CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (36)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Când, în 1881, Al Nouăzeci şi patrulea, Simon, Marele General, „Nostradamus din Viena”, bunicul dinspre tată al lui Dandy de la Paris, a fost găsit căzut mort pe malul Dunării, apărat doar de dulăul său înspăimântător, la aflarea veştii, Al Nouăzeci şi şaselea, nepotul, avea 27 ani. Soţia sa de atunci a povestit, mai târziu, că bărbatul ei a primit ştirea mai mult mirat decât impresionat: „Pe malul fluviului?! Cum se poate?! Pe malul Dunării? Ca să vezi… În fond, avea deja 64 ani…” Biata femeie a vrut să arate că fostul ei bărbat n-a fost decât un om total lipsit de sentimente, iar noi aflăm cu ocazia aceasta că în 1881, cei doi soţi mai erau împreună. Şi au mai fost împreună şi în 1889, când au reapărut în timpul celei de a douăzecia Expoziţii Mondiale, a patra organizată în capitala Franţei. Şi, din nou, dimineaţa devreme, Madame Ana-Marie, ajutoarea bucătăresei, ieşea pe poarta mare, niciodată încuiată pentru a pleca după cumpărături. Câteodată, era însoţită şi de un Jean, care o ajuta să care carnea, legumele, fructele, zarzavaturile, pâinea, brânzeturile şi celelalte toate târguite de Madame Ana-Marie. O oră mai târziu, un Jean ducea bona şi pe Al Nouăzeci şi şaptelea la plimbare cu cel de al doilea echipaj. Înainte de miezul zilei, soţia arabă ieşea şi ea într-o promenadă pe malul Senei. La doi paşi în spatele ei venea un Jean…. Etc.

1881, când a murit bunicul dinspre tată al lui Dandy de la Paris, a fost un an plin de catastrofe. Mai ales partea a doua a lui 1881. Mai înainte, a ars Teatrul Naţional din Praga. Ziarele au descris pe larg incendiul. Nimeni nu s-a consolat că măcar n-au fost victime omeneşti. Trei săptămâni mai târziu a venit vestea scufundării vasului britanic RMS Teuton undeva în apropierea Africii de Sud. De data asta au fost şi victime. Dintre cei 272 oameni de pe bord, au scăpat doar 36. Şirul nenorocirilor nu s-a terminat nici pe departe! La 11 septembrie, în cantonul elveţian Glarus, o avalanşă de pietre s-a prăbuşit peste satul Elm, strivind o mulţime de case şi omorând 114 locuitori. Apoi, o lună mai târziu, 189 pescari scoţieni au pierit surprinşi în larg de un uragan. Iar la 8 decembrie, Ringtheater din Viena a ars în întregime, în incendiu pierind 450 oameni¹.

Dimineaţa devreme, Madame Ana-Marie, ajutoarea bucătăresei, ieşea pe poarta mare, niciodată încuiată (nici măcar atunci când palatul era părăsit vreme de mai mulţi ani!) şi pleca după cumpărături. Câteodată, era însoţită şi de un Jean, care o ajuta să care cărnurile, legumele, fructele, zarzavaturile, pâinea, brânzeturile şi celelalte târguite de Madame Ana-Marie. O oră mai târziu, un Jean ducea bona şi pe Al Nouăzeci şi şaptelea la plimbare cu cel de al doilea echipaj. Înainte de miezul zilei, soţia arabă ieşea şi ea într-o promenadă pe malul Senei. La doi paşi în spatele ei venea un Jean….

După care Monsieur Pierre şi toţi ceilalţi locatari ai Palatului Kubic au mai dispărut o dată pentru multă vreme şi scribul nu poate deloc garanta că Al Nouăzeci şi şaselea s-a retras „tot mai mult deasupra condiţiilor ce-l înconjurau în timpul vieţii sale pământeşti, pătrunzând în sfera în care totul diferă”, aşa cum a susţinut Moritz Schwange în studiul său². În legătură cu dispariţiile repetate ale lui Dandy de la Paris, singura explicaţie găsită de bietul scrib este aceea că nici măcar Al Nouăzeci şi şaselea, un bărbat cu atâta personalitate, nu putea ţine neîncetat un asemenea ritm de viaţă şi pentru a nu risca să-şi altereze renumele, prefera să stea incognito în perioadele cât îşi reîncărca bateriile. Unicul element concret cu care scribul îşi poate susţine fragila ipoteză este actul cadastral care atestă că Al Nouăzeci şi şaselea şi-a cumpărat un mic domeniu în sud, în regiunea Languedoc, nu departe de Perpignan. Deşi situată într-o provincie populată, mica proprietate era ascunsă în spatele unor dealuri şi probabil că scribul n-ar fi descoperit-o, dacă nu ar fi dat de gemenii Jean, cei responsabili cu aprovizionarea şi care veneau pe rând la oraş. Când s-au arătat împreună, au stârnit senzaţie, prin asemănarea lor frapantă, iar un corespondent al unui jurnal din Marseille a supralicitat „senzaţia” şi a scris că la Perpignan au apărut opt gemeni identici! Cum dispărea pe nesimţite Monsieur Pierre şi toţi ai săi din Palatul Kubic şi cum reveneau la fel de discret, asemenea Înaltului personaj cu peste două veacuri în urmă, bietul scrib n-a reuşit să despartă adevărul de legendă. Poate şi de aceea prezintă această biografie chiar mai multe sincope ca de obicei.

