CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (33)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Nunta propriu-zisă a constituit „evenimentul anului”. Pe lângă rudele mirelui venite din toate părţile Europei, curioşii au putut admira o „mireasă regină” – şi mai înaltă cu coroana pe creştet (!) -, într-o rochie albă dintr-un atlaz greu, strălucitor, cu trena lungă dusă de mai multe fete de culoare şi cu voalul şi mai lung, purtat de două domnişoare de onoare de asemenea negrese. La capăt, voalul se termina fixat într-o stinghie ce-l ţinea întins, dar care avea atârnat un şir de pietricele sclipitoare. Ziarele au relatat că acele pietricele, lovindu-se de caldarâm, emiteau un cântec. În stilul său caracteristic, Monsieur Peter a imaginat şi a supravegheat până în cele mai mici amănunte tot spectacolul, ceea ce a dat de înţeles că pregătirile le-a început cu mult înainte de a-şi prezenta aleasa în selecta cofetărie de pe Régi Színház tér. („Ce le-a mai păcălit pe domnişoarele care n-au încetat să mai ţese vise în tot acel timp!” suspinau nefericitele.) Scribul a mai citit, într-o relatare ilustrată cu nu mai puţin de trei fotografii, una mare cât aproape întreaga pagină de gardă a revistei, că, de-a lungul traseului, lumea de pe trotuare s-a îngrămădit mai mult chiar decât la încoronarea perechii imperiale (regale) şi că atunci când mirii, înainte de a pătrunde în biserică, au parcurs pe jos ultima parte a traseului, nimeni n-a aclamat, nimeni n-a scos un cuvânt, „nimeni n-a mai respirat”, încât s-au auzit îndelung doar paşii celor din alai, acoperiţi şi ei de foşnetul insinuant al rochiei miresei. Foşnet căruia nu-i răspundea decât „melodia clară”, iscată de pietricelele prinse de voalul ce se rostogolea departe în urmă, izbindu-se de pavaj. Cu coroana pe părul ei atât de lung ridicat turn în creştet, „şarpele interminabil” era suficient de înalt spre a putea fi văzut şi de „cei din spatele celor trei rânduri de curioşi de pe marginile străzii”. (Coroana aceea a făcut ca încă la ospăţul de la restaurant să sosească telegrame de felicitare şi de la câteva case stăpânitoare adevărate.) Perfectă regie! Nu numai protagoniştii şi-au jucat impecabil rolurile, ci şi figuranţii au lăsat o bună impresie: „regina” a venit cu o gardă de oşteni bărbaţi de culoare în uniforme strălucitoare, mărşăluind la zeci de metri înaintea şi după ea, astfel încât pasul lor cadenţat să nu acopere ochilor nimic din întreaga imagine a miresei, iar urechilor să nu le fie luată tăcerea colorată doar de foşnetul rochiei şi de muzica pietricelelor. Da, ca de obicei, Monsieur Peter a avut grijă până şi de cele mai mici detalii, ziarele întrecându-se în a lăuda chiar şi ţinuta micuţelor negrese care au purtat trena ori cutele impecabile în care s-a revărsat lungul voal. Spectacol total pentru toate simţurile, născând sugestii, răscolind imaginaţia. Deviza Celui de Al Nouăzeci şi şaselea, după care „nu-i important ce vezi, important este ceea ce îţi imaginezi că vezi” şi-a mai găsit o exemplificare sclipitoare. (Scribul n-a putut afla de unde a reuşit Peter să aducă fetele şi băieţii de culoare, „supuşii reginei”, la Budapesta şi nici când şi în ce loc a făcut repetiţiile. Monsieur Peter, emanând tot timpul mirosul său inconfundabil, se întrecea mereu pe sine însuşi!)

După oficierea slujbei căsătoriei religioase, în vreme ce oaspeţii au plecat la masă, tinerii însurăţei au dispărut. Au reapărut la restaurant spre miezul nopţii, cu alte veşminte – dar ea purtând tot o rochie albă cu voalul prins în coroana de „regină”, dar cu părul desfăcut ajungându-i până sub şolduri -, au dansat pe două melodii, şi-au luat rămas bun de la musafiri şi au dispărut iarăşi. Nici Monsieur Peter şi nici soţia sa, „şarpele interminabil”, „regina africană”, n-au mai revenit niciodată în capitala Ungariei.

