CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (83)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

În toate basmele, mama vitregă este prezentată drept o femeie rea. Cealaltă mamă a lui Gheorghe a făcut excepţie şi nu numai că s-a înţeles cu Al O Sutălea, dar şi-a căutat şi un aliat în el, ori de câte ori Laci era nemulţumit de câte ceva. Şi Laci, celălalt tată, era tot mai des nemulţumit de câte ceva. Şi, când era nemulţumit, Laci devenea violent. Laci avea umerii neobişnuit de laţi şi un pumn cu care putea doborî şi un taur. („Păcat, măi omule, că te-ai lăsat de lupte! Acum puteai fi campion! Şi cine o duce azi atât de bine ca un campion? Nevastă-mea şi-a tocit mânecile la şcoli şi nu-i decât o biată profesoară care aduce mai puţini bani în casă decât eu de pe şantierul ăsta prăpădit!” îi tot spunea cumnatul său. Noul său cumnat. Şi ceilalţi noi cunoscuţi spuneau la fel.)

În toamna lui 1956, venind de la şcoală, Gheorghe a auzit apeluri disperate la radioul pus pe pervazul casei lui Ioji Kelemen. În faţa geamului deschis era adunată o mulţime de bărbaţi şi femei. Ruşii au intrat din nou în ţară, dar acum, că primul ministru Nagy Imre a scos Ungaria din Tratatul de la Varşovia şi a declarat Ungaria neutră, ar trebui şi americanii să vină să ajute! Să ajute ce? (Oamenii nu erau obişnuiţi să mai vorbească atât de liber faţă de oricine, aşa că nu toată lumea se exprima cu voce tare. O parte dintre ei da. Luaţi de val, chiar strigau. Dar americanii, evocaţi până atunci doar între prietenii cei mai apropiaţi, după cum era tot mai evident, americanii nu-i auzeau. Aşa că nici n-au venit.)

Al O Sutălea a fugit acasă să-i anunţe şi pe ai săi despre agitaţia de pe stradă. Însă, desigur, şi acasă aparatul de radio era în funcţiune – aparatul de radio subtilizat din sacul în care a fost cusut în fosta Casă Wolf. Şi acasă se auzeau aceleaşi strigăte deznădăjduite ale crainicului. Ruşii au intrat în Budapesta şi lumea mare asista pasivă. Lumea mare e prea mare. Şi prea departe. Lumea se pregătea pentru olimpiada de la Melbourne. Care avea să fie fabuloasă. Şi să aducă multe recorduri, surprize strălucite.

Şi s-a mai întâmplat ceva – dar asta nu este deloc sigur -, cu vreo săptămână înainte ca băiatul să fi auzit pe stradă primele ştiri despre intrarea tancurilor sovietice în ţară, adevărata mamă a venit acasă. Gheorghe dormea şi nu era convins dacă a visat sau lucrul s-a întâmplat în realitate. Adevărata mamă s-ar fi ivit acasă într-o noapte, ar fi stat de vorbă cu cealaltă mamă în bucătărie, pe urmă i s-ar fi spus că ar fi cel mai bine să nu se mai „agite apele”, ar fi de preferat – pentru toată lumea! – să nu agite apele, inclusiv pentru copil. Adevărata mamă şi-a luat câteva lucruri într-un geamantan şi a plecat.

– Gyuri doarme. Nu vrei să-l vezi?

– Mi-e teamă că aş pleca având inima şi mai grea.

Cine să le înţeleagă pe femei? Adevărata mamă şi cealaltă mamă au mai stat împreună în bucătărie şi au plâns amândouă. La un moment-dat a venit şi bunica, noua bunică, să plângă cu ele. Bărbaţii n-au luat parte la această scenă. Cel puţin aşa îşi aducea aminte Al O Sutălea aflat între somn şi veghe. (După vreo câteva luni¹, a venit o vedere din Viena şi, apoi, una din Arnstein, Bavaria. După care s-a aşternut iar liniştea. „De ce nu ne mai scrie?” a întrebat-o într-o zi pe bunica. Pe noua bunică. „Ca să nu ne facă rău!” Al O Sutălea n-a înţeles cum ar putea „să facă rău” o vedere.)

