CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (35)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Ajuns la Paris, Al Nouăzeci şi şaselea a găsit parcă o altă metropolă decât cea pe care a trebuit s-o părăsească în grabă, cu aproape un deceniu în urmă. E drept că atunci a fost doar un copil, iar acum devenise un bărbat în toată firea, dar parcă nu el s-a modificat atât, ci oraşul: şi străzile arătau altfel, mai ales noaptea (datorită noului iluminat?), şi oamenii aveau alte preocupări. Pe terase, în bistrouri şi în cafenele, se discuta aprins despre subiecte ce se derulau departe – victoriile englezilor în Regatul Zulu, „războiul salpetrului” din America de Sud, naufragiul în Atlanticul de Nord al marelui vas de pasageri Borussia, senzaţionala descoperire a capului statuii Nike la săpăturile arheologice de la Olimpia ori extraordinarul eveniment de la Kock (County Mayo) din Irlanda, unde Fecioara Maria – nu singură, ci împreună cu Iosif şi cu Evanghelistul Ioan – s-a arătat seara târziu pe acoperişul bisericii. (Apariţia a durat două ore şi a fost mărturisită, în calitate de martori la eveniment, de un număr de cincisprezece persoane de cea mai bună condiţie.) Da, populaţia era la fel de preocupată de întâmplări desfăşurate în imediata apropiere ca şi de cele de peste mări şi ţări. Lumea a devenit mult mai mică. Doar oamenii au rămas la fel de pătimaşi într-un „oraş cu o mie de vieţi”. Iată, abia ce au început să se vindece rănile produse de măcelul Comunei, că Parisul a şi organizat cea de a treia sa Expoziţia Mondială! Şi se pregătea deja pentru următoarea Expoziţie Mondială! Parisul resimţea din plin dorinţa-i de nestăvilit de a ieşi în evidenţă, de a fi admirat, de a-ţi fi dor de el. Şi Monsieur Pierre resimţea din plin dorinţa-i de nestăvilit de a ieşi în evidenţă, de a fi admirat, de a-ţi fi dor de el.

Al Nouăzeci şi şaselea, din Peter-Pierre a devenit din nou doar Pierre – adică Monsieur Pierre.

Însă nu s-a întors pe Avenue d’Eylau, ci pe Île Saint-Louis, într-o clădire construită încă de Christophe Marie, pe vremea lui Ludovic al XIII-lea. Casa avea o istorie fermă, de care nu se îndoia nimeni, iar noii chiriaşi, bărbatul cu perucă blondă, soţia sa îmbrăcată în stil arab, bona cu copilul, precum şi cei doi gemeni Jean, în livrele strălucitoare (Jean valetul şi Jean birjarul bun la toate), împreună cu bucătăreasa au întregit cu toţii senzaţia că în Palatul Kubic¹ au revenit personajele din veacurile de demult. Construcţia, se povestea, a fost ridicată pentru un nobil întors în Franţa după o foarte lungă călătorie în Asia. Când a plecat, n-a fost decât un copil, iar, la revenire, se înfăţişa drept un bătrânel, însoţit de mai multe femei şi copii. „Acolo, în Orient, se obişnuia ca bărbaţii de condiţie bună să aibă mai multe soţii”; în Franţa, numai una dintre ele putea juca rolul de nevastă legitimă, celelalte erau doar amante. Bunul cititor cunoaşte desigur povestea colierului din romanul lui Alexandre Dumas, intrigile şi infidelităţile de la Curtea lui Ludovic al XIII-lea. Care doar el singur a rămas în poveste drept soţul fidel… faţă de o soţie pe care o dispreţuia. Bineînţeles, scribul nu va repovesti, ceea ce a înfăţişat cu atâta talent şi imens succes scriitorul, ci se va restrânge doar la legenda Palatului Kubic. Înaltul personaj revenit cu o familie atât de numeroasă din Orient a fost mai degrabă un fel de Conte de Monte Cristo: deşi lumea a auzit numele său rostit te miri cu ce prilej, ecoul acela era atât de vag încât putea veni de oriunde. (În