Următoarea prezenţă a Celui de Al Nouăzeci şi şaselea pe Insula Saint-Louis a constituit din nou un eveniment în eveniment. Monsieur Pierre nu s-a dezminţit nici de data aceasta.

Expoziţia Universală din 1789 trebuia să amintească de revoluţia care a avut loc cu exact o sută de ani mai devreme şi care a instaurat Prima Republică. Şi, iată, după ce a fost regat şi de două ori imperiu, republică era Franţa şi în 1889! Pentru Republica franceză, centenarul revoluţiei era un prilej de mândrie. Pentru cele mai multe monarhii din Europa, sentimentele faţă de amintirea ghilotinei erau chiar contrarii. Aşa că multe ţări au boicotat expoziţia. Ceea ce i-a făcut pe francezi să sporească pregătirile, care au fost parcă mai mari ca oricând. În primul rând, s-a discutat şi rediscutat proiectul unui turn uriaş din fier, idee a mai multor ingineri care „l-au prostit” şi pe renumitul Gustave Eiffel să se implice în ridicarea acelui „monstru”. („Cei din Barcelona au fost suficient de normali să nu accepte <aşa ceva> cu ocazia Expoziţiei din oraşul lor!”) Eiffel avea totuşi un prestigiu suficient pentru a nu putea fi înlăturat atât de uşor din discuţie. El a construit viaducte spectaculoase, căi ferate îndrăzneţe, gări şi hoteluri în toată lumea, de la est (Iaşi sau Budapesta) la vest (America de Nord – având un rol important şi la edificarea Statuii Libertăţii de la New York – şi America de Sud) şi până în sud (Maputo). Până la urmă, turnul a fost ridicat şi, contrar aşteptărilor tuturor scepticilor, a devenit simbolul evenimentului. Şi a rămas simbolul Parisului.

Timp de aproape şase luni oraşul a fost vizitat de peste treizeci şi două milioane de oameni! O cifră cu totul ameţitoare, dacă ne gândim că pe atunci toată Franţa n-a ajuns încă la patruzeci de milioane de locuitori… „Galeria maşinilor” de pe Câmpul lui Martie, Palatul Artelor şi al Artelor Liberale, Palatul Industriilor feeric luminat electric şi având în faţă fântâna creată de Jules Coutan, apoi, o reconstrucţie a Bastiliei, un „sat de negrii” (cu negrii!), un „Wild West Show” cu Buffalo Bill şi multe alte atracţii una mai demnă de vizitat decât alta, mai ales că puteai circula dintr-un loc în altul cu trenuleţul (instalat de Paul Decauville). Şi fiindcă embargoul monarhiilor a rămas în vigoare, aproape jumătate dintre exponate veneau din Statele Unite ale Americii şi din Elveţia, republici şi ele. Parcă nicicând n-a fost adunată în acelaşi loc atâta imaginaţie, rodul a tot atâtor faimoase minţi excepţionale ale unor inventatori, ingineri, artişti şi escroci. Se părea că nimeni şi nimic nu ar mai fi fost în stare să epateze într-un spaţiu unde puteai să te plimbi zile întregi fără a-ţi epuiza uimirile.

