, odată scopul găsit, talentul său strategic a ştiut să mobilizeze toate resursele pe care le vedea utile. Chiar şi dezicerea tacită de tatăl său, „Înţeleptul Lombardiei şi al Piemontului”, a ştiut s-o modifice, mizând pe renumele postum al aceluia. Încercările reale de a-şi scăpa părintele de execuţie în acea vară cumplită din anul 1849 au ieşit abia atunci la iveală, când Simon a aşteptat tot de la ruşi acelaşi ajutor pe care l-a mediat şi pentru salvarea lui Görgey. (Al Nouăzeci şi patrulea era convins şi mult mai târziu că, dacă Lombardia ar fi fost geografic mai aproape de ruşi, şi părintele său ar fi avut aceeaşi soartă ca aceea a generalului maghiar.) Şi, dacă n-a obţinut altceva din acele mişcări pe care le-a făcut la Milano, măcar a reuşit ca interminabilele procese de succesiune a bunurilor Casei Segrate să se amâne din nou şi să câştige timp suficient spre a mai putea extrage şi face dispărute şi alte valori din evidenţele în litigiu. Însă a mai născocit ceva în aceeaşi chestiune: a adus în instanţă noi martori dintre persoanele pe care Al Nouăzeci şi treilea le-a avut în preajmă şi care au declarat tot ce le-a cerut. Printre ei, Raphael, bătrânul lacheu personal al lui Pip. La fel şi fiii lui Ţipor, ai fostului administrator interimar al domeniului – cu care băieţii Celui de Al Nouăzeci şi treilea au ţinut şi în continuare bunele relaţii (ba, tradiţia familiei a continuat şi unul dintre ei, devenit avocat, a ajuns şi reprezentantul în afacerile generalului Simon). Şi au mai apărut şi oameni total necunoscuţi la Segrate, precum descendenţii baronului Hydfeld şi ai colonelului Jakobson – foştii parteneri de whist ai bunicului Ambrogio II din perioada londoneză de pe Warning Street nr. 2. Şi aceştia doi au fost bine aleşi, fiind mereu în deranj material şi socotind că le-a pus Dumnezeu mâna pe cap când au văzut câţi bani pot primi pentru nişte simple declaraţii pe care trecerea timpului le-a făcut incontrolabile.

În legătură cu Segrate, Bruno ar fi avut alte interese:

– Ce se va întâmpla cu decorurile de la „Întâlnirile de la Segrate”? Dar cu cele din laboratorul-bibliotecă?

– Cine ştie…, răspundea Simon, vizibil indiferent la interesele sentimentale ale fratelui său.

– Acolo se află întreaga noastră copilărie… Dar şi istoria familiei.

Însă pe general îl interesa doar ceea ce se putea valorifica din casa-muzeu. Amintirile oricum rămân doar în noi. Spunea.

Până atunci, Simon a reprezentat un idol pentru Bruno şi micile tachinări pe care fratele mai mic şi le permitea au fost întotdeauna duios benefice. Dar, aşa cum a mai amintit scribul, cu timpul şi relaţiile dintre cei doi fraţi s-au răcit tot mai mult. „Asta se datorează şi faptului că oamenii se deosebesc între ei şi prin atitudinea lor faţă de obiectele posedate: unii sunt strângători şi nu se pot despărţi nici măcar de lucruri ce ne le (mai) aduc nici un folos practic, ci doar pentru că ele conţin amintiri, alţii se despart foarte uşor de obiectele lor, fără nici un regret sentimental. Odată cu vârsta, şi asemenea trăsături se adâncesc. Eu fac parte din prima categorie, Simon din cea de a doua. Fiindcă nu simte nimic pentru obiecte, nu poate concepe că alţii pot fi legaţi de ceea ce e al lor. De aceea se poartă aşa” i-a explicat mamei, ca pentru a motiva ruptura instalată între fiii ei. De fapt, încerca să se clarifice doar pe sine. Să se mintă. Mama oricum de mult nu-i mai urmărea spusele. „Dar, se mai întreba mai nou în gând Bruno, dacă nu simte nimic pentru obiecte, simte Simon măcar ceva pentru vreo fiinţă?”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.