general, asemenea amintiri difuze constituie baza cea mai sigură pentru a face credibilă orice informaţie, oricât de fantezistă.) Înaltul personaj, după ce a stârnit din plin curiozitatea vecinilor, a dispărut la fel de brusc pe cum a sosit. Zvonurile s-au răspândit repede şi toată lumea a fost convinsă că proprietarii Palatului Kubic au fugit din pricina scandalurilor de la Curte, după ce omul de încredere al reginei, La Porte, a fost arestat de către poliţia lui Richelieu având asupra sa o scrisoare de la Ana către ducele de Buckingham. Se zvonea că şi Înaltul personaj ar fi jucat un rol nepotrivit în acea afacere, mai ales că zbirii au sosit şi pe Île Saint-Louis, au intrat în reşedinţa părăsită, însă n-au găsit acolo pe nimeni, nici măcar pe unul dintre gemenii Jean. Nimeni n-a mai observat nici o mişcare Palatul Kubic, unde n-a pătruns nici măcar un hoţ, deşi oamenii cardinalului au lăsat impozanta poartă de la intrare larg deschisă. Nimeni n-a intrat acolo fiindcă era evident că locul era supravegheat de poliţie şi riscai să fii arestat nu atât pentru jaf, cât pentru cine ştie ce implicare despre care habar n-aveai. Poarta a rămas deschisă multă vreme, lumea trecea prin faţa ei ca prin faţa unui teritoriu interzis. Situaţia aceasta s-a menţinut neschimbată vreme de mai mulţi ani². Până ce, într-o dimineaţă, din clădire a ieşit o slujnică. Richelieu nu murise decât în ajun, ceea ce a întărit convingerea că Înaltul personaj a fugit forţat de afacerea colierului. Bine, dar când s-a întors? Încă în aceeaşi zi au reapărut toţi cei dispăruţi, şi cei doi Jean, şi bona cu copilul – acum un adolescent -, şi soţia arabă, şi celelalte soţii-metrese. Şi Înaltul personaj însuşi. Când, pe unde, cu ce căruţe s-au întors cu toţii, fără a fi simţiţi de vecinii mereu vigilenţi? Probabil că Palatul Kubic dispune de coridoare subterane ce ies pe malul celălalt al Senei, s-au grăbit să spună unii. Care au fost repede categoric infirmaţi: păi, strălucitorul echipaj celebru tras de patru cai albi pe unde a venit, înainte de a ieşi din nou, ca pe vremuri, pe poarta clădirii? Şi ca şi cum această enigmă n-ar fi fost de ajuns, după ce locatarii Palatului Kubic şi-au continuat traiul de parcă nimic nu l-ar fi întrerupt pentru atâta vreme, la un moment-dat, poarta aceea a rămas din nou larg căscată fără ca să mai iasă iarăşi timp de doi (ori opt ani) cineva de acolo. Cum Înaltul personaj n-a mai fost tânăr atunci, cu multă vreme în urmă, s-a mutat pe Île Saint-Louis împreună cu alaiul său atât de greu de uitat, odată cu noua sa dispariţie s-a crezut că i-a venit şi lui vremea să treacă la cele sfinte. Numai că, iarăşi, după alţi ani, toată societatea aceea a sosit din nou în Palatul Kubic. Şi din nou, la fel cum a dispărut fără să-i fie sesizabilă plecare, la fel a şi apărut parcă din înaltul cerului ori din fundul pământului. Bine, poţi să pleci pe furiş, dar cum să revii cu atâtea bagaje, cu atelajele, cu servitorii şi cu caii? Şi deoarece de toate acele personaje n-au îmbătrânit în tot acel răstimp egal cu trecerea a cel puţin unei generaţii? Aici legendele se încheie cu un singur răspuns: asemenea unor urşi, şi acei oameni probabil că hibernau vreme îndelungată, înainte de a reveni la viaţa obişnuită. Iar hibernarea lor se desfăşura în mod sigur pe un alt tărâm. Unde timpul e oprit în loc, altfel cum de îşi păstrau aceeaşi vârstă? „Nu ne credeţi?” întrebau depozitarii acelei teorii. „Bine, atunci, daţi-mi dumneavoastră o explicaţie mai bună!”. Explicaţie care n-a fost la îndemâna nimănui.