(Totuşi, episodul acesta a avut şi un epilog ce ar fi putut fi extrem de neplăcut: prima soţie a Celui de Al Nouăzeci şi şaselea, aşa cum scribul a menţionat, a fost „deosebit de înaltă” – doi metri şi trei centimetri, dacă sursele nu greşesc -, ceea ce a făcut să nu poată fi uşor uitată. Aşa că a recunoscut-o mai întâi un client al bordelului, apoi un al doilea. Şi părul cu totul neobişnuit de lung, deconspirat la restaurant, a readus-o în memoria câtorva bărbaţi. Un epilog care ar fi putut fi într-adevăr extrem de neplăcut. Dar dat fiind faptul că nunta a fost atât de mediatizată şi că au participat fizic ori prin telegrame de felicitare şi înalte personalităţi, unele în numele celor mai puternici oameni ai timpului, descoperirile acelea au fost înăbuşite, iar presa a fost şi ea convinsă să ocolească subiectul. Păcat! Un subiect atât de gras să nu fie exploatat… Iată că totul este posibil! Şi a fost important că nici „Dandy de la Paris” şi nici „regina africană” n-au mai călcat niciodată prin Budapesta. „Nunta secolului” a rămas – măcar pentru o vreme – „nunta secolului”, oamenii îşi mai aminteau doar de fastuosul spectacol, păstrând pe retină „şarpele interminabil” purtându-şi pe claia imensă de păr, prinsă în lungi şiraguri de perle, coroana de regină şi păstrând în urechi foşnetul greu al rochiei, foşnet perfect acompaniat de „muzica pietricelelor”. Aşa ceva chiar era de neuitat. Nişte pietricele izbindu-se de caldarâm aparent fără nici o regulă, dar dând naştere unei melodii coerente! Uluitor! Scena aceea a dovedit că putea supravieţuii şi cu totul scoasă din contextul tuturor „dovezilor de netăgăduit” şi a oricăror bârfe. Care n-au făcut decât să-i confere o şi mai mare aură de mister. Unii îşi mai povesteau şi despre domnişoarele de onoare de culoare, alţii, asemenea bătrânei Ana, chicoteau pomenindu-l pe „Dandy de la Paris”, chiar dacă n-au ajuns să fie martori oculari nici la nunta aceea şi nici la alte episoade din viaţa sa.)

La „nunta secolului”, Al Nouăzeci şi şaselea a avut nouăsprezece ani. Pentru următorii şase, scribul l-a pierdut din priviri şi l-a regăsit extrem de greu. (Cât s-a mai speriat iarăşi scribul, îngrozit, pentru o vreme, că l-a pierdut de tot! Pe urmă, bietul de el a trebuit să se obişnuiască şi cu gândul că insolitul personaj, deşi întotdeauna remarcat de toată lumea, se făcea nevăzut pentru lungi răgazuri şi reapărea doar atunci când avea el chef. Neîndemânaticul scrib şi-a tot reproşat că doar el singur este vinovat că această biografie are atâtea lacune fiindcă n-a fost capabil să urmărească până la capăt un fir deja atât de aproape de contemporaneitatea sa. Poate că a fost aşa, dar dacă, într-adevăr, Al Nouăzeci şi şaselea însuşi se ascundea de multe ori? Pentru că nu reuşea să fie tot timpul ceea îşi dorea să fie? Sau fiindcă uneori nu simţea suficientă motivaţie pentru laborioasele pregătiri, caz în care prefera să nu se arate în public, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori să nu iasă din camera sa de la şcoala-internat pentru copiii din familii bogate? Complicat…)

Până să-l regăsească, scribul a dat doar de actele divorţului din 1775. Aşadar, după „nunta secolului”, Peter-Pierre n-a rămas decât cel mult doi ani împreună cu „şarpele interminabil”. („Cel mult doi ani”, deoarece nu ştim dacă divorţul a fost consemnat imediat după ce drumurile celor doi s-au despărţit.) Ca de atâtea ori, scribul a găsit din nou cu totul întâmplător de acel act, atunci când începuse să piardă orice nădejde că va putea merge mai departe. „Întâmplător”? Întâmplător numai în măsura în care un ac se poate găsi într-un car cu fân doar datorită hazardului. Dacă a ajuns până aici cu lunga sa poveste, scribul crede că nimic nu este întâmplător.