Şi, totuşi, un incident prezervat de ştirile din presă a mai pus un ornament pe spaţiul acoperit cu atâtea simboluri. În luna august, în plină caniculă, şi-a făcut apariţia pe o bicicletă uriaşă un personaj în haine de epocă, cu o perucă argintie pe cap. Bine, aşa ceva nu putea stârni prea multă mirare, numeroase reconstituiri aveau loc aproape zilnic în preajma Bastiliei reconstruite şi o perucă nici nu se putea compara cu impozantele coroane de pene ale „indienilor” din reprezentaţiile date de trupa senzaţionalului William Frederick Cody, alias Buffalo Bill. Da, dar personajul de pe bicicleta înaltă n-a fost decât un fel de cercetaş a cea ce a urmat a doua zi. Când au apărut ambii Jean pe biciclete. Şi încă n-a fost nimic senzaţional, nici măcar luat în seamă. Scribul a amintit că în 1889, Monsieur Pierre încă mai era cu cea de a doua sa soţie. Ştim acest lucru din relatările din presă: „Pe 23 august, pe platforma de la Trocadero şi-a făcut apariţie un cortegiu ciudat: în faţă se aflau doi biciclişti în haine de lachei la modă în veacul trecut şi cu peruci argintii; în urma lor au venit patru călăreţi în uniformele unei armate pe care nimeni dintre martorii de faţă n-au reuşit să o edifice; călăreţii agitau bastoane lungi, cu ajutorul cărora deschideau drum pentru un convoi de patru căruţe cu aburi prevăzute cu un fel de goarne care făceau o gălăgie extraordinară; iar în urma celor patru trăsuri mânate de aburi au mai venit patru călăreţi în uniforme lor necunoscute. [… ³] În faţă, la Trocadero, din cele patru căruţe cu aburi – adevărate caleşti – au coborât un bărbat purtând haine moderne, dar cu o perucă aurie, mai multe femei, un băieţel şi câteva servitoare. Cei doi biciclişti au întins pe jos un covor, pe care au instalat feţe de masă, un serviciu strălucitor din porţelan, tacâmuri şi perne pe care să se aşeze stăpânii. După care a urmat un picnic în plină forfotă a mulţimii de gură cască rămaşi să asiste la ospătarea ciudatei societăţi. După aproximativ două ore, personajele au părăsit esplanada în aceeaşi formaţie ca la venire. Ba, între timp, bărbatul cu perucă aurie a apucat să-şi mai facă şi siesta întins pe o saltea, acolo în mijlocul drumului, iar băieţelul n-a lăsat din mână o carte, în toată vremea cât a durat ciudata scenă. O ciudăţenie printre multele ciudăţenii…” a conchis autorul articolului.

În urmă a mai rămas doar aroma inconfundabilă pe care o emana mereu Monsieur Pierre. Miros pe care ziarele n-au reuşit să explice cum de nu s-a răspândit în aer nici după două zile într-un loc deschis, cum a fost esplanada de la Trocadero.

Atât şi nimic altceva n-a trebuit să mai facă Monsieur Pierre pentru a fi iarăşi în centrul atenţiei, oferind un eveniment distinct printre atâtea evenimente. Cum n-a mai repetat scena, aceasta, preluată de presă, a menţinut enigma dacă a fost vorba de un personaj real sau tot doar de un spectacol cu artişti.

(O paranteză, chiar dacă răspunsul n-a venit, într-un articol dintr-un ziar german din 1939 se face aluzie la participarea unui… preşedinte sud-american la Expoziţia Mondială de la Paris din 1889, cu ocazia unei vizite secrete la invitaţia oficialităţilor statului gazdă. Articolul se ocupa de o conspiraţie „ticăloasă” a Franţei cu diferite forţe oculte pentru preluarea controlului asupra unor colonii britanice, iar „preşedintele” din America Latină a fost descris drept personajul cu perucă aurie care a mâncat şi a dormit pe esplanada de la Trocadero. „Astfel se explica şi apariţia sa atât de originală”: el trebuia să demonstreze pentru diferitele servicii prezente la Paris că a fost în capitala Franţei, că discuţiile au avut loc şi că „mobilul acelor consecinţe, ţinute în secret timp de 50 de ani de la prezenţa şefului de stat din America de Sud, a pornit de la scandalul diplomatic atât de intenţionat stârnit”. Scopul explicit al articolului era „să-i prevină pe englezi cu cine stau de vorbă”.)

Apoi, după cum scribul a început deja să se obişnuiască, Dandy de la Paris a dispărut din nou. De data aceasta pentru un timp şi mai îndelungat. Foarte îndelungat. Degeaba l-a căutat scribul cu disperare la Perpignian, la Paris, la Viena ori la Budapesta. Nici urmă de Al Nouăzeci şi şaselea. Pentru acea perioadă, singura lui prezenţă mai apare într-o foaie în limba germană, când numele său se găseşte într-o listă de semnături în favoarea lui Alfred Dreyfus, căpitanul evreu condamnat pentru înaltă trădare. „Bunele relaţii ale Celor O Sută cu evreii au fost adesea suspecte”. Doar că nu neapărat cu evreii, ci cu familia Ţipor s-au fixat acele legături. În disperare de cauză, scribul, văzând că Peter-Pierre s-a raliat taberei dreyfusarzilor, l-a căutat pe Al Nouăzeci şi şaselea urmărind şi pista Ţipor. Aşa că s-a întors la Viena, unde a mai întâlnit urmaşii „administratorului interimar” ai domeniului de la Segrate, proprietatea unde au trăit mai multe generaţii ai Celor O Sută şi subiectul unui şir interminabil de procese de succesiune. Printre „Acei Ţipor” se găseau doi fraţi bancheri – fala familiei -, un proprietar de fabrică – de fapt, un atelier de sticlărie cu vreo opt angajaţi -, mai mulţi comercianţi. O parte dintre ei nu-l ştiau decât din poveştile rudelor pe Peter. Dar mai era şi un Ţipor rămas în slujba Celor O Sută, administratorul domeniului de pe Leopoldsberg de lângă capitala imperiului. Nu, Al Nouăzeci şi şaselea nu se afla nici acolo, dar, e drept, ţinea legătura cu administratorul, mai ales după ce au murit şi Generalul Simon şi Bruno, celebrul doctor. În fond, domnul Peter era singurul moştenitor al acelui domeniu, dacă n-o punem la socoteală şi pe biata sa soră⁴.