Poate că legenda Palatului Kubic ar fi intrat în întregime în uitare, dacă faptele ei nu s-a fi repetat aproape identic după mai bine de două secole şi jumătate. Două secole şi jumătate reprezintă un sfert de mileniu! E mult? E puţin? La puţină vreme după ce Monsieur Pierre s-a instalat împreună cu suita sa în acelaşi Palat Kubic, povestea a revenit la suprafaţă. Comportamentul noilor săi locatari părea să copieze până în cele mai mici amănunte conduita celor ce l-au acompaniat pe Înaltul personaj. Sau, poate, conduita Celui de Al Nouăzeci şi şaselea şi al celor ce l-au însoţit a fost modelul preluat în amintirea legendei. (Scrierea istoriei nu este contaminată doar de ce a fost, de nenumărate ori ceea ce a fost este scris sub influenţa a ceea ce este.) Aşa că povestea ieşită iar la suprafaţă a prins tot mai mult contur şi Monsieur Pierre i-a fost asimilat fostului locatar din veacul al XVII-lea. Şi întrucât, cu acest prilej, au ieşit la iveală şi amintirile despre tatăl Celui de Al Nouăzeci şi şaselea, Mediumul Raul–Olfert, o supoziţie a devenit repede convingere: Monsieur Pierre nu constituia decât reîncarnarea Înaltului personaj. (Moritz Schwange, un adept al lui Rudolf Steiner, îl va folosi pe Al Nouăzeci şi şaselea drept exemplu principal într-un studiu despre reincarnare. După ce descrie şi interpretează viaţa lui Raul-Olfert, Schwange se foloseşte de un citat din opera maestrului său pentru un studiu de caz publicat întruna dintre revistele esoterice cu o mare răspândire: „Odată cu desfăşurarea existenţei dinspre moarte către o nouă naştere, omul se înalţă tot mai mult deasupra condiţiilor ce-l înconjurau în timpul vieţii sale pământeşti, pătrunde în sfera în care totul diferă…³”. Deci, iată unde a dispărut de mai multe ori Înaltul Personaj, deci, iată unde a dispărut de atâtea ori şi Al Nouăzeci şi şaselea: „în sfera în care totul diferă…” Şi susţinătorii acelei teorii le răspundeau celor neîncrezători: „Aveţi o explicaţie mai bună?”)

Până să dispară iarăşi personajele, o zi din preajma Palatului Kubic se desfăşura după un program riguros, mereu aproape identic. (O zi din preajma gardului clădirii, întrucât, deocamdată, nici un intrus n-a pătruns în interior. Şi doar aproape identic, deoarece orarul fix se referea numai la însoţitorii stăpânului, nu şi la comportamentul lui Monsieur Pierre.) Dimineaţa devreme, Madame Ana-Marie, ajutoarea bucătăresei, ieşea pe poarta mare, niciodată încuiată (nici măcar atunci când palatul era părăsit vreme de mai mulţi ani!) şi pleca după cumpărături. Câteodată, era însoţită şi de un Jean, care o ajuta să ducă legumele, carnea, fructele, zarzavaturile, pâinea, brânzeturile vinurile şi toate celelalte târguite de Madame Ana-Marie. O oră mai târziu, un (alt?) Jean ducea bona şi pe Al Nouăzeci şi şaptelea la plimbare cu cel de al doilea echipaj. Înainte de miezul zilei, soţia arabă ieşea şi ea într-o promenadă pe malul Senei. La doi paşi în spatele ei venea un Jean. Spre seară, soţia arabă, împreună cu alte una sau două femei şi cu un Jean la doi paşi în spatele lor făceau a doua plimbare a zilei. Şi acelea, se spunea, erau tot soţiile lui Monsieur Pierre. Monsieur Pierre, care revenea acasă la orice