Înregistrarea divorţului nu s-a făcut într-un registru din Austruo-Ungaria şi nici în India, acolo unde a spus Al Nouăzeci şi şaselea că intenţionează să plece. Şi unde scribul nu ştie ca Peter-Pierre să fi ajuns vreodată. Înregistrarea divorţului s-a făcut la Bucureşti, în Principatele Române, care se pregăteau să-şi câştige independenţa de sub lunga stăpânire otomană.

Pe urmă, firul dispare iarăşi. Şi reapare la… Paris. Să ne aducem aminte ce a notat scribul în Post Scriptum la Bastonul Contelui: „Băiatul cel mai mare al lui Pip şi al Cristinei Theodora a devenit ofiţer. Al doilea său fiu a practicat medicina la Viena, fiind un psihiatru renumit. Al treilea băiat a murit de copil, în 1823, într-o epidemie de rujeolă, iar cele două fete ajunse la maturitate s-au căsătorit la vreme, bucurându-se încă de o zestre considerabilă. Una a trăit la Milano, cealaltă în Sicilia, la Palermo şi la Messina. Cristina Theodora, soţia lui Pip, a intrat într-o depresie din care nu a mai ieşit niciodată”. Să mai precizăm că Pip a fost Cel de Al Nouăzeci şi treilea, „Înţeleptului Lombardiei şi al Piemontului”, părintele Marelui General, care, la rândul său, a fost bunicul dinspre tată al lui Peter-Pierre. Dacă despre Simon şi despre Bruno, scribul a vorbit mai mult, pe cele două surori ale acestora le-a ignorat aproape în întregime. Cea căsătorită în Sicilia a avut doi copii: Ugo Emanuele şi Roberta Ludovica. Ugo Emanuele, un tânăr remarcabil, a ajuns magistrat, însă n-a apucat să se căsătorească, murind la doar douăzeci şi patru ani într-un duel. Roberta Ludovica, văduvă de la patruzeci de ani, n-a lăsat urmaşi şi, când s-a prăpădit, i-a transmis întreaga avere Celui de Al Nouăzeci şi şaselea. Roberta Lodovica a rămas şi ea puternic impresionată de „nunta secolului”, la care Monsieur Peter n-a uitat s-o invite şi pe ea. Şi pentru mătuşa Roberta Ludovica, acela a fost cel mai strălucitor eveniment la care i-a fost dat să participe. Sigur, nici ea n-a fost fitecine, în Sicilia nu era om să nu-şi scoată pălăria în faţa ei, însă acolo, la Budapesta, personalităţile cu care a stat la masă au fost într-adevăr din crema lumii. Iar nunta însăşi… Pentru mătuşa Roberta Ludovica, aceea a reprezentat călătoria vieţii… Totul s-a dovedit fascinant: şi drumul, şi escalele în cele mai confortabile hoteluri, şi politeţea oamenilor, şi noile rude din Ungaria… Ca să nu mai vorbim de „nunta secolului”… Nepotul şi-a meritat din plin moştenirea.

Moştenire ce i-a venit lui Peter-Pierre chiar la timp: deja în 1874, banca bunicului a dat faliment şi sinecura provenită din funcţia fictivă de director adjunct al filialei din Viena a luat şi ea sfârşit. Aşa că, o vreme, Peter nu mai dispunea decât de banii pe care-i primea – e adevărat că regulat – de la unchiul Bruno, fratele celuilalt bunic. Şi cum nici „şarpele interminabil” nu mai dispunea de nici un venit, majoritatea bijuteriilor ei (cu excepţia coroanei) terminându-se cu mult înainte de a-l întâlni pe Al Nouăzeci şi şaselea, tânăra pereche a trebuit să-şi restrângă drastic cheltuielile. Ceea ce pentru Monsieur Peter era de neconceput. Deşi perechea formată din elegantul bărbat cu perucă aurie şi înalta sa soţie nu putea trece neobservată niciunde, posibil ca de la restrângerea atât de severă a posibilităţilor materiale să fi pornit şi divorţul. Între falimentul băncii şi sosirea neaşteptatei moşteniri s-au scurs aproape doi ani… De la falimentul băncii şi până la divorţ doar unul¹.

Da, dar au mai trecut şi alţi ani, „Dandy de la Paris” dispunea iar de mulţi bani şi totuşi scribul nu l-a mai regăsit decât în 1879. Din nou în capitala Franţei. Despre cei şase ani de la „nunta secolului” şi până atunci, au mai ieşit la suprafaţă doar câteva date seci.