Scribul a stat de vorbă cu un Ţipor care s-a dovedit a fi fost nepotul nepotului administratorului de la sfârşitul secolului XIX. Şi parcă a vorbit chiar cu bunicul bunicului⁵. ( Da, domnul Peter era singurul moştenitor. Un moştenitor la fel de contestat ca bunicul său la Segrate? Nu, pe Leopoldsberg nu s-au arătat nici un fel de „hiene şi ulii”, rude de ocazie avide să le cadă o succesiune nesperată în gură. De altfel, situaţia de la Segrate a ajuns de tot râsul. Încă bunicul lui Ţipor a avut grijă să scoată de acolo tot ce se putea scoate şi, practic, acum procesele aproape că nu mai aveau nici o miză. Şi, în loc să se termine toată tărăşenia, din speţa iniţială s-au mai desprins şapte cauze diferite. Care toate mai sunt pe rol! Bine, dar terenul, clădirile, lacul? Acelea au fost de mult vândute. N-a prea mai rămas nimic de împărţit. Atunci, de ce vă mai prezentaţi la toate acele procese? Păi, cum să nu mă prezint?! Nici eu, nici bunicul şi nici tatăl meu nu am trădat niciodată interesele Domnului Conte!) Dumnezeu să-i înţeleagă şi pe aceşti Ţipor!

De la administrator, scribul nu a putut scoate unde se găsea în anii aceia Al Nouăzeci şi şaselea. Însă a aflat alte lucruri extrem de importante în economia poveştii: în primul rând că Peter-Pierre a locuit o vreme pe Leopoldsberg, împreună cu fiul şi cu „tot haremul acela de femei”. Nu, n-aveai de ce să-l bârfeşti pe Al Nouăzeci şi şaselea. A fost un om drept şi cinstit, cum puţini s-au perindat vreodată pe pământ. Al Nouăzeci şi şaselea nu a cunoscut niciodată făţărnicia – care este în fiecare dintre noi – şi a trăit întotdeauna doar aşa cum credea că-i cere condiţia. Unii – cei mai mulţi! – n-au înţeles acest lucru. Chiar şi soţia sa („arăboaica” – nota scribului) a ajuns să nu-l priceapă. După ce a acceptat vreme de ani de zile lozinca Celui de Al Nouăzeci şi şaselea „Nici o zi fără o pipă, nici o noapte fără o tipă”, probabil pentru că a simţit că trec anii şi peste ea şi că nici extraordinara ei talie nu mai era ce a fost o dată, a început să-i facă scene. Prin 1996, cei doi au divorţat şi femeia a părăsit domeniul. Însă, ca să vezi: n-a luat băiatul cu ea, ci „haremul”, adică tocmai rivalele de la care a pornit tot scandalul. Pe urmă a plecat şi stăpânul. Da, băiatul a rămas la Viena. Să fi avut vreo optsprezece ani atunci.

Bun, bine de ştiut măcar atât!

În altă ordine de idei, Ţipor, cel din 1896, n-a avut dreptate. Întotdeauna există moştenitori de unde nici nu te aştepţi! Din actele cadastrale ale imperiului K.u.K. cu o birocraţie atât de scrupuloasă, reiese că mai multe filiale ale fostei Case de la Segrate, chiar dacă nu mai aveau nici o activitate, erau în plin proces de dărăpănare pe nişte terenuri ce n-au fost înstrăinate. Bunicul acelui Ţipor a izbutit să facă nevăzute de acolo doar bunurile mobile, o parte dintre clădiri au intrat în ruină, însă conjunctura a făcut ca preţurile acelor terenuri să crească. Aşa că procesele mai aveau un temei. Disputele pentru succesiunea averii Casei de la Segrate nu s-au terminat prin hotărârile justiţiei, ci pe cale biologică. Dacă la începutul secolului al XX-lea au mai existat numeroase părţi în dispută, primul război mondial a triat pretendenţii, iar la sfârşitul său n-au mai rămas decât doi descendenţi în partaj. Care s-au înţeles pe cale amiabilă. Dar care nu ţineau de povestea noastră.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.