oră, fără să fi putut spune cineva când a plecat. Ori pleca şi nu putea fi observat când a revenit, înainte de a ieşi a doua oară în strălucitoarea caleaşcă trasă de cei patru cai albi. Aproape în fiecare seară mergea la operă, dar nu stătea niciodată mai mult de un act în loja pe care a închiriat-o. (Uneori venea la pauză, alteori pleca la pauză.) Câteodată mergea la destinaţii necunoscute, doar caleaşca aşteptându-l în stradă, deconspirând clădirile unde a intrat. La un moment-dat, un detectiv a fost pus să-l urmărească. „Ce prostie!” s-a amuzat Pierre, şi dacă voiai nu puteai să nu-l vezi oriunde se afla, datorită echipajului, datorită perucii sale, datorită nimbului de miresme inconfundabile, datorită faptului să atrăgea atenţia tuturor celor cu care se intersecta. Totuşi, „soţia arabă” şi tot „haremul” cu care a venit la Paris îl făceau suspect că ar fi lucrat pentru o putere străină. Orice gest de al său putea fi considerat suspect. Orice gest, însă nimic concret. Şefii poliţiei secrete erau profund nemulţumiţi de munca detectivului (şi, apoi, de cea a unui grup întreg de detectivi). Faptul că Palatul Kubic a fost supravegheat douăzeci şi patru ore din douăzeci şi patru nu i-a ajutat să afle nici când obiectivul lor, împreună cu toţi cei ce-l însoţeau, dispărea pentru vreme îndelungată şi nici nu sesizau când toţi aceştia îşi făceau din nou apariţia. Din interior. Să se infiltreze între oaspeţii lui Monsieur Pierre nu puteau, fiindcă acesta nu primea oaspeţi. Cu toate astea, după lungi deliberări, mai mulţi poliţişti au primit ordin să percheziţioneze casa. Să-şi îndeplinească misiunea cât mai discret, într-o noapte cât edificiul părea părăsit. Şi să găsească – în sfârşit! – intrarea secretă, care era de aşteptat să fie mare, dacă puteau încăpea prin ea o caleaşcă trasă de patru cai. În ochii şefilor, rezultatul a fost dezastruos: funcţionarii de poliţie n-au găsit decât o clădire descuiată, nu cu una, ci cu şase băi⁴, cu trei piane, cu pânze albe peste mobilă, cu dulapurile pline, dar fără nici un perete fals, fără nici o trapă ascunsă sub vreun covor, fără nici o altă ieşire din curte, nici măcar atât de obişnuita „portiţă din spate”. Nimic! Doar aroma inconfundabilă de apă de colonie Rasc Oriental îmbunătăţită cu esenţă de frunze de palmier şi încântătoarea mixtură W∙Ø∙Larsen îmbunătăţită simţitor cu o coajă de măr fiartă în rom cubanez, aromă întotdeauna persistând pretutindeni în urma lui Monsieur Pierre. Şi, dacă locatarii Palatului Kubic veneau şi plecau pe nesimţite, oricât de discret s-au furişat în interior poliţiştii, a doua zi ziarele au relatat evenimentul, ba au lansat şi o serie de supoziţii – unele absolut forţate – în legătură cu intervenţia autorităţilor în acea proprietate privată. Autorităţi care au aşteptat cu sufletul la gură un protest (justificat!) din partea lui Monsieur Pierre. (O întrunire la cel mai înalt nivel a fost convocată pentru a se pregăti un răspuns, în funcţie de cât de gălăgioasă va fi reacţia unui personaj considerat că întotdeauna i-a plăcut să fie în centrul atenţiei.)

Din partea lui Monsieur Pierre n-a venit nici un protest, nici o reacţie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.