Precum şi o scurtă întâmplare petrecută la Bucureşti, o întâmplare în care figurile sunt extrem de palide şi doar intuiţia scribului – corectă sau nu – o aşează în cadrul poveştii noastre. Sigur e doar că întâmplarea cu pricina a avut loc în anul 1877, întrucât locotenentul Jenică Popescu, despre care va fi vorba, s-a întors în Valahia înainte de mijlocul lui aprilie, aşadar înainte de 24 aprilie, când Rusia a declarat război Turciei. Locotenentul Jenică Popescu a fost la Viena cu un mesaj secret al guvernului de la Bucureşti. Acolo a avut timp să treacă şi pe la Bruno, trimis de către Peter-Pierre. Ceea ce dovedea că tinerii domni se cunoşteau suficient de bine ca ofiţerul român să fie primit de familia Celui de Al Nouăzeci şi şaselea. Locotenentul Jenică Popescu s-a prezentat şi la domeniul de pe Leopoldsberg. Unde a fost „acceptat cu multă afecţiune, în calitate de fervent admirator şi credincios amic” al Celui de Al Nouăzeci şi şaselea. Din corespondenţa dintre locotenentul român şi logodnica sa, domnişoara Lucilia Dascălu, corespondenţă păstrată până astăzi, aflăm că domnul Jenică i-a mărturisit iubitei sale că doar vremurile atât de tulburi, „când este nevoie mai mult ca oricând de patriotismul dus până la jertfa de sine”, doar vremurile atât de tulburi îl împiedică să renunţe pe loc la cariera militară, spre „a nu se mai despărţi nici o clipă de sublima sa iubită”.

Într-adevăr, locotenentul Jenică Popescu, originar din Craiova, pare să fi fost primul tânăr care a preluat maniera dandy în Principatele Române. Deşi uniforma de ofiţer conferea un titlu de glorie şi admiraţie printre concetăţeni, Jenică prefera să apară tot mai mult în public în civil, dar într-o costumaţie îndelung discutată cu Monsieur Pierre, care i-a devenit model şi maestru. Locotenentul a încercat să introducă şi în portul militar idei noi, dar disciplina cazonă nu i-a permis decât cel mult să poarte câte o garoafă ataşată la manta şi să-şi terorizeze compania cerându-le subordonaţilor cea mai riguroasă curăţenie a hainelor, controlându-le chiar şi lenjeria şi introducând cursuri de cum trebuie să-ţi porţi uniforma şi cum trebuie să te mişti în diferitele ocazii. (Şi despre aceste cerinţe impuse trupei avem dovezi scrise, superiorii lăudând modul impecabil în care se prezenta la raport compania locotenentului Jenică Popescu, motiv pentru care acesta a fost citat de mai multe ori pe ordinea de zi şi propus, împreună cu toţi oamenii săi, pentru noul regiment de gardă. Numai că destinul n-a vrut să-l recompenseze astfel pe logodnicul domnişoarei Lucilia Dascălu, şi nici Jenică n-a mai apucat să treacă în civilie şi să împlinească o „nuntă de vis” în regia pregătită deja de minunatul amic, Monsieur Pierre. O „nuntă de vis cum n-au avut fericirea să vadă vreodată bucureştenii” şi cum nici nu se vor putea bucura niciodată. La 16 mai, România a declarat război Turciei şi, fiind „nevoie mai mult ca oricând de patriotismul dus până la jertfa de sine”, deja la 19 mai locotenentul se afla la Calafat, iar la deschiderea propriu-zisă a ostilităţilor, s-a găsit, împreună cu compania sa, în avangarda trupelor române. (Şi despre acest lucru avem mărturii scrise, făcând o impresie cu totul deosebită defilarea oamenilor lui Popescu prin Calafat, ei părând, prin modul impecabil în care îşi purtau echipamentul, că ar fi făcut parte dintr-o altă oaste, comparativ cu feţele inexpresive şi uniformele jerpelite ale coloanelor interminabile ale celorlalţi oşteni ce se scurgeau spre Dunăre. „Compania locotenentului Jenică Popescu ar trebui să deschidă toate ieşirile în lume ale armatei noastre” i-a scris plin de mândrie comandantul diviziei a IV-a, colonelul Rosnoveanu, generalului George Lupu.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.