Deocamdată, vreme de vreo două săptămâni², Gheorghe n-a trebuit să mai meargă la şcoală. El împlinise unsprezece ani şi era foarte înzestrat pentru fotbal. Antrenamentele n-au fost întrerupte nici în perioada aceea, doar că meciul cu selecţionata şcolară din Pecs a fost amânat. După o vreme, şi Lulu bacsi, antrenorul, a fost schimbat. Copiii n-au aflat de ce. Pentru adulţi, înfrângerea în faţa Germaniei de Apus în finala mondială din Elveţia a rămas o tragedie naţională, o rană deschisă, un Trianon. Copiii erau convinşi că ei vor aduce cupa lumii în Ungaria, după ce Puskás şi Czibor au ratat-o de atât de aproape. Prin martie, n-a mai venit nici noul antrenor la antrenamente. Dar băieţii nu s-au lăsat şi s-au pregătit singuri. În primăvara următoare, fratele celeilalte mame a fost chemat în capitală, unde l-au pus şef peste o structură de stat nou înfiinţată, iar la începutul verii a plecat acolo şi Laci. Cu soţia, desigur. Copiii au rămas în grija mamei celeilalte mame şi a tatălui celuilalt tată.

Laci şi nevastă-sa au plecat pentru o viaţă mai bună la Budapesta, spre răsărit, dar foarte multă lume a plecat pentru o viaţă mai bună spre apus. Până şi fotbaliştii cei mai buni au folosit prilejul şi au rămas în vest. Şi artişti faimoşi. Şi oameni învăţaţi. Şi oameni simpli. Când a împlinit doisprezece ani, iar bunicul a devenit insuportabil de cicălitor, Al O Sutălea n-a mai avut în cap decât să plece şi el la finala campionatului de juniori. Însă echipa a fost alcătuită nu de antrenor ci de tovarăşul Barna, iar Gheorghe n-a mai fost selecţionat. De ce? Pentru că aşa a hotărât tovarăşul Barna. Băiatul era total demoralizat, astfel încât cumnatul lui Laci, un fel de celălalt unchi, şeful de la Budapesta carevasăzică, a intervenit ca Gyuri să fie inclus în echipa care se pregătea pentru un turneu în Cehoslovacia şi Polonia. Pe urmă, când şi turneul acela a căzut în ultima clipă, s-a organizat un meci cu o echipă din Graz. În partida tur, Al O Sutălea a înscris singurul gol şi antrenorul austriecilor l-a lăudat şi i-a prevăzut un viitor strălucit. „Desigur, dacă o să fie serios şi nu se va lăsa pe tânjală”. Apoi a venit meciul retur şi Al O Sutălea a înscris din nou. La scorul de doi la doi! Antrenorul austriac l-a lăudat din nou şi Gyuri-Gheorghe a uitat să mai urce în autobuzul de întoarcere.

Bietul scrib mărturiseşte că aşternerea pe hârtie a vieţii Celui de Al O Sutălea îi pune mai multe probleme decât oricare altă biografie. În primul rând, pentru că, de data asta, printre puţinii săi cititori s-ar putea să fie şi unii care să-l fi cunoscut personal pe fiul lui Constantin. Ori să fie unii care să-l ştie din povestiri din prima sursă. Ceea ce nici acel lucru nu este puţin. Parcurgând rândurile de faţă, ei pot să aibă cu totul alte amintiri despre personaj şi, în mod sigur, Gheorghe să le fi lăsat alte impresii. Judecăţile sunt subiective, însă niciodată nu este exclus ca şi scribul să comită inadvertenţe. Sigur că a comis multe inadvertenţe şi despre predecesorii lui Gheorghe, dar acolo nu existau critici pornind de la martori direcţi. Şi, astfel, de teamă de a nu greşi, scribul se autocenzurează continuu, ceea ce nu este nici în favoarea valorii textului şi nici măcar nu garantează adevărul. Biblioteca nu-l mai ajută pe scrib decât să pună datele în ordine, să nu uite să amintească piesele importante din decor, să-şi verifice sursele. Dar câtă butaforie nu se înghesuie pe scena supraaglomerată a ultimelor veacuri? Cum să extragi ceea ce este semnificativ, ştiind că, poate, mâine vor fi cu totul alte criterii de relevanţă? Şi se mai autocenzurează atent (şi în mod laş) scribul şi pentru că nu exclude ca un contemporan să se simtă direct pomenit şi să i se pară că referinţa îi este potrivnică ori chiar jignitoare şi să înceapă un proces de calomnie sau de ofensă sau de cine ştie ce altă natură. Iar procesele acestea nu se termină niciodată, mâncând timp şi bani. Nu, scribul mulţumeşte frumos: de aşa ceva nu are deloc nevoie!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.